Fetele cuminti isi fac singure cadouri. Si-apoi se lauda cu ele!

Cum Moşul la care-s eu arondată (bănuiesc că şi la Moşi e ca la medicul de familie, tre' să fie un soi de împărţire pe cartiere) spuneam aşadar cum Moşul  suferă de Alzheimer de ani de zile, anul ăsta am decis să-mi trimit mie o scrisoare, apoi să judec dacă am fost cuminte şi-n fine să-mi fac sau nu cadoul dorit.

Scrisoarea o trimisesem pentru un album anume.
La punerea în balanţă a rezultat că am fost suficient de merituoasă anul ăsta pentru cadoul cerut.

La punerea în practică însă ... până să ajung la magazinul cu muzică am ajuns, deloc întâmplător bănuiesc, într-un alt magazin.
Şi aşa am primit de Crăciunul ăsta tocmai cadoul pe care îl tot cerusem de 2 ani de zile !
Îl vedeţi expus mai jos, în toată splendoarea lui.
Fiindcă ştiu că am aceeaşi pasiune pentru papetării ca şi Rudolph cred că cel puţin o persoană va admira cadoul pe care mi l-am făcut, chiar dacă nu i-o fi pe plac The Hobbit şi An Unexpected Journey.

E drept, am mai primit apoi un cadou. Chiar un cadou, adică din sfera celor neaşteptate. De la un om care e chiar ca Moşul, nu pricepi de ce îţi oferă un cadou : vine, îţi oferă cadoul şi pleacă. Dar şi când îl oferă ! Adică acum practic mi-a oferit un castel, rochii, un vin ales - toate's ascunse acum chiar în biblioraftul pe care mi l-am cumpărat din vreme, ca domnul Goe. Problema cu oamenii ăştia e că mai întâi îţi oferă o lume întreagă, pentru ca a doua zi să dea cu piciorul în tot globul tău pământesc, doar fotbalul e sportul rege.

ps.  să mai spun că de-abia aştept vara sau se poate citi clar din imagini ce-mi poftesc mie tălpile ?

Cer ajutor din partea celor mai stiinciosi. Din misterele Nasterii Domnului.

Mie nu-mi iese niciodată socoteala cu Biblia.
Am încercat să o citesc şi mereu sfârşesc închizînd-o cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Acum nu încerc să fiu în ton cu sărbătoarea, ci pur şi simplu se întâmplă să citesc zilele astea despre uciderea rituală a copiilor de creştini în timpul Evului Mediu şi despre paralele între aceste 'blood libel' cum văd că se numesc şi uciderea lui Christos.

Şi-am nimerit la 'mitul' Masacrului Inocenţilor. De ce îl numesc mit? Fiindcă văd că asupra lui planează un semn al întrebării, el nu prea a fost confirmat istoric.
Inocenţii sunt acei prunci omorâţi la porunca unui rege Irod care se speriase de prezicerea naşterii noului Rege al Iudeilor.

Pe mine însă altceva mă nedumereşte.
La Irod scrie peste tot că a trăit între anii 73 î.C. - 4 î.C.
4 înainte de Christos. Păi cum aşa?
Eu ştiu că numerotarea erei noastre începe cu naşterea lui Isus.
Ori, dacă Irod a murit cu 4 ani înainte şi dacă Isus s-a născut în anul 1, cum ni s-a spus nouă la şcoală, atunci cum a mai putut ordona Masacrul Inocenţilor care, logic, trebuie să se fi petrecut în preajma naşterii lui Isus?

Mai departe însă, citesc că într-adevăr Isus s-a născut în timpul domniei lui Irod. Deci Isus nu s-a mai născut în anul 1.

Atunci practic ce an este cel de la care pornim definirea erei noastre?
Ce reprezintă anul ăla?
Mie nu-mi mai iese la socoteală că ar fi anul în care s-a născut Isus.

Mihaeladr, tu eşti mai documentată în chestiunile astea, pe mine toate neconcordanţele Bibliei mă aruncă în întrebări din ce în ce mai curioase.
Dar voi ceilalţi ştiţi cum e cu numărătoarea astea creştină? Sau, la fel ca mine, aflaţi acum de ciudăţenia asta?

