La tenis de camp

Profit ca Mihaela, gazda noastra lipseste de ceva vreme, pentru a-mi declara pasiunile aici. Bine, bine, nu sunt chiar pasiuni, dar v-am mai tot povestit si in alte articole despre cateva puncte de interes care ma privesc. Am tot incercat sporturi noi in ultima vreme. Ba Darts, ba bowling, ba squash, ba tenis de camp.

Doua mi-au ramas insa la suflet, poate chiar mai mult decat era cazul. Este vorba despre sporturile in care se foloseste racheta. Tenisul de camp, respectiv squashul. Sunt doua sporturi pe care le-am incercat in acest an in premiera si care mi-au placut la fel de mult. Daca in cazul squash-ului lucrurile sunt cam clare si imi cunosc cat de cat limitele, in cazul tenisului de camp (jucat pe zgura) cred ca pot evolua destul de mult contra prietenilor impotriva carora voi juca. Poate ca prima data cand am jucat acest sport nu a fost racheta de calitate, poate nu mi-am calibrat eu loviturile, poate mi-a fost prea cald, nu stiu exact motivul pentru care am jucat destul de prost, dar stiu ca mi-a placut atat de mult incat voi vrea sa repet de multe ori experienta.

La prima tentativa de a juca tenis de camp pe zgura, am reusit sa servesc cat de cat corect, chiar daca am servit cu o viteza destul de mica. Am avut si cateva puncte jucate la extrem, in sensul ca nici macar eu nu imi imaginam ca voi mai ajunge sa lovesc anumite mingi, desi ma incapatanam sa ajung la ele. Si chiar am castigat puncte frumoase in acest sens. Urmeaza sa mai merg in zilele sau saptamanile ce urmeaza la tenis de camp, pentru ca este un sport pe care vreau sa-l practic, din pura pasiune.

Vreau sa incerc un sport nou

Am tot zis ca merg la un moment dat la tenis de camp si am tot amanat momentul. Pana sa ajung acolo insa, am trecut prin alt sport cu racheta. Squash-ul este un fel de tenis cu peretele, in care jucatorii stau unul langa celalalt, fata de tenisul de camp unde se sta fata in fata separati de un fileu. Aici nu exista fileu, iar regulile sunt cu mult mai diferite. Am fost deja de cateva ori pe terenul de squash in Ploiesti. Momentan este un singur loc unde se gaseste o astfel de sala in Ploiesti si este pe langa Obor.

Dar inca am de gand sa incerc sa joc si tenis de camp, mai ales ca am auzit ca sunt cateva baze in Ploiesti unde pretul unei ore pe teren este mai mic decat pretul unei ore la squah in sala. Asta este un plus. Un alt avantaj ar fi acela ca vara se poate juca fara probleme in aer liber. Iarna insa e mai greu sa joci si poate chiar nu ai unde, asa ca iarna pot reveni mai des pe terenul de squash.

Nu am mai jucat tenis de camp pana acum, dar vreau sa ma apuc si de asta, sa merg macar doua-trei ore in fiecare luna. Pana acum la squash am tot ajuns de cand m-am apucat sa-l joc si vad ca si baietii cu care merg eu acolo indragesc acest sport.

M-am intors pe stadion

Saptamana aceasta am revenit pe stadion dupa o foarte lunga pauza. Am mers sa vad echipa Petrolul Ploiesti jucand pe teren propriu in preliminariile Europa League. Am stat in galerie, am scandat ca pe vremuri, dar nu am mai simtit aceeasi bucurie ca atunci. Intre timp baschetul a castigat teren in inima mea si in ddetrimentul fotbalului. Totusi o astfel de iesire din tipare (mai ales cand campionatul national de baschet este in pauza) este binevenita.

Meciul a fost unul slab, desi se astepta a fi un spectacol cu goluri. A fost slab de tot iar echipa locala a batut vizitatoarea din Albania cu scorul de 2-0 dupa doua goluri venite in ultimul sfert de ora.

