Mi-am primit premiul, as vrea sa ma scufund in el

Astă vară v-am recomandat o carte. Drept care, pe principiul banii trag la cel cu cont baban iar cărţile la şoarecii de bibliotecă, am primit un premiu, desigur, o carte.

Dar nu orice titlu, ci tocmai Hobbitul lui Tolkien.
Siteul cărţidiverse.ro mi-a dat de citit şi chiar dacă am să-mi amân un pic lectura, ştiu că am să o savurez pagină cu pagină. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Eu trebuie doar să-i mulţumesc lui Kriogen pentru ocazie,
deşi premiul său e atât de tentant în comparaţie cu realitatea încât acum mi-aş dori şi un topogan pe care să alunec până în Tărâmul de Mijloc, poate să-l întâlnesc pe Gandalf şi să-l rog să trimită un dragon din steluţe şi către guvernanţii României (nu doar către hobbiţi), poate se sperie şi lasă locul unora mai competenţi.

Calatorim, citim, ne veselim dar mai si gandim

Acum 6 luni când mi s-a dat de citit cartea Călătoriile lui Gulliver am crezut că e o greşeală. Doar Gulliver e o carte pentru copii, nu-i aşa?

Ei bine, nu! Scrierea lui Jonathan Swift e una din acele cărţi '2 în 1' : le citeşti copil fiind atras de imaginaţia glumeaţă şi de suspansul poveştii. Şi-apoi, dacă le reciteşti ca adult, descoperi o serie de semnificaţii despre lume deghizate în acea poveste de copii.

Călătorim alături de Gulliver prin tot felul de lumi bizare. Pierdem astfel -aparent- legătura cu viaţa cotidiană şi alunecăm pe rând în lumea omuleţilor, în cea a giganţilor, ajungem pe o insulă aeriană ce navighează în jurul teritoriului de la sol printr-un magnet pe post de cârmă şi încheiem periplul printr-o incursiune într-o lume egalitară a cailor înzestraţi cu gândire şi limbaj.

De ce să citim ca adulţi cartea asta?
Argumentele merg de la plăcere la utilitate. Se citeşte uşor şi e amuzantă.
Însă e şi o lectură tonică. Eşti deprimat de ceea ce vezi în jurul tău, de situaţia din ţară şi crezi că aşa ceva se poate numai în România anilor noştri. Citeşte-l pe Swift şi vei pricepe că lucrurile se întâmplă cam la fel oriunde! Şi dintotdeauna, doar cartea e scrisă pe la 1700. Poate doar amploarea aspectelor negative să difere.

În fapt Călătoriile lui Gulliver sunt o critică a Angliei contemporane lui Swift, a viciilor oamenilor şi a tarelor sociale. Avem parte de corupţie, favoritisme, ambiţii stupide. Avem un savuros pamflet asupra inutilităţii cercetărilor ştiinţifice ale Academiei. Culmea, partea asta nu s-a schimbat deloc până în ziua de azi - oamenii de ştiinţă englezi sunt faimoşi pentru numărul mare de studii pe teme imbecile.

Gulliver la urma urmei e la fel de dezorientat în aceste lumi potrivnice pe cât suntem noi astăzi.
Şi la fel ca noi trebuie să găsească o cale de a se strecura printre toate pericolele.

Voi în schimb nu trebuie să înfruntaţi nici un pericol ca să citiţi cartea, v-am lăsat eu link-ul de unde o puteţi cumpăra.
Iar dacă v-aţi dori să citiţi şi The Hobbit, atunci participaţi şi voi la concursul organizat de Kriogen cu sprijinul Librariei Online Carti Diverse.

Cum nu reusesc deloc sa fac impresie de om cult!

Eu mă tot pretind fată citită. Bine, şi uşor de citit, dar acum vorbim de cultură, nu de inteligenţă emoţională.

Am tot auzit cât de mari şi de grozavi sunt scriitorii sud-americani.
Prima oară m-am împotmolit în Ernesto Sabato. N-am reuşit să termin cartea, n-am reuşit nici la juma s-ajung. Înainte de tăcere i-a fost numele, deşi la mine tot tăcere şi după ea.

Anul ăsta iar m-a ambiţionat cineva în postură de a oferi recomandări literare : 'nu se compară James Joyce cu latino-americanii!'.
Aşa da, cu prima parte era de-acord, nici eu nu-l prea flatez pe James Joyce.
Dar cu partea a doua mi-am zis că trebuie deci să fie hiba mea, să mai încerc.