Scoala romaneasca, predecesoarea stirilor de la ora cinci

Voi vă mai amintiţi lecturile obligatorii din şcoală? Mai ţineţi minte ce analizaţi?
V-au plăcut? Nu v-au pus pe gânduri? Nici pentru copiii voştri nu v-au îngrijorat?

Mie mi s-a părut că programa de literatură română era făcută de sado-masochişti iresponsabili, dar snobi.
De impact combinaţia!

De curând însă am aflat că nici alţii nu-s mai breji decât românii. Francezii de pildă îşi au şi ei doza de opere dezadaptative, ba chiar pentru clasele mici.

Păi să vedem ce stimula în elev programa română :
- tragismul sentimental, cu ruperi de inimi : Gândăcelul la grădiniţă, Puiul în clasa a V-a
- spaima cu omorurile : Moara cu noroc
- pasivitatea imbeciloidă dar transcendentală şi boemă : Mioriţa  (aici mă recunosc)
- morbiditatea de spital românesc din 2013 : Concert din muzică de Bach (n-ar fi trebuit s-o citesc)
- grotescul de cimitir : Baltagul (nici pe-asta).

La dracu, noi am fost educaţi cu ştirile de la ora 5, dar în variantă literară!
Aveam de toate acolo : omoruri, boli.
Doar la capitolul sexualitate programa era în urmă faţă de ştiri. Nimic pornografic.
Probabil că lipsa asta a fost remediată între timp, ar fi păcat ca să nu ne pregătim copiii în spiritul tuturor valorilor autenti...ficate de media.

ps. ca să nu credeţi că scriu din postura vreunei amatoare de dulcegării vă spun că scriitorul meu român preferat a fost şi rămâne Rebreanu. Dar programa şcolară cred că trebuie totuşi regândită.

Reprosuri si frustrari. Cum sa NU-ti cresti copilul.

Despre senzitivitatea părinţilor la reproşurile adresate de proprii copii am să scriu, tocmai am descoperit că am călcat pe o mină activă menţionînd nişte constatări.

Ce-am constatat?
Că a-ţi creşte copilul aşa cum am fost eu crescută înseamnă să inhibi personalitatea copilului şi să formezi un om neadaptat pentru societatea de astăzi.

Adică :

- spunîndu-i permanent că e un prost / proastă, chipurile ca să îi stimulezi capacitatea de a gândi

- comparîndu-l mereu cu alţii care-s  mai buni, mai silitori, mai curaţi, mai iuţi, mai, mai, mai. Întotdeauna văzuţi din afară copiii altora pot părea ideali faţă de al tău. Nu uita însă, priveşti din afară !

- cenzurîndu-l mereu în ceea ce spune, în gesturi, 'să nu mai zici asta!, să nu mai faci asta!'

- punîndu-l să meargă la toate drăciile de concursuri la care copilul nici nu-şi doreşte cumva să meargă, chipurile să îl obişnuieşti cu competiţia şi cu presiunea.

- şi, mai ales, punînd asupra copilului presiunea că nimic din ceea ce face nu e la standardul de perfecţiune pe care el are capacitatea să îl atingă. Perfecţiunea e o prostie, nu le-o mai impuneţi copiilor, nu îi mai obligaţi să îşi însuşească standarde arhi-exigente cu ei înşişi.
Vor ajunge nişte dinozauri greoi într-o lume de pantere agile !

Cineva probabil ca-mi duce dorul. Cred si eu!

Desigur, fiecare dintre noi e miezul din dodoaşcă şi fiecăruia ne place să credem că ceilalţi se topesc de dorul nostru dacă nu le luminăm ziua cu prezenţa noastră.

Am şi eu o încăpăţânare câteodată de a fi drăguţă şi amabilă cu mojicii. De a continua să fiu astfel, pentru a vedea până unde merg ei cu atitudinea lor.
Şi câteodată dă roade purtarea asta a mea.