Un moment care a mai atras atentia publicului a fost o cerere in casatorie lansata de un barbat iubitei sale prin intermediul tabelei de marcat. In rest a fost un meci plictisitor de care ma puteam lipsi cu siguranta.

Simona Halep vine la Bucuresti!

BRD Bucharest Open se joaca pentru prima data in acest an intre zilele de 7-13 iulie. Turneul dedicat tenisului feminin a intrat in circuitul WTA si va pune la dispozitie premii in valoare de 250 000 de dolari iar castigatoarea turneului va primi 280 de puncte in clasamentul WTA.

La premiera acestui turneu va performa si Simona Halep care a jucat inainte de acest turneu pe iarba de la Wimbledon. Simona s-a clasat pe locul al treilea la Wimbledon 2014, fiind eliminata de Eugenie Bouchard dupa un meci lung si echilibrat pana la un moment dat. Simona a acuzat dureri la glezna dupa ce s-a fortat sa loveasca o minge dificila. Chiar si asa a continuat meciul, desi nu a reusit sa castige.

Voi merge la cateva meciuri de la BRD Bucharest Open, care va avea loc la Arenele BNR. Preturile biletelor sunt de 15 lei pe zi la meciurile din primele 5 zile si de 40 de lei la meciurile din ziua de sambata si duminica 12-13 iulie.

In acest turneu pe zgura vor mai participa romancele Monica Niculescu, Alexandra Cadantu si Irina Begu. Sa speram ca trofeul va ramane in Romania la una dintre romancele care se lupta pentru el.

O dupa-amiaza aurie de vara

Rareori mi se întâmplă să dorm după-amiaza. Ori mi-e rău, ori îs extrem de obosită.
Maică-mea, care e suportera somnului la toate orele, nu mă deranjează niciodată, chit că ştie că noaptea risc să mă transform în secundar perfect de nesomn.

Azi însă, supriză! mă trezeşte maică-mea şi-mi zice 'hai că tre' să îl premieze pe Vinokourov. A luat aurul la ciclism.'
Vino? Vino, dragul de el!
Îl urmărisem în Turul Franţei cu speranţa că are să câştige o etapă, ca să aibă parte de retragerea pe care o merita. M-am întristat când am văzut că n-a câştigat nimic.
Ştiam că participă şi la Olimpiadă dar nu mi-am propus să mă uit fiindcă n-aş fi pariat pe şansele preferatului meu nici măcar mărunţişul pe care nu-l primesc ca rest la cumpărături.

Când colo Vino, cu fibra lui de luptător încrâncenat cu atât mai mult cu cât nu mai are şanse, a câştigat cursa ! Aurul la Olimpiadă ! La vârsta lui !
Numai admiraţie pentru cazacul nostru.

Acum, că am terminat şi cartea pe care o începusem de trei zile (şi despre care am să vorbesc fiindcă e o carte ce-şi merită lectura),
mă retrag să mă odihnesc în continuare, ca să activez şi eu mâine pe bloguri cu energia lui Vino!

Cand iti masori anii in Tururi ale Frantei

A mai trecut un an. Astăzi totuşi e cu entuziasm trecerea unui an, fiindcă azi suntem la început.
La început de Le Tour.

Problema pentru împătimiţii unui sport e că tocmai ceea ce îţi furnizează infuziile de plăcere îţi procură şi senzaţia acută a îmbătrânirii.

Creşti cu un sport. Te ataşezi de la început de una din figurile acelui sport. Ţii cu omul ăla, îţi accelerezi pulsul la presimţirea eşecului sau a victoriei sale. Îl vrei în toate cursele, altfel n-are lipici la atenţia ta întrecerea cu pricina. Aşa am fost eu cu Lance.
Dar cu trecerea anilor începi să-ţi dai seama că te-ai ataşat de mai multe figuri din sportul cu pricina. Ba chiar inclusiv de adversarii omului tău. Fac parte din acelaşi tablou glorios, n-ai cum să-i separi, precum eroii mitologici.

