Timp suspendat, perioada a nimanui sau prea a tuturor

joi, 29 decembrie 2011

Mie sinceră să fiu nu prea îmi plac zilele dintre Crăciun şi Anul Nou.
Sporeşte agitaţia, se înmulţesc lucrurile de (ne)făcut, se tot apropie termenul limită, mă încarcă pe conştiinţă toate amânările,
mai sunt vizitele, revederile, cumpărăturile, curăţenia ... şi dacă mai rămâne timp şi pentru sufleţelul meu ... deşi tot degeaba, că n-am hamac acasă!

Pănă în Crăciun tot e ceva, încă se mai poate respira, încă te poţi bucura de atmosferă într-o oarecare tihnă.

Iar eu una anul ăsta chiar am avut o săptămână minunată înainte de Crăciun.
Singurică, dar cu mult entuziasm, am colindat oraşul.
Şi târgul organizat anul ăsta în centrul Ploieşti-ului mi-a fost parcă dedicat mie.

Să vedem : mi-am luat căciuliţă nouă şi mănuşele, prima de răsfăţ, ele din urmă de nevoie.

Însă mai ales am vizitat de vreo 3 ori târgul.

O fost unul alimentar, şi vă spun eu că miere ca aceea de la nenea venit din Sibiu n-am mai mâncat de multă vreme.
Iar castanele coapte ... sunt oricum o raritate, dar şi dacă ar fi fost mai de găsit, tot aşa delicioase le-aş păpa până la firimituri.

Şi-o mai fost un târg cu artizani şi meşteşugari.
Altă slăbiciune teribilă a mea, priceperea meşteşugarilor mă fascinează şi mă abţin cu greu mereu să nu cumpăr nimicuri inutile de pe la oamenii ăştia.
Iar anul ăsta nu m-am abţinut, mi-am făcut două cadouri făcute manual cu doar 15 lei, două minunăţii pe care îmi pare rău că, din pricina frigului, nu am putut sta să văd cum îs şi făcute, în timp real.

Iar perioada asta frumoasă de acum vreo 2 săptămâni deja o să-mi rămână în amintiri reprezentată printr-un din zile : una ceţoasă foc de dimineaţă pănâ dupa ce s-o-ntunecat, de nu se vedea mare lucru,
dar se simţea în spatele aerului misterios o iarnă frumoasă şi-o atmosferă de sărbătoare, cu nişte clipoceli de luminiţe doar.

Şi m-am mai bucurat pur şi simplul ca naivul de copil băgându-mi nasul prin vitrine şi rafturi.
Iar într-un din curiozităţile astea gratuite am dat nas în nas cu ceva ce îmi doresc de juma de an, de la un alt târg, mai montan : am văzut la noi în oraş Matrioşce !!
Erau şi rezonabile la preţ faţă de astă vară, doar 10 roni, că mai mult nu aş da.
Nu mi-am cumpărat însă una fiindcă ... erau doar una portocalie şi una roz, iar eu vroiam o Matrioşcă mai roş-comunistă sau roş-coca-colistă, după gusturi şi ideologii.

No, toate astea au fost înainte de Crăciun.
zilele cestea însă îs grăbite rău, parcă e o perioadă rătăcită când nici nu-ţi găseşti locul, da' nici perioada însăşi nu-şi prea are rostul, că tocmai a trecut ceva frumos şi aştepţi ceva cu suspans, n-ai timp acum de o perioadă banală, dar încărcată.

Cine-o mai avea şi timp de citit bloguri cu postări lungi în perioada asta? ...

Ce primesti pentru fidelitate

vineri, 23 decembrie 2011

De câteva zile tot primeam un apel pe zi de la un număr necunoscut.
Eu am şi aşa o relaţie năbădăioasă cu telefonul, dar la numere necunoscute nu prea răspund.
Iar săptămâna asta a fost de-aşa natură că n-am putut răspunde nici măcar numerelor cunoscute, oricum.

În cele din urmă, pişcată de curiozitate, am sunat eu la numărul respectiv, să văd ce tot insistă atât.
Mi-a răspuns un robot : 'nici un asistent Orange nu vă poate prelua în acest moment dar ...'.

Ok, mi-am zis. Deci e Orange-ul la celălalt capăt al nimicului.

Însă de-aici am început să mă neliniştesc : 'oare nu mi-oi fi plătit factura?', 'dacă îmi taie telefonul?', că şi aşa îl ţin eu mai degeaba, dar să mi-l oprească ei ...

Azi au sunat din nou.
'Pentru că sunteţi un client fidel Orange vă ofertă un pachet de servicii la preţ special ...'.

Ah bon! deci eu, care rezum mereu aiurea lucrurile, am înţeles aşa : dacă eşti fidel, societatea noastră de azi se îndrăgosteşte de portofelul tău şi vrea să-ţi mai bage un pic mâna în el.

Orange, stai calm !, îţi rămân fidelă, da' dă jos vorbăria aia ipocrită, că nu-mi plac vorbele mieroase, mai bine zi că, la cum ştiu eu să plătesc cu atâta graţie, vrei nişte bani în plus de la mine.

p.s. poate mă abonez la oferta lor specială de net şi pe urmă constat că n-are viteză, mai pică sau alte cele.

Mos Craciun la romani : hot sau sinucigas

miercuri, 21 decembrie 2011

Tendinţa asta grotească a lui Moş Crăciun durează deja de câţiva ani.
Prima oară când am văzut un astfel de Moş a fost acum câţiva ani, în Bucureşti, la Intercontinental.
Dar parcă anul ăsta e apogeul fenomenului, sau cel puţin în Ploieşti.

Avem un orăşel atât de banal şi liniştit încât nici măcar 'ultima modă' nu prea prinde prin Ploieşti.
Totuşi, asta a prins.

Moşii Crăciun agăţaţi de etajele caselor, de balustradele clădirilor, de pereţii viloaielor!
Ceva de-atât prost-gust afişat cu atâta insistenţă vezi mai rar.

Pân' la urmă nici nu pricep care-i faza - Moşul ar trebui să intre discret pe horn.

Când colo Moşul fie se caţără a la Spiderman pe ziduri,
fie e obiectul sadismului imaginar al unora care îl vor spânzurat ...

Eu nu mai pricep nimic : unde e spiritul de sărbători într-o păpuşă roşie ce-ţi atârnă de casă?

Şi mai mult însă mă amuză specia 'sunt lacom şi psihopat, vreau cât mai mulţi Moşi Crăciun să vină la mine, să-i lăţesc pe pereţi!'. Viloaiele care au câte doi sau trei Moşi sunt dovadă de potenţă în bănet şi în prost-gust, combinaţie naturală a României de azi.

Bănuiesc că e încă una din 'tradiţiile' importate de prin Vestul străin, nu ştiu.

Dar poate vouă vă plac, aşa că nu mai comentez.

Reminder pentru un mult mai tarziu

luni, 19 decembrie 2011

Sper să nu uit ca, atunci când voi fi pensionară, dacă voi prinde pensionarea, să NU
- mă plimb aiurea cu autobuzele
- sau dacă mă plimb aiurea, măcar să nu merg la orele când pleacă elevii la şcoală sau oamenii muncii la trudit şi feisbuchit
- să nu dau coate în burta celorlalţi doar ca să-mi fac eu loc
- să nu vociferez cum că restul să meargă pe jos, şi doar eu, că-s bătrânică, să mă dau cu autobuzele.

Şi mai ales să nu uit dracului că, dacă nu ar mai merge elevii la şcoală şi angajaţii la muncă în autobuze , atunci nu m-aş mai plimba nici eu cu autobuzele netam-nesam, la orice oră.
Fiindcă primii îşi plătesc abonamentele, suportând inclusiv gratuitatea de pensionar călător impertinent cu ratp-ul.

N-am nimic cu pensionarii,
dar azi am nervi cu ghiotura pe toată lumea,
începuţi încă de dimineaţă din pricina dedusă mai sus
şi continuaţi mai toată ziua
prin nesimţirea unor cunoscuţi
şi agresivitatea unor necunoscuţi de pe străzile oraşului.

Azi a fost o zi nebună, şi când toată lumea e aşa, mă dereglez şi eu.

Daca voi n-ati vrut sa va distrati, eu nu sar peste party

duminică, 18 decembrie 2011

Decembrie aglomerat pentru mine : mai întâi cu treburi serioase şi studioase, iar acum cu treburi neserioase şi dansante.
Am avut un an absolut neobişnuit pentru mine şi în bine şi în rău.
Şi-aşa am ajuns ca abia în decembrie să bifez primul party DM pe anul 2011 !
Oricum nu-mi pot permite să ratez până şi party-ul ploieştean, măcar orgoliul local să-mi salveze ambiţiile depeche-iste.

Undeva într-un club numit Republica, fix lângă cinematograf. Vineri, cu începere de la orele 20.
Responsabil Cătălin, deci playlist garantat pentru mine una.
Nu ştiam exact unde e, da' nici zona de lângă cinema nu-i mai mai întinsă de-un bar, un gang şi un subsol.
Iară clubul l-am găsit chiar în subsol.

Muzici bune ziceam, chit că Depeche mai mergea înghesuit pe ici pe colo,
iar pentru Mylene Farmer Cătălin nu s-a lăsat înduplecat să ne mai difuzeze o porţie nici măcar după petiţia semnată, una 'sans contrefacon'.

Domnişoare drăguţe şi un cuplu de dansatori ce m-a umplut de invidie, mai ales că tipa dansa pe nişte tocuri drăceşti (nu ştiu cine e, dar făceau o pereche foarte faină).