Am luat-o de la capăt cu Gabriel Garcia Marquez. Mai citisem Cronica unei morţi anunţate. Nu îmi plăcuse.
Acum am început Toamna patriarhului. Presimt că asta îmi va pune capac cu sud-americanii.

Nu pricep ! Care-i farmecul ăstora? În ce constă fascinaţia pe care o exercită asupra atâtor cititori?
Ce-ar trebui să simt citindu-i sau să remarc în stilul lor şi eu nu mă prind?
Mai rău încă : le înţelege cineva cărţile? Sau e mai mult o chestie de atmosferă?

Spovedanii de-acum inutile la Tanacu

Suntem o naţiune religioasă. Nu prea ştim ce semnifică sărbătorile sfinte, dar suntem fascinaţi de religie.

Greu de spus de ce. Poate din nevoia de a ne simţi protejaţi, poate din dorinţa de a ne îmbogăţi pe spinarea moaştelor unor sfinţi.

‘Spovedanie la Tanacu’ e şi o carte despre aceste porniri oculte ale românilor către Biserică, dar e şi o radiografie întreagă, prin secţiunea câtorva perioade din istoria recentă a României.

Povestea Irinei Cornici a devenit cunoscută după ce aceasta a murit în condiţii bizare în interiorul mânăstirii Tanacu.

Contextul ăsta, un amalgam de medieval, Inchiziţie, tortură, exorcism, a determinat răspândirea, inclusiv în presa internaţională, a ştirii.

Pe scurt, în date obiective (dar totalmente insuficiente pentru a înţelege povestea), Irina Cornici a fost născută în ultimul deceniu al comunismului, în 1982, într-unul din cele mai sărace judeţe ale ţării, Vaslui.

A fost născută şi apoi abandonată de către mamă, împreună cu fratele ei, într-unul din orfelinatele-junglă umană ale comunismului. Nu înainte de a-şi vedea tatăl spânzurat de grinda casei.

Orfelinatul cu bătăi, mâncare puţină, dar şi nemţi ce aduceau ajutoare, după Revoluţie. Aceeaşi perioadă tulbure presărată cu lecţii de germană şi cursuri de arte marţiale, dar şi cu un german în vârstă, pedofil ascuns sub pretextul convenabil de a fi fotograf.

Era moda ‘adopţiilor’ de la distanţă de către familii de nemţi, prin care copiii buni la învăţătură şi serioşi ajungeau în vacanţe la familiile de corespondeţă din Germania.

Irina este un astfel de copil. Învaţă iute (ştie şi germană şi să umble cu computerul), e ageră la minte şi foarte harnică, e şi voinică astfel încât nu se dă în lături de la munci de vreun fel.

‘Are noroc la bani’ cum spune prietena ei. Câştigă bani muncind în Germania, unde vor s-o adopte.

Iar întoarsă în ţară câştigă bani muncind la o familie din judeţul Caraş-Severin ce îi oferă şi găzduire.

Cu toate astea, ineplicabil, Irina Cornici nu rămâne nici la familia aceasta, nu pleacă nici către Germania, ci în aprilie 2005 se îndreaptă spre mânăstirea Tanacu din judeţul ei de baştină, Vaslui, plecând să îşi vadă prietena din vremea orfelinatului.

Iar peste aproximativ două luni va fi declarată moartă în acest loc după 3 zile în care a fost legată de o cruce, fără hrană sau apă.

Tatiana Niculescu Bran este gazetara care, trei ani mai târziu, ‘redeschide’ cazul jurnalistic Tanacu, cercetând documentele şi stând de vorbă cu toţi cei implicaţi, pe marginea cărora a apărut apoi această carte.

Personal mă deranjează cărţile şi filmele ce îmbină realitatea cu ficţiunea, pornind de la un subiect istoric adevărat şi completând în mod ficţional golurile neatestate prin dovezi documentare.

Pur şi simplu nu îţi poţi da seama cât este adevăr şi când începe imaginaţia autorului, iar istoria respectivă este manipulabilă de către autor / regizor până la punctul în care nu poţi spune dacă ai aflat un fapt istoric sau ai citit / vizionat o ficţiune inspirată de un fapt real.