Dar, tot la fel ca eroii mitologici, şi oamenii de care te-ai ataşat se retrag odată în istorie.
Pe rând, de la an la an, e câte unul care se retrage.
Până când din 'armata' pentru care polemizai şi te inflăcărai tu nu mai rămâne nici un om în cursă.

Şi-atunci, în mijlocul numelor noi, de care n-ai mai avut puterea să te ataşezi, îţi dai seama că a trecut un car de ani. Unii nu mai pedelează, alţii nu mai sunt manageri sportivi, alţii nu mai comentează. Dar cu toţii au, am îmbătrânit.

Noroc cu Vino! Dragul de Vinokourov pleacă şi în Turul 2012. Ultimul dintre mohicanii mei ciclişti.
Pentru încă un an Alexadre Vinokourov îmi menţine iluzia timpului ce nu trece.

Haide Vino, PEDALEAZĂ !

De la fabula literara la fabula sportiva

Tocmai ce-am citit o fabulă bună despre purici, după ce ieri seară mă distrasem cu o poezie cu un purice.

De câteva minute s-a terminat şi finala Roland Garros 2012. A câştigat-o Sharapova.
Am urmărit ambele discursuri ale fetelor şi abia acum mi-am dat seama de un fapt paradoxal :
tenisplayer-ele mulţumeau sincer antrenorilor şi preparatorilor fizici. E o recunoştinţă pentru persoanele care le-au ajutat să ajungă în vârf.

Ori, dacă stăm să ne gândim, antrenorii şi preparatorii fizici sunt aceia care trag de ele pentru exerciţii, care nu le permit să se gândească la odihnă, la trândăvit, la antrenamente fuşerite.

Fiindcă tot rămăsesem prinsă în universul fabulei, mi-a apărut în minte secvenţa unui cal biciuit să sară peste obstacole, iar la final discursul în care calul mulţumeşte recunoscător biciului că l-a strunit bine.

Cam asta-i cu sportul!
Câţi dintre noi ne-am dori atâta o performanţă încât să ne lăsăm biciuţi pentru a progresa?
Câţi am îndura tratamentul ăsta stoic, având conştiinţa necesităţii lui?

Parte cu biciuirea luaţi-o la figurat, desigur, dar parte a caracterului tenace şi a mentalitaţii de sportiv. În general, desigur. Că nu mi-l imaginez pe Mutu mulţumindu-i lui Piţi că i-a închis toate tentaţiile nesportive şi l-a făcut să transpire la antrenamente, deşi el, se ştie, are talent cu carul.

Ce faci tu in 16 secunde?

Da, serios. Cu ce performanţă deosebită te poţi tu lăuda în 16 secunde?

Fiindcă în ciclism, în plictisitorul, rutinantul, banalul sport de învârtit spiţe, se câştigă un titlu cu 16 secunde.

Ştiu prea bine că sunt sporturi în care se câştigă un titlu cu mult mai puţin. În atletism (pe care îl ador) poţi ajunge campion pentru o sutime de secundă. În baschet (care e o plăcere vizuală deosebită) clujenii ajung campioni într-o secundă, cât aruncă disperat la întâmplare un trei puncte de la o jumătate de teren.

Ştiu toate astea. Dar la ele confruntările durează câteva minute, maxim o oră.

Pe când în ciclism câştigi, pentru nişte amărâte glorioase de 16 secunde, o confruntare ce s-a desfăşurat timp de trei săptămâni.

Un sport cu final barbar de brusc!

Un pahar deci în cinstea cicliştilor, a picioarelor şi a caracterelor lor stoice !

