Ce intelege o femeie din ciclism - o trecere in revista a peste 10 ani

Din ziua de ieri de pildă, prima din Le Tour 2011.

Am înţeles că francezii sunt oameni fascinanţi - ţipă pentru socialism ca nimeni alţii, iar pe parcursul a vreo 200 km din ţara lor întâlneşti, conservate şi îngrijite, vreo 6 castele/domenii/fortăreţe.

Am înţeles că memoria fascinaţiei are grijă de subiect, dar uită fundalul. Comentatorii tururilor de ciclism sunt consternaţi că trebuie să povestească aceleaşi lucruri an de an. (De parcă nu s-ar adăuga an de an noi spectatori.)
Numai că, pun eu pariu cu tine, dacă peste 3 ani trecem iarăşi de la Passage du Gois la Mont des Alouettes, am să ascult din nou ca un copil lacom de poveşti istoria pietrelor lui Gargantua şi Pantagruel, a grupului statuar cu capul pierdut al lui Clemenceau ridicat de tatăl actorului Jean Paul Belmondo, a bisericii de la Mont Mercure cu statuia lui Saint Michel, cu însemnele ei păgâne şi creştine şi care este încă cel mai înalt punct al acelei regiuni, de parcă Franţa n-are fi trecut la era modernă a ignorării tradiţiilor.

Bun, toate astea sunt doar o parte din ce am înţeles după ziua de ieri.
Doar că urmăresc Turul de vreo unsprezece ani.

Partea a doua din ceea ce pricepe/reţine o femeie din ciclism :
- Philippe Gilbert trebuie să se numească Ochi-superbi Gilbert, că Phillippe nu-i totuşi un nume suficient de impozant
- genele remarcabile ale lui Laurent Roux, fost deţinător de tricou îmbulinat
- sprâcenele lui Oscar Pereiro Cio, deosebit bărbat, sprâncenele spun totul despre el
- tenul frumos al lui Voeckler din anul când împărţea coechipierilor leii pe care îi câştiga, de parcă incredibilitatea de a fi lider era atât de copleşitoare încât nici nu era meritat locul
- tenul impecabil, de bebe, al nepigmentatului Vinokourov
- înaintarea greoaie a lui Vino pe care dosul său îndesat pare că-l trage mereu către înapoi (doar din pricina asta simt câteodată nevoia ca din fotoliul meu să-i pun mâna pe fund - ca să-l împing mai departe. Noroc că ştiu de la comentarori că nu se face aşa ceva, mai rău strică ritmul ciclistului.)
- franceza rusească a lui Vino de la interviurile de final (aici aş avea o sugestie pentru comentatori, dar ar fi cazul să le-o transmit chiar lor).

Şi ca să nu mi se reproşeze că descompun cicliştii şi-i apreciez pe părţi componente, mai am o serie - dragi adunaţi în totală desfrânare, câteodată 2-3 în acelaşi tur :
- Jaja, Laurent Jalabert, care sosea la final cu degajarea plină de plăcere a unui inspector minor de poliţie din filmele franţuzeşti
- fair-play-ul lui Bettinni. Incomplet : fair-play-ul italianului Bettinni
- încăpăţânarea lui Jens Voight de om care ia mereu de la capăt sarcina cea mai dificilă cu resemnare că ăsta e destinul său, deşi sunt puţine şanse s-o ducă până la capăt. Incomplet iarăşi : dacă ştiu cum se scrie numele est-germanului ăsta atunci e clar că omul a fost în multe evadări.

Ce-am mai înţeles din unsprezece ani de Le Tour?
Că Radu Naum poate pronunţa în zece feluri diferite Lofkvist şi încă să nu nimerească pronunţia corectă, evaluată de Radu Banciu.

Despre Lance e altă poveste. Una doar a lui.
La fel cum despre Franţa mea cea dragă e altă poveste, deşi e aceeaşi cu a Turului, impregnantă printre clasamente şi orgolii.

Anul ăsta e ultimul an al kazakului Vinokourov în tur.
Allez Monsieur Vino!
Pour le reste ... suivez la chaine Eurosport!