De altfel, nici nu ştiu dacă astfel de lucrări se pot încadra la secţiunea documentare, lucrări biografice, istorice, sau la secţiunea ficţiune. Tatiana Niculescu Bran o numeşte roman non-ficţional.

În ciuda acestui incovenient care pe mine una mă deranjează (dar e o chestiune de opţiuni), recomand cartea fără ezitări.

Eu una aş putea să o includ în programa şcolară, ar fi o carte mai relevantă, e drept, nu din perspectivă literară, ci dintr-o dublă perspectivă istorică (pentru toată acea secţiune prin traumele societăţii româneşti de care am vorbit mai sus) şi psihologică.

De fapt, la nivelul acestui exerciţiu psihologic găsesc principalul câştig al cărţii.

Pur şi simplu porneşti cu o convingere, care la majoritatea constă în a acuza primitivismul medieval şi inumanitatea călugărului şi măicuţelor ce au crucificat-o, la propriu, pe Irina Cornici,.

Citind cartea însă, treptat, în faţete alternativ revelate, începi să resimţi şi o îndreptăţire în  reacţia lor.

Irina Cornici avea anumite tulburări psihice, asta rezultă din comportamentele ei. Tulburări nediagnosticate însă precis, fiindcă starea sistemului medical din România este şi ea nu departe de primitivism – lipsă de mijloace materiale, dar şi indiferenţă şi chiar diletantism.

În contextul restrictiv al unei mânăstiri aceste probleme s-au accentuat.

Desigur, feţele bisericeşti au încercat să trateze aceste crize cu tratament de ‘mântuire’.

Pe undeva ambele părţi sunt scuzabile : Irina Cornici se manifesta astfel din cauza problemelor psihice de care nu era responsabilă, măicuţele au încercat remediul pe care îl propovăduieşte credinţa pe care ele o predică zilnic.

Din păcate, mentalitatea aceasta religios-primitivă i-a fost fatală tinerei.

Cartea, deşi nu îţi oferă vreo plăcere sau vreun câştig literare, îţi persistă în minte şi pune suficiente probleme importante pentru societatea romănească de astăzi.

Iar faptul că, indirect, îţi dă de gândit asupra importanţei bolilor psihice, a diagnosticării lor corecte şi a tratamentului lor adecvat este o reuşită cu care puţine cărţi din catalogul autorilor români se pot lăuda.

În plus, cartea pune şi o problemă de deontologie religioasă, dacă o pot numi astfel – rigiditatea unei credinţe poate fi absolut incompatibilă cu lumea de azi, în care religia tebuie să completeze un tratament medicamentos, nu să îl înlocuiască.

O ultimă menţiune ce mi se pare importantă.

Cartea repune într-o ramă mai apropiată de realitate toată povestea. La momentul respectiv presa a vuit despre moartea unei călugăriţe la Tanacu.

Ori Irina Cornici era sosită doar de vreo două luni la acea mânăstire, cu un statut incert şi cu planuri legate de călugărie pe care şi le schimba de pe o zi pe alta, în funcţie de starea ei mentală şi psihică.

Deşi povestea va rămâne şi după această carte tot un mister, cel puţin multiplicarea perspectivelor şi diluarea responsabilităţilor este o lecţie utilă.

La fel cum util ar fi să pricepem că nu putem ridica pietre acuzatoare doar după ce am auzit o ştire, incompletă şi denaturată.

Cartea o puteţi cumpăra, la reducere, de pe site-ul Humanitas http://www.libhumanitas.ro/spovedanie-la-tanacu-humanitas-2008.html

Un scriitor m-a sedus, acelasi ma incurca, multe poti face deci cu un scriitor

Citesc de vreo săptămână deja o nouă carte de Graham Greene. E unul din scriitorii mei preferaţi şi nu ştiu de ce simt nevoia să îl înfrăţesc cu Amos Oz.
Fiindcă tot e perioada vacanţelor vi-l pot chiar recomanda drept companie de călătorit, dar şi drept lectură straşnică, fiindcă Greene poate fi exact aşa cum vi-l doriţi.

Problema mea e alta acum : sunt deja familiarizată cu stilul lui şi îmi place. Însă de data asta de vreo cinci zile abia am reuşit să citesc 100 de pagini. Şi mă strădui.
'Patria m-a făcut om' îmi pare o carte atipică pentru Greene, feriţi-vă de ea.