De la Giro la Snooker, insirand voturile

Fix zilele astea îmi găsesc şi eu să stau pe net, când la teve sunt atâtea chestii interesante :

a început Il Giro şi se termină Campionatul Mondial de Snooker.
Plus alegerile din Franţa.

În ce-i priveşte pe francezi mi-e greu să spun care din cei doi candidaţi îmi pare mai caraghios - Sarkozy sau F. Hollande. Dar cel puţin nu par a fi ticăloşi precum candidaţii români. Deşi ... am urmărit singura lor confruntare televizată şi de-acolo am concluzionat că pretutindeni politicienii sunt demagogi teribili, însă Sarkozy a fost atât de agresiv de parcă ar fi mâncat numai paprika.

La snooker finala între Ronnie şi Ali Carter. Nu mi-a ajuns deci nici un favorit în finală. Dar, mergând pe principiul pe care îl respect întotdeauna în viaţă, susţin şi acum cauza celui cu şansa a doua. Deci hai Ali !

Lucrurile sunt clare doar la Il Giro în ce mă priveşte : ţin cu Basso fiindcă e om la locul lui (şi tip drăguţ) şi cu Scarponi, că-mi aminteşte de un amic ce-şi petrece acum timpul cu un festival de film.

Trăiască subiectivitatea, fără ea nici Eurosport-ul n-ar mai fi un canal interesant !

Stirea zilei - condamnarea lui Contador, verdictul procesului

No, a demisionat e drept şi primul-ministru al României azi dimineaţă, dar mi se pare irelevant. O să vină altul, cu alt nume, dar aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi lipsă de soluţii (şi chiar de interes în a le găsi).

Ştirea cu Condator am aflat-o graţie lui Wyl fm , n-am ce să vă fac dacă ascultaţi alte radiouri.
Am şi verificat pe net, iar site-ul BBC anunţă că, într-adevăr, după 2 ani de la începerea procesului, mare victorie, mare ! - s-a dat un verdict.

Iar verdictul a fost deposedarea lui Alberto Contador de
- titlul din Le Tour 2010 ce îi va reveni lui Andy Schelck
- toate vitoriile din 2011, inclusiv Il Giro ce îi va reveni lui Michele Scarponi.
Suspendarea lui va expira pe 6 august 2012, decizia funcţionând pe principiul antedatării, adică aplicându-se retroactiv din momentul în care Contador a fost prins dopat, adică august 2010.

Bun , aşa !
Sportivul ce atacă fix în momentul în care oponentul său nu îşi poate apăra şansele ... sportivi de genul ăsta nu merită clemenţă.

Nu-l tradez eu pe Nadal, dar baiatul asta ...

Mă uit captivată pe Eurosport.
In turnel american de Mare Slem joacă Djokovic cu un tip de care n-am mai auzit până acum.
Are băiatul şi-un nume imposibil de reţinut, cică e ucrainean.
In schimb are o mutră imposibil de uitat.

Ce vă povesteam eu mai demult despre italianca Schiavone?, că dacă ar fi să ilustrezi mersul unui bărbat pe ea ai alege-o.
Ei bine, Dolgopolov (v-am prevenit că are un nume aiurea) e cea mai drăguţă tipă dintre toţi jucătorii de tenis.
Sunt convinsă că un pic de fard şi-un ruj discret i-ar accentua delicateţea trăsăturilor.

Tipul e şi subţirel foc, deci nici corpul nu e de lepădat.

Şi-n plus are nişte mişcări din când în când de juri că vine direct de la şcoala de balet rusească.

Hai mai bine vă las o poză (sursa foto aici ), dar, cum pozele nu-l prea avantajează, vă recomand să nu evitaţi un viitor meci cu el.
Şi-apoi să-mi spuneţi dacă-s eu perversă că mi-o imaginez pe Schiavone bărbat, iar pe Dolgopolov în rochie şi machiat !

Cum sa va mentinenti inima in forma. Exercitii semi-sportive.