Mie una mi-au lipsit Smoky şi Horia (mai ales că el primise titlul neoficial de dansator al serii anul trecut). Şi desigur, mi-a lipsit Surry, parcă fără el nu-i party-ul aşa vesel cum tre' să fie.

Da' ne-am străduit să ne distrăm şi în formula mai restrânsă de data asta.
Am apucat de-am mai salutat oameni pe care nu i-am mai văzut de-un an (vă daţi seama ce saluturi îndelungate au rezultat), am reuşit să o cunosc şi pe Mădă în sfârşit şi sper ca data viitoare să nu mai dăm bir cu fugiţii aşa repede!

Am şi dansat un pic, cât să mai dau jos din celulită, cum mi se tot atrage atenţia, deşi cred că mai mergeau ceva porţii de dans.
Am renunţat însă la un cântecel ce vibra cu başi prin stomacurile noastre, n-am idee ce era.

M-am bucurat că au reuşit şi Mihaela cu Alex să ajungă, tare îi admir pentru echilibrul pe care reuşesc să îl păstreze între viaţa de familie şi socializări.
Şi îi mulţumesc lui Nicuşor că a venit, ştiu că a fost o noapte specială pentru el, da' aşa mă simt eu bine, să ştiu că mă amestec prin zilele lui speciale, chit că n-au legătură cu mine.

Sper că lumea s-a simţit bine,
iar cei care nu s-au simţit bine să pună optimismul şi încrederea la muncă şi să înţeleagă că nimic pe lumea asta nu-i un capăt de ţară, nici măcar atunci când lucrurile nu merg cum vrem noi.

Io mă simt mereu bine la party-uri, chit că nu întotdeauna am avut motiv.

Iară vineri m-am simţit bine,
chit că cineva mi-a şmanglit paharul cu votcă doar pe jumătate consumat. Votcă bună, ne-stricată cu alde suc de mere sau ceva.

La sosire Nicuşor a primit dreptul la un shot, pe care mi l-a cedat.
Şi deşi eram supărată pentru votcă, m-am dus să ridic shot-ul cela.
A fost însă o chestie cu un gust tare pătlăginos, iar eu obişnuiesc să servesc gustul de medicament doar din pilule, nu din pahare.
Aşa încât i-am lăsat setosului / setoasei de votcă shot-ul aproape neatins, poate n-o avea preferinţe cum am eu.

Eu atât vă spun : poftiţi de mai distraţi-vă din când în când, ieşiţi la un dans, unde vreţi voi !
Iar dacă vreţi la Republica, poftim ce decor frumos am avut, meritul şi al lui Cătălin, bănuiesc, deşi nici tipa aia nu e deloc de lepădat!

p.s. Iar pentru cineva anume : să nu se mai îngrijoreze, n-are nevoie să-l salveze nimeni, are mereu onoarea intactă pentru mine, cu sau fără taxi. Deşi mi-a plăcut replica asta!


Ingredientul minune pentru un oras frumos. Ploiesti ca in povesti. Idee pentru primarie.

vineri, 16 decembrie 2011

Vă spuneam în postarea de adineauri că săptămâna asta am avut două extazuri estetice, culmea, ambele oferite de meteorologie.
Cel de azi are şi o cauză dar şi un subiect clare baremi : ceaţa şi respectiv oraşul meu.

Din nou îmi pare rău că nu am poze, iar tre' să-mi pun la încercare calităţile de pictoriţă în cuvinte, iar vouă imaginaţia.

Era astă seară în Ploieşti o ceaţă atât de densă încât nu se vedea la trezeici de paşi înainte şi la douăzeci înapoi, dacă nu cumva i-am numărat eu invers.

În centrul oraşului, ăla plin de măreţele clădiri, nu se zăreau decât brazii cei împodobiţi.
Cum luminiţele de Sărbători anul ăsta sunt albăstrii, astea accentuau şi mai mult senzaţia de ireal.
Şi cum mai departe de linia parcului nu se vedea, aşa încât nu mai putea zări nici o clădire, tot centrul oraşului părea a fi doar o pădure bizară de brazi albăstrui-fluorescenţi.

Frumos de tot, ce să zic, atmosferă de poveste.
Culmea e că anul ăsta decoraţiunile de Crăciun din Ploieşti îs urâte foc.
Însă ceaţa dădea aşa o impresie bizară şi de mister încât cred că e cel mai tare arhitect urban angajat până acum de Primăria Ploieştiu-ului , oraşul ăsta părea în sfârşit interesant.

Mă bucuram atât de peisaj încât mi-am lăsat libere toate nebuniile.
Nu m-ar fi mirat nici să iasă o fantomă din ceaţa aia, chiar s-ar fi potrivit.

Halele centrale din Ploieşti sunt monument arhitectural, o clădire măricică de felul ei, în apropierea căreia se află staţia de autobuze.
Anul ăsta clădirea lor a fost 'înzorzonată' în câteva dreptunghiuri de instalaţii cu beculeţe.
Ei bine, din tot ansamblul ăsta nu se vedeau decât liniile de beculeţe, de parcă astea stăteau suspendate în aer.

Eram şi obosită şi fascinată şi cu mintea la ceaţă, sau în ceaţă probabil, aşa că atunci când a cotit autobuzul am fost convinsă că şoferul a luat-o aiurea în sensul opus faţă de traseul lui.
Noroc că şoferul fusese în fapt la fel de pierdut în peisaj ca şi mintea mea!

Când am intrat aproape de casă că îmi părea rău că nu mai am de mers prin vremea asta.
Pe strada mea nu se vedea nimic, dar nimic în afară de becurilor stâlpilor de electricitate. Altfel nici n-aş fi ştiut pe unde e drumul.

Şi poate ajungeam de-mi ieşea în cale direct castelul Hogwarts, dacă nu erau becurile astea să mă ghideze!
Chiar : oare prin ce fenomen pe ceaţă se pot totuşi distinge luminile? Ele de ce nu se 'pierd'?

A inceput sa-mi placa si asta! Dar am o nelamurire astrala.

joi, 15 decembrie 2011

Sunt ani buni de când îmi place ploaia.
De câţiva ani m-am împăcat şi cu vântul şi furtunile cu tunete şi fulgere. Nu-mi plac în continuare, dar am înţeles că îşi au şi ele rostul lor pe lume, altul decât acela de a-mi strica mie ziua.

Iar de săptămâna asta îmi mai place ceva. Dar mult ! Ceaţa.

Acum două dimineţi am văzut, pe la nouă dimineaţa, în direcţia Sud (în măsura în care pot eu aprecia direcţiile), un rotund mare şi perfect, alb cu pete mai gri, exact aşa cum arată de obicei luna plină.
Soarele nu se vedea nicăieri. Lumina nu era galbenă, dar nici nori nu se vedeau. De fapt, pe cer nu se vedea nimic în afară de rotundul ăsta de m-a fascinat pe mine. Ceaţă nu era. Dar cerul avea aspectul ăla 'vătuit' ca atunci când urmează o ninsoare.
Am vrut mult să pozez arătarea aia planetară, era frumoasă. Şi mai ales era ceva ce nu mai văzusem niciodată. Nici acum nu ştiu ce e.
Să fi fost luna? Dar era nouă dimineaţa.
Să fi fost soarele? Dar era alb cu pete şi te puteai uita la discul lui.
Până să scot eu aparatul, într-un minut, am văzut cum vine un fuior peste disc şi în zece secunde a fost acoperit total, nu se mai diferenţia nimic pe cer în locul unde fusese.
Am mai aşteptat câteva minute, dar nu s-a mai întâmplat nimic.
Tre' să mă credeţi pe cuvânt că era frumos.
Şi să mă ajutaţi cu vreo idee, ce o fi fost.

Iar ăstă seară ... o altă întâmplare meteo frumoasă foc, pentru gustul meu.

Nu judecati pripit oamenii ce merg hais pe strada

luni, 12 decembrie 2011

Cred că ştiu ce mi-au adus sărbătorile de iarnă anul ăsta, da' nu înţeleg de ce :
vineri cădere de calciu, azi cădere de calciu ... ai crede că-s economia României cu atâtea căderi.
Bine, că am oroare să ies în evidenţă în general, aşa că mă limitez la blegit şi tremurat, nu mă arunc la leşinuri sau chestii de-astea.



Problema e că, de la căderea asta, astă-seară în drum spre casă mergeam pe un trotuar şi 3 cărări, netrasate ce-i drept, da' pe care le tot îmbinam eu.
Pur şi simplu nu puteam ţine drumul drept, da' n-am vrut nici să dau banii pe un taxi.
M-am uitat prudent prin jurul meu : doi pensionari în spate şi încă o tanti în faţă.
Şi-n timp ce îmi imaginam eu cum mă acuzau oamenii pe nedrept că m-am fericit cu mai multe pahare, numai bine ce mă apucă şi sughiţul. Iar eu când sughiţ, apăi sughiţ din toţi plămânii.

Îmi venea să mă întorc să le zic pensionarilor : 'hop aşa, că nu-i ce pare, e o cădere, nu-i o urcare, şi nu-i de pahar, ci de calciu.'

Oricum, a fost o zi grea azi.
Dacă mi-ar arde să cinstesc totuşi în seara asta aş ridica paharul pentru trei oameni :
Vladimir şi Adelin ce m-au făcut să râd
şi Aditza care mi-a adus o veste frumoasă cum numai el reuşeşte câteodată.


În rest, vă mai anunţ că dacă aveţi chef de un party Depeche Mode în Ploieşti va avea loc unul la finalul săptămânii ăsteia, invitaţiile sunt de găsit pe facebook.
Să mergem drept, că de dansat putem dansa oricum!