Nu pricep cum unii scriitori reuşesc să îşi schimbe stilul.
Chiar sunt curioasă acum să aflu în ce perioadă a fost scris romanul ăsta.
Dar am să caut informaţiile după ce o termin de lecturat, nu vreau să-mi alterez niciodată impresiile citind înainte despre vreo carte.

Mirarea mea este legată de schimbările astea ale stilurilor, despre evoluţia unui scriitor ...
Fiindcă eu cred că un scriitor are un talent nativ pe care trebuie doar să şi-l găsească.
Nu cred în cursuri de scris, în exersări, în tehnici etc

Ori acum îmi este un pic tulburată convingerea asta prea încăpăţânată.
Greene ar putea fi dovada că talentul unui scriitor evoluează, că până şi oamenii cu har bâjbâie o perioadă între mai multe stiluri, că şi ei ezită, caută, încearcă, progresează ...

Ceea ce, cu logica mea aiurită, m-a condus tocmai la concluzia că şi dacă scriem prost acum, ideea e să perseverăm, cine ştie ce scriitor dăm la iveală în câţiva ani?


p.s.  Am cam absentat din virtual zilele astea din varii motive.
De mâine încep să îi vizitez pe cei pe care îi citesc, să recuperez.
Ieri m-am ocupat toată ziua cu recuperarea unor poze din aparatul foto căruia i-am făcut buba în weekend, la Braşov, pe la jumătatea vacanţei.
De reparat nu l-am reparat -încă- dar am avut mare succes la scosul pozelor din el şi la joaca mea cu luminozităţile şi culorile în care încep să mă specializez, măcar eu sunt încântată de rezultate.

Mass-ul de dinaintea retelelor sociale - mirari serioase

Iar vin cu un subiect din alea de pică greu  acum, pe timp de vacanţă.
Dar tipul ăsta - Mani - chiar mă pune pe gânduri. Da, încă n-am terminat cartea lui Amin Maalouf. Nu că nu-mi place, ba din contră - 'Grădinile Luminii' e o carte atât de interesantă încât nu merită să apăs acceleraţia.

E povestea vieţii lui Mani, pictor, medic şi mai ales întemeietorul unei religii. Nu despre carte vreau să vă vorbesc acum, ci despre o revelaţie pe care o am prin lectura asta.

Suntem deci înainte de apariţia net-ului. Un om cu viziune vrea să o difuzeze printre cât mai mulţi.
Are iniţial 12 urmăritori. Obiectivul de atins e întreaga populaţie.

Cei doisprezece încep să colinde lumea perpedes. Suntem şi înainte de apariţia Boeing-ului.
Fiecare lansează mass-uri în toate pieţele publice pe unde ajung. Predică ideile primului.

Apoi cei doisprezece ajung să aibă la rândul lor urmăritori care împărtăşesc aceeaşi informaţie.
Avem deci şi o mini reţea socială formată de-acum.
Totuşi. Privind în urmă, succesul mass-urilor religioase de acum 2000 de ani e chiar o minune!

Un pic, un pic, să comparăm cu lumea de azi, doar de dragul imaginaţiei.
Tom Cruise pe post de apostol al scientologilor, Madonna a Cabalei.
Avem deci promovare.
Avem şi resursele materiale.
Avem şi capacitatea informaţiei de a ajunge instantaneu din Apus în Răsărit.
Avem şi suficiente populaţii debusolate, sărace, dezamăgite, abandonate, frustate.
Şi-acum referendum vă rog : câţi scientologi aveţi în bloc? Câţi cabalişti? Ei, şi câţi creştini?

Revin deci. Mani, omul care mi-a furnizat mie revelaţia asta, a trăit între anii 216 şi 276 d.H.
Pe atunci deja creştinismul avea suficienţi adepţi în multe zone, deşi nu fusese acceptat ca religie oficială.

Iarăşi am să fiu acuzată că nu-s prea dusă la Biserică, dar de data asta sunt chiar fascinată de poveste.
Deci Isus a pornit de unul singur în tentativa de a seduce omenirea de atunci.
În condiţiile în care singura manieră de a răspândi informaţia era din gură în gură şi singurul mod rapid de a călători pe uscat era pe spinarea unui animal.
Şi totuşi aşa, din om în om, din peregrinare în peregrinare, doctrina a ajuns să fie cunoscută.
Mai mult, a ajuns să fie adoptată.
Deşi era riscant, pe vremurile acelea asta însemna erezie. Religiile oficiale erau altele.
Însă acelea au murit în timp.
În schimb creştinismul a supravieţuit.