Tot aud că e important să menţii inima tânără. Şi-am găsit o metodă mult mai ieftină pentru asta decât mersul la sală.

Ieri după-amiază am avut nişte palpitaţii, cred că a echivalat cu câţiva km buni de alergat pe bandă. Vă recomand şi vouă metoda, numai să nu aveţi în prealabil inima slabă, că atunci nu-mi mai asum răspunderea pentru puls lipsă.

Pas 1 : Luaţi un sport, ce vreţi voi. Calm, calm, că nu vă pun să-l practicaţi.
Pas 2 : Alegeţi-vă un preferat din acel sport.
Avertizare - nu vă alegeţi alde Federer sau Schumaher în vremurile lor de glorie imbatabilă, că nu aşa funcţionează jocul ăsta.
Pas 3 : Urmăriţi-vă preferatul pe care l-aţi ales de undeva din treimea superioară a clasamentului. Priviţi-l într-un meci sau într-o zi când îşi dispută un loc cu miză în ierarhie.
Să vedeţi atunci creşteri de puls cardiac, staţionări, accelerări iarăşi, ce să mai! Un adevărat tur de forţă cardiac.

Aşa am reuşit eu ieri cu Thomas Voeckler în Turul Franţei la ciclism.
Pe ultimii kilometri ajunsese atât de strânsă miza încât era o chestiune de secunde : rămâne primul pentru încă o zi sau alunecă din top?
Şi-atât de mult am strigat 'hai Voeckler, încă un pic!', 'hai Thomas, că nu mai e mult!', încât atunci când a trecut linia de sosire şi pentru 15 secunde a reuşit să îşi păstreze tricoul galben până şi taică-miu s-a bucurat, deşi el nici nu se uitase la cursă.

În plus, dacă procedaţi ca mine, veţi face economie şi de fond de ten, se obţine o roşeată naturală de toată frumuseţea în obraji!
Sănătate curată şi avantajul e că o dobândiţi în timp ce altul face sport!

Ce intelege o femeie din ciclism - o trecere in revista a peste 10 ani

Din ziua de ieri de pildă, prima din Le Tour 2011.

Am înţeles că francezii sunt oameni fascinanţi - ţipă pentru socialism ca nimeni alţii, iar pe parcursul a vreo 200 km din ţara lor întâlneşti, conservate şi îngrijite, vreo 6 castele/domenii/fortăreţe.

Am înţeles că memoria fascinaţiei are grijă de subiect, dar uită fundalul. Comentatorii tururilor de ciclism sunt consternaţi că trebuie să povestească aceleaşi lucruri an de an. (De parcă nu s-ar adăuga an de an noi spectatori.)
Numai că, pun eu pariu cu tine, dacă peste 3 ani trecem iarăşi de la Passage du Gois la Mont des Alouettes, am să ascult din nou ca un copil lacom de poveşti istoria pietrelor lui Gargantua şi Pantagruel, a grupului statuar cu capul pierdut al lui Clemenceau ridicat de tatăl actorului Jean Paul Belmondo, a bisericii de la Mont Mercure cu statuia lui Saint Michel, cu însemnele ei păgâne şi creştine şi care este încă cel mai înalt punct al acelei regiuni, de parcă Franţa n-are fi trecut la era modernă a ignorării tradiţiilor.

Bun, toate astea sunt doar o parte din ce am înţeles după ziua de ieri.
Doar că urmăresc Turul de vreo unsprezece ani.