La fel şi cu omul ăsta.
Am intrat timp de 3 zile consecutiv în magazinul lui. Un soi de alimentară de cartier.
Îmi luam doar apă, ca să nu o car din centrul oraşului, fiindcă magazinul omului era la două case distanţă de mine.
El îşi ţinea magazinul singur, m-a mirat de cum am intrat : rafturile gen labirint, îndesate până sus, iar în interior nimeni. Omul era ascuns tocmai în spate, trebuia să mergi să-l chemi ca să plăteşti marfa aleasă.
Prima oară mi s-a părut că l-am enervat deranjându-l să vină până la casa de marcat.
I-am urat o seară plăcută, mi-a mormăit ceva.

A doua zi nu mi s-a mai părut : chiar îl deranjam cumpărînd de la el; eu i-am mulţumit din nou şi i-am urat o zi bună, el mi-a  mormăit iarăşi ceva.

În toate celelalte magazine vânzătoarele te întreţineau cu un mic dialog, vesele, leşinant de amabile.
La omul ăsta până şi clienţii, cei 3 care mai intrau, erau la fel de ursuzi precum el.

Mai puţin eu. Care şi a treia oară m-am încăpăţânat să fiu drăguţă cu omul morocănos.
Eu tot 'seară bună'. El tot 'ihm'.

A patra oară, exact înainte să plec din Lille. Am intrat pentru obişnuita sticlă de apă.
La tejghea ... surpriză ! omul îmi spune 'Merci beaucoup. On vous attend'.

Păi bine, chiar acum, când eram pe punctul de plecare, acum îmi spunea că mă mai aşteaptă?
Ori e veşnica ironie a contratimpului la mijloc,
ori omul se obişnuise totuşi ca să-i vorbească şi lui cineva frumos.

Şi-acum îmi place să cred că, la fel ca în snoave, cuiva a ajuns să-i fie dor de felul meu drăguţ de a fi.
Cuiva din Lille cel puţin ...

Asa mi-am facut si eu de ras tara. Si-asa mi s-a replicat.

Am un mare noroc, din naştere. Nu sunt gurmandă, pot trăi câteva zile în şir cu doar doi McChicken şi un pachet de biscuiţi pe zi.
Asta mă ajută mult în excursii, fiindcă dispun mereu de fonduri limitate.

Hai că la Paris am reuşit eu să găsesc un hostel la doar 20 de euro pe noapte (e drept, cam fără duşuri şi totalmente lipsit de căldură, pe vremea asta, 3 grade maxima).
Însă cu mâncarea în Franţa pentru un gurmand tre' să fie un chin teribil.
Orice bistro e scump, iar porţiile câteodată sunt tipic franţuzeşti, adică în cantităţi moderate.

Aşa că, pentru 5 zile, a trebuit să recurg la McDonalds.
Nu stau să-mi bat capul de ce McChicken la ei costă 2 euro, în timp ce BigMac e aproape 4 euro.

Însă nu pot să nu mă gândesc cum am picat eu drept româncă sărăntoacă, ca o naivă veselă ce sunt!
La McDo mi-am comandat sandvişul, iar când m-o întrebat omul ce mai vreau i-am răspuns un ketchup şi l-am întrebat cât costă, fiindcă nu apărea pe tabelă.
S-a uitat brunetul amuzat la mine, m-a lămurit că e gratuit, după care mi-a trântit 4 pliculeţe pe tavă.
Să-mi ajungă, poate să fac şi provizii.

Nah, de unde să bănuiască românul că sosurile care la noi costă 1 ron în toată reţeaua Mc,
sunt în fapt gratuite în străinătate?
Acum, dincolo de jenă, rămân cu o dilemă :
carevasăzică în Franţa am fost luată drept sărăntoacă flămândă,
iar în România sunt, suntem consideraţi cum anume fiindcă ni se cer bani pe chestiile gratuite?

Asta cred că înseamnă tehnica punctelor de vedere multiple aplicată din literatură în lumea noastră cotidiană de tip fast-food.