Nici nu pot să-mi pun perplexitatea în cuvinte, mă învârt în jurul ideii.

Astăzi nu reuşim să ne coalizăm în jurul unei idei simple. Deşi avem reţele sociale, acces neîngrădit la informaţie, libertate de alegere.

Ce s-a întâmplat cu omenirea de am ajuns la aşa o contraperformanţă, în ciuda contextului favorizant?
Ne-a scăzut nouă abilitatea de a adera la idealuri?
S-au înmulţit prea mult predicatorii de cauze încât dezorientaţi nu ne mai putem centra pe nici una?
Au apărut atât de multe reţele sociale încât ne-au suprasaturat?

Creştinismul, ca doctrină, căpătase amploare deja la o sută de ani de la apariţia sa.
În epoca noastră într-o sută de ani s-au perindat probabil vreo 50 de doctrine. Şi singura ce înfloreşte periodic e vestirea Apocalipsei.
Chiar : pentru când o fi anunţată următoarea?

Cum afli dacă bărbatul minte sau e doar vizionar

"Dacă aş vedea în prunul ăsta un mugure  înflorit şi aş spune uite o prună, ar însemna că mint? Nici vorbă, aş lua-o doar cu un anotimp înaintea adevărului."
E un citat din cartea săptămânii la mine : Amin Maalouf, Grădinile Luminii.
Atât. Restul visaţi voi.

Cum sa ne hranim copiii - azi literatura

Da, bun, bun! N-am copii, e drept - eu imi sunt de ajuns. Cu toate astea am citit de curand inca o carte din cele considerate literatura pentru minori. Nu mai citisem asa ceva de vreun an, deci a mers bine.

Din cate va dati seama, inca nu mi-am anchilozat intr-atat imaginatia incat sa nu-mi mai placa aiurelile. Si asta nu doar in literatura, desi probabil ca nu-i un lucru cu care ar trebui sa ma laud.
Ramanand totusi la domeniul asta literar, cea mai recenta patanie a mea se numeste "Viclesuguri de-a dreptul ucigatoare", scrisa de o tanti pe nume Debi Gliori.

Autoarea are o imaginatie lasata libera, numai buna pentru a scrie carti de copii.
E insa la fel de adevarat ca, asa dupa cum arata chiar titlul, si cartea asta are de-a face cu vrajitoria intr-o anumita masura, precum are majoritatea cartilor scrise dupa "Harry Potter".

Scrisa cu umor si imaginatie, "Viclesugurile" lui Gliori se citesc rapid fiindca au formatul plin de suspans al unei carti politiste.
Bine, tocmai aici intervine constatarea mea mirata.

Altdata cartile de copii erau pline de istorioare moralizatoare, erau dulcele si oarecum rupte de lumea moderna.
Avem aici insa de-a face pe de o parte cu o mama cu aspiratii la studii de vrajitoare, dar si cu o echipa de muncitori cam interlopi, cum ar veni, din mafia imobiliara, cu un castel de sapte sute de ani, dar si cu o masina de nivelul saloanelor internationale actuale.
Si binoamele extremiste pot continua.

Totusi , nu ma asteptam sa gasesc chiar informatii despre bio-inginerie si chestii ce tin de etica ingineriei genetice. Gasim in cartea lui Gliori informatii despre crearea clonelor, dar si efectele secundare in cazul utilizarii iresponsabile a procedurilor. Totul desigur, in modul inventiv, umoristic si aiuristic al unei carti pentru copii.

GLORIE SI RECUNOSTINTA LUI J.K. ROWLING DIN PARTEA CELOR PE CARE I-A IMBOGATIT

Spuneam ca dupa aparitia lui "Harry Potter" cartile de copii au virat-o toate inspre fantastic si magie.
Nu am de gand sa scriu aici un elogiu la adresa scriitoarei britanice, desi l-ar merita, pentru "remagnetizarea" cartilor in lumea copiilor de azi.

Insa cred ca toti cei ce i-au calcat pe urme in aceasta literatura ii sunt mult mai datori decat se vede initial.
Pana si economia unei carti precum e cea a lui Debi Gliori a avut de castigat.  Autorea n-a mai trebuit sa explice cum stau lucrurile cu abilitatile magice, cu Incuiatii, cu potiunile si toate celelalte pe care J K Rowling le-a insirat pe pagini intregi.
Pur si simplu epigonii ei au preluat conceptele, regulile si metodele de functionare ale lumii magice gandite de catre britanica.