Partea a doua din ceea ce pricepe/reţine o femeie din ciclism :
- Philippe Gilbert trebuie să se numească Ochi-superbi Gilbert, că Phillippe nu-i totuşi un nume suficient de impozant
- genele remarcabile ale lui Laurent Roux, fost deţinător de tricou îmbulinat
- sprâcenele lui Oscar Pereiro Cio, deosebit bărbat, sprâncenele spun totul despre el
- tenul frumos al lui Voeckler din anul când împărţea coechipierilor leii pe care îi câştiga, de parcă incredibilitatea de a fi lider era atât de copleşitoare încât nici nu era meritat locul
- tenul impecabil, de bebe, al nepigmentatului Vinokourov
- înaintarea greoaie a lui Vino pe care dosul său îndesat pare că-l trage mereu către înapoi (doar din pricina asta simt câteodată nevoia ca din fotoliul meu să-i pun mâna pe fund - ca să-l împing mai departe. Noroc că ştiu de la comentarori că nu se face aşa ceva, mai rău strică ritmul ciclistului.)
- franceza rusească a lui Vino de la interviurile de final (aici aş avea o sugestie pentru comentatori, dar ar fi cazul să le-o transmit chiar lor).

Şi ca să nu mi se reproşeze că descompun cicliştii şi-i apreciez pe părţi componente, mai am o serie - dragi adunaţi în totală desfrânare, câteodată 2-3 în acelaşi tur :
- Jaja, Laurent Jalabert, care sosea la final cu degajarea plină de plăcere a unui inspector minor de poliţie din filmele franţuzeşti
- fair-play-ul lui Bettinni. Incomplet : fair-play-ul italianului Bettinni
- încăpăţânarea lui Jens Voight de om care ia mereu de la capăt sarcina cea mai dificilă cu resemnare că ăsta e destinul său, deşi sunt puţine şanse s-o ducă până la capăt. Incomplet iarăşi : dacă ştiu cum se scrie numele est-germanului ăsta atunci e clar că omul a fost în multe evadări.

Ce-am mai înţeles din unsprezece ani de Le Tour?
Că Radu Naum poate pronunţa în zece feluri diferite Lofkvist şi încă să nu nimerească pronunţia corectă, evaluată de Radu Banciu.

Despre Lance e altă poveste. Una doar a lui.
La fel cum despre Franţa mea cea dragă e altă poveste, deşi e aceeaşi cu a Turului, impregnantă printre clasamente şi orgolii.

Anul ăsta e ultimul an al kazakului Vinokourov în tur.
Allez Monsieur Vino!
Pour le reste ... suivez la chaine Eurosport!

Premierea la romani: cel mai bun, adica locul 4

Acum cativa ani citeam un articol excelent al unui foarte talentat gazetar (nu comentez restul alegerilor sale) - Traian Radu Ungureanu.
Pomenea TRU acolo despre finala de Cupa Davis jucata doar (adica pierduta) de Romania si cum noi, romanii, reusim bizareria de a aniversa un esec. Iar TRU se lansa frenetic, in stilul sau, intr-un diagnostic crunt al mentalitatii, vointei si mandriei neamului asta.

Pasionata de ciclism cum sunt am intrat si eu zilele astea pe site-ul Federatiei Romane de Ciclism din curiozitate mai degraba, sa-mi confirm presupunerea "under construction".
Surpriza: mi-am infirmat scepticismul, dar am avut parte si de o stire amuzanta.

Site-ul este chiar actualizat, adica gasiti chiar si o pagina la zi dedicata Turului Romaniei.
Ma uit pe grafica si vad minunatia de inventie - unul din tricourile distinctive ale TCR este cel albastru de cel mai bun ... roman!

Asa m-a cuprins in momentul ala un val de ciuda ca la noi in scoala nu le-a venit o idee din asta salvatoare ! As fi avut si eu sanse reale la un titlu de genul cea mai buna la sport dintre cei slabi la sport.
Dar pe vremea aia imaginatia nu batea rigurozitatea si ori erai primul, ori erai doar unul dintr-o serie ce ii urma primului.

Partea neobisnuita e ca de data asta prevederea organizatorilor s-ar putea sa se fi dovedit inutila - cu doua etape inainte de final tricoul galben de cel mai bun dintre toti era un roman!