O reclama indecenta si de prost gust, sau eu prea traditionalista

Mă revolt destul de rar : sar ca muşcată de părţile moi doar când aud de exploatarea de la Roşia Montana. Sau când văd elevi apatici, indiferenţi la orice.

Altfel, mă aştept ca lumea să fie şi rea, şi proastă, ba chiar ambele în acelaşi timp.

Însă uite că mi-am găsit prilej de revoltă totuşi uitându-mă tocmai la reclame la teve (astea fiind momentele mele preferate la teve.)

Nu ştiu dacă aţi văzut, dar mai nou Romtelecom-ului i-a secat puţul cu idei persuasive şi s-au gândit să-şi bage găleata ... într-un colind.
Publicitarii noştri n-au găsit nimic altceva decât să ia colindul 'Dom, dom să-nălţăm' şi să-l versifice cu 'Rom, rom, telecom'.
Ceva mai de prost gust n-am mai văzut pe la reclame !

Poate sunt prea conservatoare eu.
Cred că sunt lucruri pe care nu le putem moderniza, în care nu putem interveni.
De pildă, n-am fost de acord nici cu versiunile alternative ale imnului de stat, oferite anul trecut de Pro tv.

Însă ca să iei un colind şi să-l faci reclamă la produsul tău ... asta cred că nu ţine de mentalitatea mea tradiţionalistă.
nu-s hatobnică, nu-s cine ştie ce dusă la biserică,
dar măcar chestiile ce ţin de religie să rămână tradiţionale,
că şi aşa ne sufocă publicitatea din tot şi toate!

Sper ca de Paşte să nu-l scoată pe Lazăr din grotă cu promoţia ultimul răcnet Rom, rom, telecom!

Cel mai trist mod de a-ti petrece Sarbatorile

duminică, 11 decembrie 2011

No că am cam lipsit de prin virtual zilele astea, deşi atunci când e să nu fie spor, nu e!, poţi să tai de pe listă juma din activităţi.
Ascultam însă radioul şi mă gândeam şi eu aşa, aiurea.

De vreo trei săptămâni deja au început reclamele pentru şmanglirea banilor de Revelion. Scuze, pentru 'petrecerea nopţii dintre ani'.
Multe dintre ele îţi oferă petrecerea Revelionului într-un restaurant din oraş sau din mahalalele oraşului, scuze, zonele recent dezvoltate 'departe de agitaţia urbană'.

Bun, ai bani să plăteşti pentru o noapte cât o mini-vacanţă, bravo ţie.
Da' să arunci bănuţii ăştia pentru a schimba cei patru pereţi de-acasă cu cei patru pereţi (mai depărtaţi, e drept) ai unei alte clădiri din oraş ... tristeţe mare.

Zău dacă pricep de ce ar da cineva vreun ban, nu zic doi, pentru a mânca în alt loc decât acasă de Revelion!
Adică bun, nu vrei să te găsească anu' nou pe-acasă (de parcă ar fi un personaj mai funest), înţeleg să nu stai acasă.
Da' atât să te ţină imaginaţia şi pofta de 'altceva' şi dorul de plecare încât să nu nimereşti decât o altă clădire din oraşul tău?
Nici de unu' singur acasă nu mi se pare mai trist decât asta. Măcar acasă la tine poţi să chemi un boschetar, poţi fi sigur că va fi un party nemaivăzut.

Întotdeauna m-a mirat cum unii pot scoate bani din idei imbecile.
Trăiască patronii de restaurante, că-s băieţi deştepţi, poate o să am şi eu norocul ăsta simplu al lor cândva!

Oare Romania e defazata fata de restul lumii sau asta e nivelul oriunde?

marți, 6 decembrie 2011

Mă uit şi eu la cele 2 mari show-uri actuale, formate preluate de televiziunile noastre din străinătate - X factor şi Vocea României.

Şi rămân uimită de replicile majorităţii concurenţilor : 'ce-am câştigat de pe urma show-ului ăsta? Păi am fost în culmea fericirii când după emisiune am primit 1.000 de cereri de prietenie pe Facebook.'

Hm?? Eu aştept deja de un an să tot decadă mania cu fb, da' văz că e din ce în ce mai pe val.

Iar acum să aud de la mai mulţi concurenţi că se bucură pentru 'câştigul' în prietenii pe facebook ...
apăi dacă dintr-un concurs întreg de talente în care ai depăşit mai multe etape singurul lucru ce te încântă e măsura faimei efemere în necunoscuţi care ţi-au consacrat un minut pe internet , viitorul sună prost.

Mi-aş face o insignă 'Fb-ul prosteşte! Direct proporţional cu numărul prietenilor'.

Oare aşa o fi şi în alte ţări? N-o mai fi scăzut deloc nivelul fascinaţiei paralizante pentru fb?

Mama ei de ironie!

luni, 5 decembrie 2011

Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziţi atât de obosiţi şi să vă simţiţi atât de rău încât să vă decideţi pe loc 'fie ce-o fi, azi nu mă dau jos din pat' ?
Şi fix în dimineaţa aceea când aţi decis să rămâneţi să vă odihniţi să înceapă să sune telefonul în draci,
colegii care mai de care, de parcă ar fi luat foc instituţia ?
Ei bine, mie mi s-a întâmplat azi.

Cum se numeşte o zi dedicată refacerii în care nu reuşeşti mai nimic din singurul obiectiv propus?

Sinaia fie nu ma poate suferi, fie prea ma vrea inapoi

duminică, 4 decembrie 2011

Dintotdeauna dintre staţiunile montane de pe Valea Prahovei preferata mea a fost Sinaia.
Fiindcă e orăşel, nu chiar staţiune montană precum Buşteni şi, încă şi mai abitir, Azuga.
(Predealul şi Poiana Braşov îmi sunt străine).
Şi fiindcă încă mai păstrează ceva din aritocraţia din vremurile glorioase ale monarhiei - nu doar Peleşul ci întreaga ei arhitectură şi amplasare.

Însă cu Sinaia am avut, de vreo 4 ani încoace, cea mai bizară relaţie pe care o pot avea cu vreun oraş.
Şi încă nu m-am decis ce semnificaţie să dau întâmplărilor pe care le tot păţesc prin Sinaia.

Bon, prima pe listă  -  o păpuşă din aceea vrăjitoare.
Am ochit-o acum 4 veri la tarabele ce conduc drumul spre Peleş. Avea vreo 25 de cm înăţime şi costa, ţin minte, 25 de roni. Mi s-a părut scumpă atunci şi mi-am zis că rămâne pe altădată.
N-am mai găsit niciodată de atunci nici o păpuşă vrăjitoare precum aceea - fie sunt miniaturi acum, fie sunt înfrumuseţate, în timp ce aceea era urâţică foc, aducea bine cu ideea mea de vrăjitoare uscată de atâta răutate. Era tare haioasă călare pe mătura aia, cu părul ei gri zburlit.
Am revenit an de an de atunci la tarabele alea, dacă mai trebuia să precizez.

A doua întâmplare - acum 3 veri, am văzut prima veveriţă pe drumul spre Peleş.
Am pozat-o rapid de două ori, în ziua aia am făcut vreo 39 de poze la Sinaia în vreo câteva ore pentru ca, încercând cea de-a 40-a poză, să apăs şi într-o secundă să-mi şterg toate pozele făcute cu greu în ziua aia, rugând vreo 5 necunoscuţi să mă pozeze şi pe mine.

Întâmplarea numărul 3 - vara-toamna asta.
Un târg de bunătăţi şi suveniruri, desigur. La una din tarabe o gravură pe lemn (foarte frumoasă) cu celebra scenă a despărţirii din Casablanca (scena celor două profile, Ingrig purtând cu pălăria şi impermeabilul). Era 25 roni şi asta.
Şi iar mi s-a părut scumpă. După zece minute de rotit prin târg am descoperit că îmi rămăsese gândul la scena aceea gravată atât de expresiv pe lemn. Aşa încât m-am întors să o cumpăr.
Era singura ce se vânduse. (sunt unicat frumuseţile astea artistice, normal).

Şi cea mai recentă întâmplare - iarna asta, că deja suntem în iarnă.
Am mers special pentru un anume cocktail ( ce poartă chiar numele casei) dintr-un anume local din Sinaia.
Ghiciţi ce le lipsea ieri seară din meniul servit clienţilor !


Şi-acum nu ştiu cum să interprez toate bizareriile astea care mi se întâmplă la Sinaia, toate lucrurile pe care le ratez acolo, pe lângă care trec, le ignor iniţial şi-apoi încep o poftă nebunească pentru ele.
Ar putea să însemne că Sinaia nu mă are la suflet şi tot vrea să mă întristeze.
Sau din contră. Că Sinaia tot vrea să mă întorc la ea şi atunci îmi oferă încă un motiv şi-apoi încă unul şi tot aşa pentru care să-mi rămână gândul la staţiunea asta regală şi să-mi tot plănuiesc următoarea excursie.
?! ...

Constatare scurta despre ceva ce ma scarbeste

vineri, 2 decembrie 2011

Dispreţuiesc oamenii care lăcrimează la ideea de ţară, la auzul imnului, la fluturatul steagului,
dar tratează cu dispreţ oamenii ţării respective.

Nu ştiu voi, dar eu îi numesc ipocriţi pe cei ce ţin la abstracţiunea numită ţară şi rămân indiferenţi şi cinici la ceea ce formează, la urma urmelor, ţara aceea.