EVOLUTIE, CA SA NU-I ZICEM INVOLUTIE, IN LITERATURA PENTRU COPII

Interesant cum astazi literatura puberilor poate fi chiar "imbulinata", cu tot atatea avertismente pentru cei mai slabi de ingeri. Sau de scarba.
Desigur, asta e un alt drum deschis tot de "Harry Potter".
Caci si aici, in "Viclesugurile de-a dreptul ucigatoare", avem de-a face cu tentative de crime, ba chiar cu morti nu tocmai naturale.
Si, tot precum in cazul aventurilor baiatului cu cicatricea, daca va ingretosati mai usor, atunci in timpul lecturii va sfatuiesc, ba chiar insist sa va abtineti de la orice "bite to eat", vorba unui personal de film.

Bine, acum si eu nostalgica si neadaptata. Daca am crescut cu basmele nemuritoare ale diferitelor popoare (asa era colectia de carticele, nu eram eu poliglota) ma astept ca lumea sa fi stat in loc!

Totusi, finalul cartii cu Viclesuguri ucigatoare (ambele cuvinte isi gasesc acoperire) consta in faptul ca personajele se imbogatesc pe neasteptate si cu nemiluita. Si-apoi se imbogatesc inca o data.
Ceea ce ... da-o'ncolo, ca-i prea de tot!
Deci nu tu morala "binelui mereu invingator" si nu tu optimistul "si-au trait fericiti pana la adanci batraneti".
In locul astora "banul invinge totul", plus "si-or putrezi bogati pana in zilele noastre!".

Generatia de maine promite mult, mi-am dat seama inca de pe cand am vazut desenele cu Dexter : eu, care mi-am dorit mereu protectia unui frate, am ramas marcata de revelatia "ahh, idioata de sor'mea!!".

Cum sa nu-i iubesti pe rusi ? De la literatura la prietenie trecand prin votca

"Imi stiti numele, domnii mei, prefer sa spun: prietenii mei. Caci e mai bine sa spui "prietenii mei" atunci cand povestesti dupa bunul obicei stramosesc din tara." 
E un fragment din ceea ce citesc acum, adica Spovedania unui ucigas. E spusa personajului central, un povestitor-de-bar, specie umana nu tocmai rara in realitate.
Mi-a placut vorba si mi s-a parut aproape o definitie camuflata. In fictiune e spusa de un rus, in realitate e scrisa de un austriac, caci Joseph Roth, autorul cartii, a fost un scriitor evreun de nationalitate austriaca.
Intr-adevar, asa ii percep si eu pe rusi, o perceptie poate falsa, creata tot de literatura rusa si de folclorul ce ne serveste drept portretist (monocromatic) al natiunilor: scotienii sunt zgarciti, nemtii sunt rigurosi si reci, chinezii sunt minutiosi, italienii sunt filfizoni, rusii sunt betivi.
Perceptia mea despre rusi e insa mai nuantata si mai tandra, iar pentru asta au fost de-ajuns Fratii Karamazov si Cadavrul viu. Natiunea asta prea intinsa are un suflet sensibil menit in mod natural cantecelor si dansului, povestitului infrumusetat de pahar si inca un pahar, imprietenirii usoare tot de pahar dupa pahar, emotionarii barbatului rus pana la lacrimi, imbratisari si sarutari de obraji ai tovarasilor conjuncturali de pahar.
Pe scurt, rusul pentru mine e un mare sensibil inasprit de clima si de nedreptatile si dramele abatute de istorie asupra sa. Imi dau seama ca sunt naiva in impresia mea, dar imi place portretul asta pe care il am despre rusi. Trebuie sa cred ca undeva exista in lumea asta un popor care sa ilustreze aproape pshihanalitic ca ne nastem buni, dar societatea ne influenteaza in evolutia noastra. Lasati-ma in naivitatea mea!
In plus, citatul din carte imi mai place pentru substratul lui : cand povestesti ceva chiar unor straini, acestia iti devin instantaneu prieteni, caci povestea ii prinde sub plasa ei pe toti cei ce o asculta,  facandu-ne complici de vorbe pentru cateva minute ce dureaza de la inceputul lumii, intocmai ca in povesti.