N-am citit inca povestea zilei de astazi. Dar voi avea ceva mai tarziu prilejul asta. Fiindca pentru prima oara un blogger este prezent in caravana si relateaza turul din aceasta perspectiva inedita.
Iar cum acest blogger se intampla sa fie tocmai Dragos, atunci avem pentru prima oara nu doar un prilej, ci si o placere de a citi despre tur, in stilul sau : atent la detalii, atent la ironii, si chiar atent la ciclism!

Ah, am uitat sa va las tocmai adresa unde gasiti arhiva cronicilor!
Ba chiar va puteti distra si cu filmuletul asta, filmat de acelasi blogger "caravanier".

Hai ca poate poate sarbatorim si noi o coincidenta : primul roman care sa fie si primul ciclist in competitie!
Nu de alta, dar domnul T.R.U. din postura de parlamentar european ce e acum nu mai are vreme de crucificat in scris metehnele romanilor multumiti cu un esec mai bland!

Portret de sportiv sau descriere de pasiune

Nu-mi plac filfizonii, macho si alti indivizi care se cred, dar nu sunt.
Nu-mi plac italienii si spaniolii, ii includ in multimea celor de mai sus.
Dar fiindca nu-s chiar atat de atasata de prejudecatile mele, accept si cate-o exceptie.

Iar spaniolul care imi place tare mult este Rafa. Rafael Nadal, jucator de tenis.
Il stiu cam de cand a aparut in circuit. Era imposibil sa nu-l remarci : purta niste bermude trei sferturi nesportiv de stramte si tricouri fara maneci.

Mi-a placut pentru cum arata. Nu muschii (conturati prea din cale afara pentru pustiul care era pe atunci). Ci mutra. Tunsoare de Mowgli si niste ochi ingusti si ascunsi direct sub spracene, o mutra de copil imbufnat de concentrare. Fara sa fie frumos mi-a atras atentia intr-un mod aparte.

Il tin minte si-acum pe Tiriac decretand ca Nadal "trebuie sa slabeasca si sa invete sa joace tenis" daca vrea sa ajunga numarul 1. Pe atunci Rafa era locul 2. Leader despotic era Federer. Iar Tiriac desigur, era suporterul elvetianului.

Federer nu mi-a placut niciodata. Nu-mi plac oamenii-masina. Pot fi imbatabili, bravo lor. Pot avea, asa cum are Federer, o usurinta nativa incredibila. Pot da impresia, la fel ca Federer, ca nu depun nici un efort in joc.
Dar n-au o poveste in spate, n-au trairi, n-au oscilatii. Sunt reci precum precizia.

Rafa in schimb e un copil cu povesti.
A intrat in tenis ca un baiat salbatic incruntat si care arata ca stie sa rada doar dupa ce castiga. Si radea cu toata fata, exact ca un copil. Probabil cu asta la inceput si-a castigat doar suportere, individe seduse de pletele si de tinuta lui aparte.

Apoi a aratat ca stie sa ramana in top, ca nu e in tenis doar pentru a-si castiga dreptul la faima in reviste.
A ramas pe locul doi dupa Federer. A trecut si peste o operatie la genunchi. Ii scazuse atunci nivelul jocului si banuiesc ca o fi fost si el in cumpana atunci.

Rafa e unul din cei mai muncitori oameni din tenis. Doar la Serena Williams am mai vazut incapatanarea asta de a alerga dupa toate mingiile, dupa orice minge, indiferent cat de putine sanse par a fi de a o returna.

La Rafa si la Serena, asa musculosi cum erau ei, cred ca am vazut cele mai multe alunecari in spagat si disperarea de a lovi fiecare minge ca si cum ar fi punct de meci.
Riscul de accidentare era intrecut la Rafa de nebunia obsesiei pentru minge.