Din păcate, avem un astfel de preşedinte.
Fie asta, fie ieri a fost ger rău afară, că omul ăsta iar a lăcrimat la imn.

Calitatile romanilor urca intr-o zi cat baltesc intr-un an, sau ipocrizia tatuliceana

joi, 1 decembrie 2011

Români dragi, suntem fascinanţi :
364 de zile pe an ne văicărim, ne injuriem, ne auto-compătimim, ne auto-acuzăm,
o zi pe an însă ridicăm ipocrizia la rang de sărbătoare naţională - nu mai suntem nici leneşi, nici proşti, nici hoţi, dispar toate păcatele ca prin farmec.

O zi pe an suntem plini numa' de copii supra-dotaţi (ce sintagmă aiurea!), de români ce le-au lăsat gurile căscate străinilor, de oameni săraci dar virtuoşi sau talentaţi şi altele asemenea, mai ceva ca-n basme cu feţi-frumoşi şi ilene-cosânzene.
Nu cumva într-o asemenea zi să aduci vreo obiecţie, să cârcoteşti cum că nici asta nu-i tocmai o imaginea reală a românilor, la fel cum nici exagerările cotidiene în negativ nu ne reprezintă, nici ele !

E ca şi cum tot anul ne-am îngrăşa pe tăcute orgoliul naţional, pentru a-l tăia pe 1 Decembrie.
Şi-atunci se revarsă nene tot ce-i mai bun şi mai frumos în 'sufletul de român'.
Şi mai ales la televizor tooate crainicele pun tooată seria de întrebări idioate :
sunteţi mândru că sunteţi român ? de ce? şi când mai des, dimineaţa sau pe la prânz? şi ce simţiţi când vedeţi steagul? etc

Patriotismul găunos şi naţionalismul patetic tatulicean (toţi repoterii par astăzi producţia lacrimogenului Tatulici) n-o să ne facă vreodată bine.
Bine ne-am face dacă am fi mai lucizi şi mai ponderaţi faţă de noi înşine, că nu suntem nici ultimii oameni, da' nici buricul Terrei.

Eu nu ştiu cum vă simţiţi voi în legătură cu naţionalitatea voastră, dar eu mărturisesc :
pe mine mă scoate din sărite prostia de orice naţionalitate ar fi,
la fel cum îmi plac oamenii care ştiu să se bucure, să nu se ia foarte în serios dar să ia în serios ceea ce fac, să folosească ironia şi vorba pe-ndelete, să fie generoşi cu simţirea sau cultura lor.
Şi iarăşi oamenii ăştia pot fi de orice naţionalitate. Dar dintre oamenii aceştia ce ştiu să trăiască şi să-i bucure şi pe alţii cu prezenţa lor mulţi sunt români. Sunt zilnic români, nu doar o zi în an!

Nu bătaia cu pumnul în piept face cinste naţiunii, ci simpla ta calitate de om.
Să ne trăiască oamenii frumoşi oriunde au ales să trăiască şi orice ar simţi pentru România!

Astazi, o zi aiurita, potrivita exact pentru mine

miercuri, 30 noiembrie 2011

Ieşirea din casă :
vreme ce te îmbia la plimbare, un soare frumos şi o lumină din celea 'filtrare', minunile toamnei; când însă dădeai cu nasul de aerul de-afară ... pfff, îţi tăia obrajii de rece pe cât era.
Ceea ce probabil grăieşte multe despre cei născuţi într-o asemenea zi!

Pe drum :
întăi o salvare cu semnalul sonor pornit. După trei minute încă una.
Iar la câteva secunde ... un cârd de camioane kaki ale armatei, nu ştiu cum se numesc, dar ştiu că transportau seturi de ţevi, ca să nu le numesc lansatoare, că sună chiar războinic. Şi tot aşa, cu 'ţevile' astea cale de vreo 5 camioane, grotesc cortegiu prin centrul oraşului.
După încă trei minute ... o maşină a poliţiei mergând agale urmată de vreo cinci poliţişti călare (rimă involuntară). Bizară procesiune.
Iar la urmă, pe bulevard, venind către centru, rulota-magazin-ambulant a celor de la Adevărul.

Am avut senzaţia că-s martora unei parade a circului civilizaţiei contemporane !
Pe urmă mi-am dat seama : trebuie probabil că erau la mijloc nişte repetiţii pentru ziua naţională.

De ce vă spun toate astea? Tocmai fiindcă pentru mine 29 (şi nu ziua naţională) e o zi specială, aşa încât astăzi îmi permit o postare atât de subiectivă încât să nu  intereseze pe nimeni altcineva.
(iar temperatura zilei cea frumoasă de azi a fost, când am trecut eu pe lângă ceasul-termometru, de -0.9 grade, ca să mă amuze pe mine negativul lui 9).

Bon, iar după o zi atât de aiurită seara s-a încheiat glorios :
în autobuz s-o suit un om 'cinstit' bine, că nu pot să-i zic beţiv dacă nu-l întâlnesc şi-a doua oară în aceeaşi stare. Şi vorbea omul nostru de toate celea, ştiti cum devin unii de oratori când e caniculă teribilă.
Iar la un moment dat zice cu năduf : 'Ce-o să se aleagă de societatea asta cu copiii care se nasc acum, o să fie prăpăd! Nu mai e nici o educaţie, nu mai au nici o morală ...' n-a putut continua însă, fiindcă i se cam încurcase limba taman acum - ce festă caraghioasă îţi pot juca limitele organismului atunci când spiritul te înalţă pe altarul grijilor pentru umanitate !

Hai noroc !

p.s.  Iar astă seară o bucurie pentru mine făcută de Vodafone, mie, loialei Orange :
mă cam incomoda noua reclamă cu Paul şi Cristina, în care el 'poate chiar are o inimă bună' şi o înfofolea pe Cristina cu fularul lui (deşi mie mi se pare că el mai are încă unul pe sub haină); astă seară am văzut ultima reclamă Vodafone, în care Paul îşi revine şi în generozitatea lui îi învaţă pe ceilalţi joculeţul prin care îşi umflă creditul propriu. Tare haioasă , plăcut !

Va testez imaginatia iar eu imi testez memoria

luni, 28 noiembrie 2011

Astăzi mi-a fost captivată privirea de imaginea de mai jos.
Aşa că am pozat-o iute.

Mie una imaginea  îmi dă clar o anume senzaţie - şi ca imagine reală, şi acum în fotografie.
Nu vă spun ce senzaţie, că vreau să vă testez imaginaţia :
vouă vă dă vreo impresie imaginea asta?

p.s. Dincolo însă de testarea voastră, eu mi-am picat testul de memorie.
Fiindcă (şi aici vă ofer un indiciu) imaginea asta mi-a atras imediat atenţia pentru că seamănă cu una dintr-un film, dar nu-mi amintesc exact nici filmul, nici secvenţa.
Simt doar senzaţia.

Te pomeneşti că-s singura ciudată ce a reacţionat în felul ăsta când a văzut porţiunea!



Completarea postarii de adineauri, poate vreti mai multe poze

duminică, 27 noiembrie 2011

Nu pot să nu vă ofer prilejul de a vedea că Ploieşti-ul e în mai multe feluri, fie el şi în noiembrie.
Aşadar, în cadrul proiectului Photowalking Ploieşti a cărui idee tare-mi place (mulţumim Waven!),
în afară de Cojo şi de Aditza pe care vi i-am dezvăluit deja,
primul a postat Dragoş 3ditorial,
au urmat apoi Bogdan cu Sandero (felicitări pentru noul site, dacă e bine ceea ce am văzut, te reprezintă header-ul, precum un anunţ la un mare concurs de poker),
Livia, la fel de influenţată de toamnă ca şi mine, sau cel puţin aşa mi se s-a părut mie,
Cristi pe ultima sută de minute ca şi mine

şi Errmy sau Silviu pe care vă sfătuiesc chiar să-l vizitaţi, una din fotografii, nu vă spun care anume, e superbă, e-aproape o imagine dintr-un vis.

Dar e totuşi Ploieşti-ul nostru,
banal, trist, plictisor, ignorat,
pe care nu-l putem înlocui însă cu nici un altul,
tocmai pentru momente precum cele pe care poate le simţiţi prin postările astea.

Ce ziceti? V-ati plimba prin orasul asta pe care vi-l arat eu?

N-o să vă vorbesc mult azi, că-s într-o criză de timp mai mare decât criza economică, aia de face din Black Friday încasări babane în săraca Românie.

Waven a propus luna trecută o idee foarte faină - anume să organizăm şi noi în orăşel un photo-walking.
Însă cum vremea e nasoală iar blogării ploieşteni socializează doar când e frumos afară, Cojo a venit cu ideea unui compromis - solitary photo-walking.

Am pornit şi eu la plimbarea asta, răcită şi solitară, nu contează, nu pot fi indiferentă la nici o ocazie de a-mi testa frustrările artistice, în special veleităţile de fotograf.
Nah, aşa cum toată lumea cântă, tot românul se pricepe la politică şi fotbal, îmi permit şi eu să-mi dau curs dragostei de aparatul foto fără jenă, fără complexe.

Prin urmare, fiind răcită am redus la maxim photo-walking :
o singură oră de întârziat pe bulevard şi în centrul Ploieşti-ului, miercuri, 23 noiembrie.

Am eu altă idee de poze cu Ploieşti-ul, unele ce sunt mai pe sufletul meu, însă n-am apucat să le finalizez şi deci nu respectam ideea de fotografii făcute într-o singură sesiune.
Vor veni însă şi acelea, în special pentru cei cărora le e dor de oraş.

Ce e haios e că Aditza mi-a furat ideea de a da nume pozelor făcute, deşi nici măcar nu ştia că eu asta intenţionam.
Bine, eu am trişat un picuţ din start, veţi vedea, fiindcă noiembrie ploieştean al meu (adică tema photo-walking-ului) înseamnă poftă de joacă, de un pic de teatru şi de manevrare a realităţii după poftele ce mă umplu în acest noiembrie, lună mereu specială pentru mine.

Vă las pozişoarele cu povestea lor, dar vă previn că n-am avut timp deloc să umblu la ele, le-am încărcat direct din Picassa.


infinitul e plictisitor, eu ma intorc de-acolo
cu gândul poţi dispărea către oriunde
abandonarea măştilor de toate felurile

către un foişor îndepărtat cât o vară
noiembrie în viaţa unei castane, care nu e nucă
rămăşiţele unui trecut elegant
hmmm, un oraş cu cavaleri, turnuri, aşteptări

porţile creează şi ele legende, nu-i aşa?


Între comunismul şi capitalismul vizual-arhitectonice, spaţiul lăsat gol e al ceea ce ar fi putut să mai fie Ploieşti-ul.
(dânsa nu face parte din photo-walking, anticipează doar următorul set de poze, unul nostagic,)

Majoritatea pozelor sunt cu un soi de dedicaţie oarecum învoluntară, să vedem dacă se simte omul.


Daca n-ai simtul masurii ma scoti din masura mea de calm

vineri, 25 noiembrie 2011

Simţul măsurii e o calitate destul de rară.
Iar lipsa lui e un defect pe care eu una nu-l prea tolerez.

Întâlniţi zilnic şi voi oameni lipsiţi de simţul măsurii, de intuiţia asta a lui 'când se cuvine să mă opresc, unde să mă limitez ca să nu devin penibil, iritant etc'

Oameni culţi, inteligenţi şi altminteri plăcuţi care la un moment dat dau cu bâta în balta impresiei lăsate în ochii altora pentru că nu simt cât sau unde sau când ar fi cazul să
- să se oprească cu glumiţele
- să se limiteze cu agitaţia într-un spaţiu public
- să îşi limiteze gesturile, atingerile fizice faţă de persoane destul de recent cunoscute
- să se întindă cu discursurile în public (unul care nu e format din fani, ci din simpli oameni curioşi)
- să îşi potolească pornirile negative faţă de cineva sau, la fel de neplăcut,
- să îşi potolească pornirile pozitive faţă de cineva
- ... (spaţiu pentru voi, să-l completaţi în funcţie de 'iritările' personale)

Ideea e că o dată ce am constatat cum cineva nu ştie unde să se oprească, nu ştiu voi cum reacţionaţi, dar eu una reacţionez mitocănesc, n-am mai multă răbdare în cazurile astea :
fie trântesc o mojicie dacă o persoană tot insistă cu întrebări sau cu invitaţii,
fie plec din mijlocul unei conferinţe ce durează peste puterile mele (de o oră în cazul de faţă),
fie încep să ignor persoana respectivă ...

Mă rog.
Sunt convinsă că voi reacţionaţi cu mai mult tact şi mai manierat decât mine.
Vă aştept să mă apostrofaţi pentru mitocănia mea
sau să-mi mărturisiţi alte maniere de a gestiona situaţiile de genul ăsta, doar să nu-mi predicaţi ceva în genul lui 'rabdă cu graţie, ca o doamnă ce-ar trebui să fii!' ... nu-mi plac lucrurile care 'trebuie'.

Şi da, nu-i nevoie să-mi mai spuneţi, ştiu că şi mie îmi lipseşte simţul măsurii, atunci când vine vorba de scris.
Dar pentru asta ştiu că şi eu sunt pedepsită, că nu cred eu că îs prea mulţi cei ce mă pot citi până la capăt.

Rosia Montana te vrea prost, nu bogat ! Tu ce vrei de fapt?

miercuri, 23 noiembrie 2011

Compania asta de vrea să 'investească' la noi, în Românica, îşi tot intensifică publicitatea menită să obţină acceptul opiniei publice de a se începe exploatarea zăcămintelor.

Trei idei scurte :

- faptul că mi-au inclus printre argumente cum că 'mediul va fi îmbunătăţit în zonă' e o aroganţă a unui p.r. imbecil care crede că poate spune orice, lumea va crede, fiindcă lumea nu gândeşte.
Şi chiar spune faptul că natura nu se poate descurca prea bine singură, dar o dată ce intervine omul în natură să vezi ce bine îi merge ei, naturii, care  nu se poate echilibra singură.

- ideea locurilor de muncă în zonă ... Nici tanti aia care croşetează în reclamă, nici moşuletul ce deplânge plecarea tinerilor, n-or să pupe angajări pe-acolo. Tanti cel mult ca femeie de serviciu.
Iar băiatul care vrea să devină inginer de mine da, o să fie angajat fix la munca de jos, că n-o să stea Gold Corporation să aştepte până capătă el experienţă ca inginer.

- punctul trei pleacă de la faptul că eu reacţionez aiurea la tentativele de persuasiune, adică devin mai încăpăţânată.
Dar acum nu e vorba de mine, ci de o deducţie logică :
dacă Gold Corporation ăştia folosesc atâta bănet pentru campania de convingere (şi chiar tre' să fie ceva bănet, gândindu-ne numai de câţi ani tot derulează campania) , întrebare :
oare au investit atâţia bani până acum fiindcă vor să ridice PIB-ul României?,
fiindcă vor să ajute o zonă defavorizată?,
mediul şi şomerii României?
Sau fiindcă vor să se îmbogăţească ei ?
Şi fiindcă au simţit, animale de pradă cum sunt, că din Roşia Montana se poate obţine bănet gras ?

p.s.  nu-mi aduceţi argumentul cu 'vor ajuta ţara implicit prin plata taxelor şi impozitelor' dacă nu ştiţi povestea ironică a celor de la Nokia de Jucu şi a prostiei penibile dovedite de români şi atunci.

Postare scurta dar bucuroasa, generoasa dar vorbind despre un egoist

luni, 21 noiembrie 2011

Un 'Egoist' pe nume Radu Beligan.
Pe care tocmai l-am văzut în seara asta.

Eu atât vă spun :
la anul, când vine din nou spectacolul, nu-l rataţi ! E o comedie reuşită, cu actori buni.
Costumele şi maniera regizorală pe mine una chiar m-au făcut să cred că am în faţă oamenii cu poveştile acelea, nu actori jucând nişte personaje.

Dar mai ales, este cu Radu Beligan.
Domnul Radu Beligan, pe care la final l-aş fi luat acasă, imposibil să nu te ataşezi instantaneu de un om cu atâta farmec şi cu atâta ironie în calmul său exasperant.
Un om care e fix opusul personajului din seara asta, căruia rude şi prieteni îi reproşau egoismul, ca prilej pentru a cere mereu mai mult.
Un om generos cu talentul lui.
Şi pe care, după ce l-am văzut astă-seară, tind să cred că îl mai putem vedea destul jucând (cum mă şi liniştise cineva), resursele de dragoste de teatru ascund bine de tot anii, peste 90.

Sala a fost plină aproape până la ultimul loc şi, vă spun sincer, merită toţi bănuţii (că nu-s puţini), nu cred să plece cineva lipsit de zâmbet şi de optimism de la piesa asta!

Iar Lamia Beligan, fata domnului Radu Beligan, o femeie frumoasă şi rafinată cum rar am văzut.

O replică din piesă îmi permit să vă las la final, ca să sintetizez esenţa pe care o cam uităm :
'Plăcerea e importantă pentru sănătate.'
Mai faceţi-vă şi câte o plăcere, contribuiţi la sănătatea umanităţii, am avut demonstraţia în seara asta !

Cand simt eu ca vin sarbatorile - mitologii personale, si tu ai una.

duminică, 20 noiembrie 2011

Bun, o să-mi replicaţi sec şi iute - ştii după calendar că se apropie sărbătorile de iarnă.
Da' eu vreau să daţi un pic din imaginaţii şi sensibilităţi, nu să vă zdrăngăniţi telefoanele mobile !

Hai să vă jucaţi cu mine, poate îmi răspundeţi la curiozitatea asta indiscretă :
ce vă aduce vouă prima senzaţie de bucurie iernatică ? fiorul ăla de frig topit în căldura vacanţei şi a cadourilor şi a revederilor ?

În mulţi ani prima care dădea buzna, de cele mai multe ori aiurea chiar de prin octombrie, cu invocarea sărbătorilor, era Coca-Cola.

Anul trecut mi se pare că la mine a funcţionat redifuzarea lui Harry Potter undeva pe la 1 decembrie.

De ce avem nevoie de 'anticipatorii' ăştia şi nu ne bucurăm de fiecare lună în parte, în vremea ei?
Simplu. Fiindcă se adună oboseală, planuri eşuate, frigul, şi e firesc ca să începi să numeri invers până la relaşul oferit de vacanţa de iarnă.

Eu sunt din nou paradoxală chiar şi in reacţia asta banală : deşi nu-mi plac iarna, frigul, răcelile, mă bucur mult când simt prima oară apropierea sărbătorilor.

Iar anul ăsta conştientizarea asta calendaristică mi-a adus-o ... ei bine, noua reclamă Orange.
Incă una din reclamele tandre marca Orange, fără să fie siropoase deloc!
Azi am văzut-o prima oară : fata care îi tot strecoară bileţele băiatului, el care rupe ultimul bilet ... dar nu vă spun continuarea, că nu vreau să vă stric plăcerea ghicitului.