Accidentarea lui de genunchi fusese pusa tocmai in seama acestei suprasolicitari a ligamentelor.
Multi credeau ca dupa operatie nu va mai putea reveni nici macar la nivelul la care fusese, caci mobilitatea lui de kamikaze sportiv era, teoretic, diminuata.

Si Rafa a revenit.
A revenit mai slab fizic. Si cu o alta tinuta - a renuntat la pantalonasii stramti si la tricourile fara maneci. Deja nu mai aveau ce revela - relieful impresionant al bicepsilor fusese redus la un nivel mai estetic.

Si de-atunci a continuat sa joace in stilul lui de copil imbufnat, orice minge, orice joc. Cu incapatanare si seriozitate.
Si a ajuns locul 1.

Imi place ca isi castiga mingiile pe merit, dupa un numar mare de schimburi de lovituri.

Imi place teribil stilul lui de vaslas la galere care trebuie sa munceasca din greu pentru orice punct.

Imi plac sosetele lui manjite de zgura si tricoul ud leaorca.

Imi place tabietul lui de a-si aseza si ordona sticlele milimetric, o minutiozitate caraghioasa care probabil ii pune in ordine emotiile si concentrarea.

Imi place obiceiul lui de a se asorta mereu, tricoul cu bentita, cu banderolele de pe incheieturi si chiar si cu sireturile.

Imi plac sariturile lui de capra in momentul in care castiga cate-un punct incarcat de emotii pentru el.

Imi place pentru ca este unul din cei mai sportivi ... sportivi (nu e pleonasm, fiindca sportul nu iti induce neaparat fair-play-ul, asa cum pretind naivii). De-o modestie rara si sincera. Referindu-se la duelul ultimilor ani Federer-Nadal, l-a rezumat in formula "cel mai bun jucator din toate timpurile" contra "celui mai bun loc 2 din toate timpurile".
Iar acum cateva zile a rezumat meciul dintre Nole si Federer ca fiind intre "cel mai bun jucator al momentului" si "cel mai bun jucator".

Imi place simtul terenului pe care il are. E jucatorul care nu prea se inseala cand cere cate-un challenge. Surpinzator lui Federer nu ii prea reusesc contestarile astea, insa Rafa simte exact chiar si jumatatea de teren a adversarului, de parca ar avea o legatura misterioase cu dreptunghiul de joc.

Anul trecut ma tot intrebam ce tot incearca de il vedeam tuns din ce in ce mai scurt. A explicat - era o superstitie. Prima oara se tunsese intr-o anume frizerie inaintea unui turneu si il castigase. Apoi mersese mai departe cu obiceiul asta.

Si-uite asa Mowgli cel serios si tenace al meu a ajuns barbatul cel retinut care intra in transa pe teren : corpul, privirea, toate sunt incordate intr-un singur scop la Rafa - joaca doar de dragul jocului, dar  jocul acela e cel mai serios lucru din cate exista atunci.

Vineri Rafa a castigat meciul contra lui Murray. Avea matchpoint si Murray abia apucase sa loveasca mingea ca il si vad pe Rafa trantindu-se pe spate pe zgura, cum sarbatoreste el mereu victoria. Abia apoi mingea trimisa de Murray a lovit fileul. Rafa era deja pe zgura, stiuse.

Astazi deci joaca in finala, cu jupanul elvetian.
Am eu o senzatie ca Federer daca ar vrea ar putea da numai asi, atat de multi asi nimereste fix atunci cand are mai multa nevoie de ei. Doar ca e destul de fair-play si isi tine in frau numarul punctelor-racheta.
Rafa in schimb nu prea nimereste asi, iar punctele castigate de el vin din mingii lovite de muuulte ori.

Asadar va fi o finala intre Sosete-Murdare Nadal si As-Rapid-si-Usor Federer.

Acum cand scriu conduce elvetianul cu 3 la 0 in primul set.
Haide Mowgli, doar stii ca ai mult de munca, e ca de obicei!