Poate iar îmi dă cineva peste mână cum că  sunt romantică , uf ...

Senzatia de frig, ceva remedii stiti? Sunt o inghetata.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Vă cer ajutorul de data asta, dacă aveţi habar.

In primul rând ar trebui să ştiţi ce e aceea o senzaţie de frig.
Fiindcă atunci când spun cuiva că sunt friguroasă primesc instantaneu replica 'ah, şi eu!'.
N-am înţeles niciodată de ce mi se replică asta mereu : pentru a-mi arăta mie compasiune sau pentru a-mi stârni mie compasiunea?

Cert e că misterul pentru cât sunt în general celelalte fete de friguroase se lămureşte la primele zile cu temperaturi sub zece grade, când friguros la ele înseamnă că peste cămaşă îşi mai pun un pulovăraş pe care eu îl port când afară sunt vreo 20 de grade.

Ce înseamnă la mine că-s friguroasă?
Simplu , sunt înfăşurată în câteva straturi , mă ascund bine sub următoarele :
două pulovere de lână în camere, săli, birouri, unul musai pe gât,
plus jachetă îmblănită afară,
ciorapi de 50 den plus colanţi plus blugi,
fular pe sub jachetă şi o eşarfă peste.
Serios vă spun şi nu glumesc, toate astea le port simultan şi zi de zi de când coboară temperaturile sub 10 grade până prin aprilie.

Acum e adevărat că sunt o slăbănoagă, deci n-am stratul de pinguin să-mi ţină de cald.
Dar totuşi ...

E tare inconfortabil să stau încotoşmănată aşa zilnic.
De aspectul estetic nu mai vorbesc, că tre' să mai existe şi caraghioşi pe lumea asta.
Vreau şi eu să mă mişc mai firesc ...
că nu cer să pot purta fustă iarna,
pentru fustiţe şi rochiţe mă mulţumesc cu vara.

Bănuiesc că am un dezechilibru mineral sau ceva care-i responsabil (şi) pentru senzaţia asta de frig exagerată a mea.
Dacă nu mă îmbrăc după moda ursească pe care v-am detaliat-o mai sus tremur continuu, ca gelatina.
Şi-n condiţiile astea tot răcesc.

Acu' asta aş vrea să-mi spuneţi şi mie : dacă ştiţi, de la vreun medic, de pe la bunici, de pe la alţi bizari friguroşi ca mine, dacă aveţi idee de vreun remediu pentru senzaţia de frig. Sau de ceva care să-mi fortifice organismul.
Precizare : tot ce v-am scris mai sus e valabil pentru oraşul Ploieşti, n-am vizitat Siberia până acum.

Cum sa faci o impresie buna - nu proceda ca mine, in general

marți, 15 noiembrie 2011

De patru zile nu ştiu cum se face dar eu, tocmai eu, care am oroare de alergat, fug după autobuz.
Cred că, adunat, am alergat vreo sută de metri.
Dar de azi gata, că azi l-am şi ratat.
Oricum, cred că nu doar eu, ci până şi şoferii de pe autobuze s-au plictisit să se tot întrebe 'de ce o fi făcând nebuna aia jogging îmbrăcată şi pe urmă se mai şi suie în autobuz?'.

Uite de ce in Romania n-o sa fie nici o Apocalipsa

luni, 14 noiembrie 2011

Am o veste bună, am tot verificat înainte s-o anunţ :
dacă eşti român atunci să ştii că scapi de toate Apocalipsele.

Ultima verificare a teoriei mele naţionaliste cu iz de pucioasă a avut loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Ploieşti. Şi a fost validată.

Deci să zicem că într-o zi o să trimită Dracu' un sms către toată lumea :
'mâine, organizare oficială, deci la orele 14 să vă prezentaţi pentru Apocalipsă, că altfel vă ia mama mea!'.
Ei bine, românii au să înceapă să vină şi ei pe la şi zece minute, şi-o să tot vină vreun sfert de oră, deranjând coada şi mulţumiţi că au ajuns foarte bine ca timp.
Până or să se strângă toţi românii o să fie demult trecut valul de Apocalipsă peste amărâţii de alde nemţi cu punctualitatea lor , de elveţieni cu ceasurile lor cu abateri centenare. Că doar p'ăia o să-i prindă grupaţi civilizat la locurile lor la ora indicată!

Dacă vi se pare prea sumbră teoria mea trebuie să vă lămuresc că zilele astea sunt cu nasul numai în literaturi medievale, deci pot prezenta o scuză.


p.s. Tocmai am împlinit un an de blog. Domnul ăsta trebuie deci să-mi dea de băut, că am muncit cu seriozitate anul ăsta ca să-i onorez cadoul !

Sa-i felicitam, ca sunt de felicitat. Mandrie locala, eveniment cultural, reusita organizatorica.

duminică, 13 noiembrie 2011

Pe vremuri de criză teoria spune că prima cedează cultura. Nu fiindcă e cea mai deşteaptă (ca în banc), ci fiindcă e considerată un soi de moft, o componentă non-vitală a existenţei.

Iaca Ploieşti-ul lui 2011 a arătat cum criza se mai îndulceşte cu moftul numit cultură.
Astă primăvară am avut un Festival de Film, o primă ediţie în orăşel aici.
Iar acum, în toamna (cea cam iarnă de fapt) am avut o primă ediţie a unui Festival Naţional de Teatru. Care se şi încheie azi.

Eu nu mi-am propus decât 3 manifestări din cadrul festivalului : o piesă de teatru cu Marius Manole, o conferinţă a lui Ion Caramitru şi o conferinţă despre Shakespeare.
Mi-am luat bilet din timp la piesa de teatru (bine am făcut, fiindcă sala a fost plină), am ajuns şi la conferinţa domnului Caramitru, dar la conferinţa despre Shakespeare ...

Impresii?
Să le argumentăm un pic.
Eu la teatru n-am prea fost până acum. Nici nu m-a tentat. Iar acum am mers pentru 'fenomenul' care este Marius Manole, despre care am auzit numai descrieri admirative.
Îmi pare însă tare bine că am fost la 'Inimă de câine', de Mihail Bulgakov. E o piesă cu pretext politic -acţiunea se desfăşoară în Moscova lui 1925, la câţiva ani după marea revoluţie proletară care a răsturnat lumea cu susul în jos. Însă dincolo de pretextul politic foarte acut redat, resimţi profund substratul uman, etern valabil dincolo de ideologii trecătoare.
Marius Manole? Un actor de-o sensibilitate aparte, accentuată probabil şi de aspectul fragil. În 'Inimă de câine' rolul este însă solicitant şi fizic şi vocal, iar Marius Manole în rolul câinelui pe care savantul experimentează eşuând, reuşeşte o performanţă deosebită.
Victor Rebengiuc în rolul savantului? Omul ăsta chiar inspiră autoritate, are un aer maiestuos.

Nu-s dusă la teatru, aşa că asta nu e critică teatrală. Vă spun doar ce m-a impresionat.
Iar eu Mă emoţionez cu greu, aşa încât piesa , actorii şi punerea în scenă chiar sunt 'la îndemâna' oricărui individ, indiferent de gradul de familiarizare cu forma asta artistică.
Vă recomand să n-o rataţi dacă vi se iveşte ocazia!

Regia mi s-a părut şi ea deosebită, atmosfera încă din primele momente îţi inspiră fiori, fundalul sonor  creează inumanitatea revoluţiei roşii, în vreme ce la final te trezeşti invadat de un val de compasiune, îţi reaminteşti de omul din animalul nostru zilnic.
Acum îmi doresc să văd şi altă piesă în regia lui Yuriy Kordonskiy.


Ion Caramitru la conferinţa despre Limitele Aşteptării? Un om impozant, exact aşa cum pare şi la teve. Şi cu acea voce seducătoare, pe care aş asculta-o citindu-mi orice, e o voce de povestitor care te poartă.


Impresiile spuneam deci?
Un pic mândră că-s ploieşteancă şi că, vezi bine, se poate să ieşim din mentalitatea de orăşel şters şi anonim.
Un pic mulţumită că am văzut o piesă de teatru cu miez şi cu sensbilitate.
Un pic entuziasmată de reuşită, fiindcă mie mi-a părut o reuşită organizatorică.

Mi-au plăcut teribil acei, presupun, voluntari îmbrăcaţi toţi în tricouri cu emblema festivalului, care te ghidau încă din holuri, care îţi adresau un Bine aţi venit şi Mulţumim pentru prezenţă.
Dădeau un aer stilat manifestării, o grijă mic-burgheză pentru maniere, deghizând totodată şi un pragmatism al unei bune desfăşurări a manifestărilor.
Aşa încât da, felicitări domnului Lucian Sabados, directorul Teatrului Toma Caragiu, nu vreau să mă gândesc cât efort a implicat această primă ediţie, însă rezultatul e de admirat. Şi de urmat !

Diferenta dintre cover si remix si preferintele mele, cu leapsa cu tot

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Eheee, despre muzici mie tare îmi place să vorbesc, dar mai ales să dansez, să cânt (fals) şi câteodată să le mai şi ascult.

Am primit acum ceva vreme o leapşă de la Cojo pe care o găsiţi aici . E cât se poate de potrivită pasiunilor mele, fiindcă-i muzicală, doar că eu eram plecată pe când mi-a fost adresată, aşa încât o onorez abia acum.
Trebuia să 'desecretizez' câteva remixuri pe care le prefer eu.
Însă citind unul din comentariile găsite la Bogdan mi-am dat seama că lumea confundă două noţiuni.

'A remix is an alternative version of a recorded song, made from an original version.' citat Wikipedia.
pe când
'A cover version or cover song, or simply cover, is a new performance or recording of a contemporary or previously recorded, commercially released song or popular song.' tot citat Wikipedia (fiindcă sunt ataşată de ştiinţa wikipediei).

Cu alte cuvinte, remixul este al melodiei X dar cântată tot de artistul Y, căruia un şmecheraş umblând din butoane îi alterează ritmul, o segmentează, o intercalează cu o altă linie melodică. Adică în general o face praf.
Coverul este tot al melodiei X, dar nu are nimic de-a face cu artistul iniţial, tocmai fiindcă reprezintă o nouă interpretare, oferită de un alt cântăreţ.

Astea fiind zise, probabil că intuiţi şi cele ce vor fi zise mai jos.
Adică faptul că nu-s adepta remixurilor, n-am nimic contra muzicii electronice, doar sunt fan DM, însă muzică să fie ! Nu 7 sau 8 minute de zăpăceli din care nu mai pricepi nimic nici din voce, nici din linie melodică, doar îţi răsună în cap un bass exagerat. Deh, muzici de club, unde de fapt nu te duci să asculţi nici o muzică.

În schimb coveruri da, chit că îmi plac chit că nu, măcar aduc viziunea unui alt artist asupra unui cântec.
În general prefer variantele originale, dar sunt şi câteva preluări care fac dintr-un cântec obişnuit o bijuterie.

La final vă las şi exemplificarea diferenţei de care am vorbit mai sus şi la care ţin :
Personal Jesus e cântecul,
întâi în variantă orginală Depeche Mode
apoi un remix pe care eu nici nu am răbdare să-l ascult până la capăt, făcut de Eric Prydz
şi la final coverul realizat de Johnnz Cash.






Leapsa de genul 'voi ati vrut-o'

vineri, 11 noiembrie 2011

Am primit o leapşă pe gustul meu de mioapă.
3ditorial , adică Dragoş, m-a provocat să scriu aici primele două fraze ale celui de-al doilea paragraf de la pagina 34 din cartea pe care o citesc acum.
Sună complicat, nu?
Staţi să vedeţi numai ce urmează !
'Clara : Il noua a aussi raconte sa vie ... qui a ete absolument merveilleuse ...
Cesar : Et du halva ? Il vous en a dit quelque chose ?'

Culmea e că eu n-am ajuns încă la pagina 34 cu lectura!
Lectura piesei lui Matei Visniec, 'Trois nuits avec Madox'.

N-aş vrea să rămână neonorată leapşa asta, cui deci să i-o trimit mai departe?

Eu care vreau sa par snoaba, cand colo ...

miercuri, 9 noiembrie 2011

Fost-am la librărie. Nevoia de dicţionar şi de încă vreo trei cărţi.
Şi cum stăteam eu aşa, mă opresc în dreptul raionului de auto-educare.
Şi deodată simt că se apropie grăbită doamna librar de mine, nu ştiam care-i baiul, că nu pusesem mâna pe nici o carte, nu declaşasem nici o bipuială ...
Doamna se uită la raft, apoi se uită la mine, şi-apoi îmi spune rapid : 'aaah, sunteţi clientă veche, nu cred că aveţi nevoie să vă ajut cu ceva, uitaţi-vă la ce cărţi doriţi.'

Mi s-a părut cam bizar, că a tulit-o la fel de iute cum şi apăruse lângă mine.
Şi-atunci m-am uitat şi eu pe raftul în dreptul căruia mă oprisem : vrei trei cărţi lăfăite acolo, toate cu titluri gen despre sex, ajutor în sex, totul despre sex, chestii de-astea.

Mă şi gândeam ce impresie am ajuns să-i las doamnei, după atâţia ani în care cumpăr cărţi savante de-acolo, ceva gen : 'ioti, după ce că-i curioasă şi perversă , mai e şi timidă şi doar dă ocol titlurilor ăstora.'

Da' io dacă vă spun că mă oprisem în locul cela fără să mă uit la cărţi, pierdută în calcule băneşti pentru câte cărţi îmi mai pot permite, oare mă credeţi?

Cei mai multi sarbatoriti

Anul ăsta n-am mai avut timp de suficient la dispoziţie, aşa încât nici măcar urările nu le-am trimis mai departe.
Însă anul trecut am încercat să trimit fiecăruia în parte urările.
Şi consternată de faptul că nu mai terminam,  am început să număr, unul câte una din listele fie din telefon, fie din mail , câţi prieteni, rude, colegi, am sărbătoriţi pe 8 noiembrie.

Am fost surprinsă de rezultat : ştiam că sfinţii Mihail şi Gavriil adună, pentru mine una cel puţin, cei mai mulţi aniversaţi. Dar chiar atât de mulţi nu mă aşteptam să număr.
Îmi rezultaseră vreo 32 de persoane, în condiţiile în care eu nu cunosc foarte multă lume.
Anul ăsta am mai adăugat 3 Mihaele listei celor care ar trebui să dea de băut pe 8 noiembrie.

Zău aşa ! Ce-o fi fost cu lipsa asta de inspiraţie la părinţi, de suntem atâtea Mihaele şi atâţia Gabrieli ?
Am eu propria mea teorie referitoare la Mihaela, de nume vorbesc, deşi am şi-o teorie a Miaielelor, absolvenţii mai vechi ai L.M.V.-ului din Ploieşti poate ştiu de unde numele ăsta.

Eu una am o relaţie complexă cu onomastica lui 8 noiembrie, mă entuziasmează prenumele Mihai, dar reacţionez fix la polul opus faţă de prenumele meu, Mihaela.
De fapt, ia strigaţi şi voi într-o mulţime 'Mihaela', şi după ce au să întoarcă vreo 5 capetele, atunci poate mă veţi înţelege !

Acum e drept că e cu o zi trecut de 8 noiembrie, dar niciodată nu-i târziu pentru gânduri bune, aşa încât La Mulţi Ani şi aniversaţilor dintre bloggeri, cei pe care îi ştiu eu,  urările mele către Mihaeladr, Adelin Mihai şi , desigur, Mihai Umograf din Cluj !

Cert e că nici un alt sfânt nu-mi oferă atâta prilej de reauzire !

Nesimtirea ca mostenire de familie

luni, 7 noiembrie 2011

Dimineaţă. Una din staţiile de autobuz din Ploieşti.
Cum am ratat autobuzul azi, am avut vreme să fac ochi prin jur vreo 8 minute, cât am stat în staţie.

O maşină de şcoală de şoferi parcată trei metri mai în faţă, cu instructorul în interior deja, aşteptând.
Lângă maşină îşi terminau cornul un bunic şi un nepot.
Spun bunic fiindcă domnul avea o vârstă respectabilă judecând după mişcările greoaie şi părul alb-alb.
Iar nepotul, să presupunem, un puştan de vreo 18 ani.
Au consumat oamenii cornul, iar la final le-a rămas cafeaua.

Aveau fiecare câte un pahar de unică folosinţă, probabil cu cafea.

Primul şi-a terminat paharul bunicul.
Şi cum l-a terminat, cum s-a descotorosit de pahar.
A urmat nepotul. Acelaşi gest.

Coşul de gunoi, aici va trebui să mă credeţi pe cuvânt, este fix lângă copertina staţiei.
Şi există, nu e vandalizat, nu era nici plin în dimineaţa asta.

În schimb, bunicul a preferat să îndese paharul între băncuţă şi copertină.
Nepotul, cu mimetism de maimuţă, la fel.

Am aşteptat până au demarat cu maşina lor şcoală-de-şoferi şi am fotografiat.
Fiindcă, la fel ca şi FJ13, am obiceiul de a avea mereu aparatul foto cu mine,  telefonul nu-i musai.

Aşa m-a dezgustat gestul ... în special al bătrânului, că de la puşti ce pretenţii mai puteam avea.
Mi-am amintit cum ne băteau obrazul profesorii prin şcoală : 'aşa faci şi-acasă?'.
Pentru o secundă am avut impusul de a mă duce la bătrân să latru la el. Nu să-i zic ceva, pur şi simplu să latru ceva la el.
Pen' ce Dumnezeu nu te deplasezi 3 metri ? Nu-i şi oraşul tău? De ce-l împuţi?

Câteodată am senzaţia că optimismul e doar semn al prostiei mele !

colţul îndepărat, decor de civilizaţie de urbană

X Factor, un esec realizat cu talent. Talent pentru esec teve.

duminică, 6 noiembrie 2011

Nu m-am uitat la 'Românii au talent', că nu mi se pare că poţi alege care-i cel mai bun fruct dintre mere, pere, corcoduşe şi coarne.
În schimb, am fost curioasă faţă de 'X Factor', ştiind că alege doar dintre oamenii cu talent într-ale cântatului. Porneam cu aşteptări mari.

Fraieră eu, să nu iau în calcul chiar numele unei emisiuni !
Ce mama lui e ăla factorul 'X' ? Cum se defineşte ? Care-i legătura lui cu cântatul ?

Mai întâi au fost ediţii cu preselecţiile - unde, în afară de strecurarea unor poveşti lacrimogene, că doar suntem români de la 'Surprize, Surprize' încoace, chiar am putut asculta nişte oameni cântând.
Şi mulţi talentaţi, mulţi care au reuşit să transmită stări mai ceva decât 'profesioniştii' din muzica românească (cât de profesionişti îs majoritatea ... văleleu !).

Etapa următoare a fost o dezamăgire cruntă : li s-au impus oamenilor vreo 3 cântece cu care au defilat toţi, 3 cântece alese de juriu sau de precupeaţa de la tarabă, nici nu contează.
Ideea e că nici măcar marii cântăreţi nu cântă orice, ci îşi aleg ei cântecele, tocmai fiindcă oricâtă voce ai avea, sunt melodii ce te avantajează şi altele care te fac un anonim cu toate octavele tale.

În etapa asta oricum Antena 1 şi-a bătut joc de spectatori, că a ales să-i lase pe fiecare să 'demonstreze' vreo câteva secunde - a rezultat un montaj horror, de voci diferite care, puse cap la cap, sunau ceva de genul
'LET
it beeee,
let iiiit be,
la
LU
li,
lu li la'
Cam aşa de armonios şi cam atât s-a înţeles din talentul fiecăruia.

Etapa următoare : proba de dans. Probabil or fi vrut să ia şi din publicul 'Dansez pentru tine', dă-i cu ciorba înainte, ne băgăm picioarele în el de talent, vrem multilateral dezvoltaţi.

Etapa următoare : cei rămaşi, împărţiţi, iarăşi altă prostie, în 3 categorii egale pe criterii de vârstă, au primit câte un cântec să-l înveţe de pe o zi pe alta. Şi iar ideea de a impune.
Unii au uitat versurile la audiţii, că deh, n-au avut decât o zi să înveţe 4 strofe în engleză.

Şi-aşa se face că am intrat în ultima fază a concursului cu 12 -parcă 12- concurenţi din care unii falsează crunt !

Bine, nu pun în discuţie gândirea (ha!) care a stat la baza structurării etapelor.
Însă mă miră în continuu o chestie :
de când Mihai Morar, un dj de radio parcă, poate fi numit Mentor pentru nişte oameni cu talent la cântat ? Cum le poate fi el mentor ? Care-i criteriul superiorităţii lui relevant în plan vocal ?

Mă mai miră şi că Paula Seling, singura persoană din juriu ce poate fi Mentor muzical, a ales săptămâna trecută să păstreze în concurs tocmai individul ce-a falsat.
Care-i treaba ? Vor să se 'lucreze' reciproc Mentorii între ei şi să-şi dea afară tocmai rivalii cu talent ?

Mare dezamăgire X Factor ăsta.
Să-mi fie învăţătură de minte să mai caut talentul la teve !
Ce să caute talentul acolo unde tre' sa vezi shooooowwww, entertainmeeeent, şoooocccc ...

Bine că pe rockerul cela ce dădea furnicături cântând 'Bohemian Rapsody' (un cântec ce mie una nu mi-e nici măcar drag), bine că pe tipul ăsta l-au trimis acasă după proba de dans !
Nu merita să fie aici ! Aici e treabă de talente teve, nu de talent pur şi simplu !


Chiar nu mai cumpara nimeni carti?

M-am trezit şi eu de vreo oră deja (acum e 14.49). Deci în sfârşit o zi de weekend tipică pentru mine.
Asta fiindcă ieri m-am trezit de la orele 9. Şi are să-mi fie învăţătură de minte să nu mai fac aşa ceva.

Am nevoie de un dicţionar ce e de găsit doar la tarabele cu cărţi. Ştiam că astea-s deschise până pe la prânz în weekend.
Aşa încât ieri am făcut un efort şi am ajuns la 11.23 în centru (după ceasul din faţa Casei Albe).

Deja din autobuz începusem să presimt drumul în zadar. Şi văzusem eu bine de la depărtare, că la fel am văzut şi de la apropiere : numai tarabele cu flori şi cele ale anticarilor mai erau populate.
În rest, tarabele cu cărţi noi pustii foc, nici măcar nişte pisici alergate de câini nu le frecventau.

Asta presupun că e suficient de relevant despre cât de atractive mai sunt cărţile pentru ploieşteni, din moment ce înşişi comercianţii s-au resemnat.
Şi nu, nu era atât de frig afară încât să justifice o absenţă. Ba chiar a fost o zi frumoasă şi însorită.

Bănuiesc că e o tendinţă generală şi nu fac eu de râs ploieştenii în timp ce-n alte oraşe cresc şi înfloresc  cultura, educaţia, învăţământul !

Ofticoasă cum sunt, sper să fie şi mall-urile tot atât de afectate de pe urma crizei economice.
Însă până una alta mă oftic pentru dimineaţa pierdută degeaba în oraş.
Oare de când n-or mai fi tarabele deschise în weekend  ?
Că eu una, cu logica mea, mă gândesc că tocmai atunci ar trebui să fie mai abitir deschise ,  doar în cursul săptămânii lumea e la munci, nu pe străzi după cumpărături.

Din Leonard Cohen citire un vers, pentru ironia din voi

joi, 3 noiembrie 2011

Acum n-o să mă apuc eu să vă recomand nici muzici bune, nici versuri fabuloase, deşi am gusturi excelente în ambele categorii.
Vreau doar să vă amuz cu o vorbă de duh.

N-o să vă recomand nici să ascultaţi Wyl fm, că n-are nevoie de nici o recomandare dacă vă place muzica bună.
Dar eu la ei am ascultat de vreo 5 ori până acum concertul lui Leonard Cohen din Londra, 1999.
Cu răsuflarea întretăiată mereu, să nu-i pierd vreo vorbă.
Are omul ăsta nişte versuri şi o atmosferă care îţi dau fiori până în măduvele venelor !

Probabil îl ştiţi pentru vocea lui cavernoasă. Care îi dă o aparenţă de om sumbru.
Când colo, pentru oamenii scormonitori de sensibiltăţi, sub vocea asta cavernoasă se ascunde o sensibilitate şi o ironie cum rar poţi spera, ca femeie, să găseşti la un bărbat.

Hai că iar o să mă acuze cineva că sunt gerontofilă. Deşi culmea, tocmai el ştie că nu-i deloc aşa.

Vroiam doar să vă las una din vorbele lui Cohen din cele multe cu care şi-a întreţinut ascultătorii cuminţi în între melodii în concertul ăsta.
Sper să vă placă şi vouă ironia lui veselă.
"I’ve also studied deeply into Philosophy and Religion, but cheerfulness kept breaking through."

Din câte ştiu eu, Leonard Cohen este evreu, vorba de mai sus mi se pare a fi umor tipic evreiesc.
Dar despre admiraţia mea pentru oamenii ăştia şi inteligenţa lor remarcabilă, altă dată.
Acum vă ofer doar o porţie de seducţie fără geografie şi fără istorie :



Mini lectie de geografie aplicata. Prost, dar aplicata.

luni, 31 octombrie 2011

Prin clasa a VI-a parcă se învaţă tipurile de climă.
Şi unul dintre ele, pe la ecuator sau pe la tropice, are diferenţe 'groteşti' de temperatură între zi şi noapte.

Ei bine, sunt în măsură să revoluţionez cunoştinţele geografiei contemporane :
ce dimineaţă? ce seară? Noţiuni depăşite !

Poftim la mine : în doar un minut, cât ies din casă până ajung afară, diferenţă de 30 de grade !
Parol ! plus 26 în cameră la chinez şi chinezoaică , minus 4 grade azi dimineaţă în aerul ploieştean.

Hai cu ţuica fiartă! (altă noţiune de etno-geografie medicinistă, aplicată în zone precum Maramu pentru hăpciu şi alte sughiţuri.)

Elevi, rog nu copiaţi totuşi datele de mai sus pentru vreun referat de geografie. Nu sunt încă statistic validate.

Barul fain strânge oameni deosebiţi şi idei speciale

duminică, 30 octombrie 2011

Printre scrâşnete de dinţi (o simplă nevralgie ce mă ţine de vreo 4 zile deja) încerc să vă povestesc că mai am şi eu câte o seară faină, mai aud şi eu de nişte iniţiative ce-mi sunt pe plac.

Joi seară ne-am găsit pentru un drinking-blogmeet la Irish Pub. Cel de pe Vasile Lupu, doar n-o fi careva care încă nu a vizitat măcar locşorul ăsta de culturi în stări lichide !

Pe Waven l-am găsit deja acolo.
Mai mult decât atât, ca să vedeţi că personalul de la Irish e profesionist : de cum m-a văzut, fără s-o întreb nimic, chelnăriţa mi-a indicat ultima încăpere, unde se refugiase Waven. Ori intuiţia ei e imbatabilă, ori eu sunt mai uşor de citit decât un pahar cu votcă.

Deşi nu votcă am servit, ci juma de pahar de vin fiert. Cu nevralgia mea deja activată din timpul zilei n-am putut termina nici măcar o cană de vinuleţ roşu - mai am şi eu ratări de la înălţimea statutului meu de beţivă cu care m-a ornamentat un cineva anume.

A mai venit la blogmeet şi Vali Ovidiu, de la care ai multe de aflat despre fotografie în general, la fel cum şi el are de aflat că nu trăim într-o lume a perfecţiunii, deci putem să fim mai îngăduitori cu standardele auto-impuse.
Exact pe când eu plecam grăbită, că deja întârziasem, intra şi Jorje, adică iPloiesti. Sper că nu s-a supărat, dar oricum îmi depăşisem ora de plecare.

Revenind la ceea ce s-a vorbit la blogmeet, nu vă grăbiţi nicicând să credeţi că un drinking-meet e lipsit de discuţii şi pluteşte doar în aburii gradelor !
Din contră, la întălnirea asta am auzit şi eu în sfârşit primele două idei ce-mi plac, îmi par că au şi substrat, au şi implicare socială dar şi farmec.
Waven le-a prezentat, îl voi lăsa pe el să dea detalii.

Eu doar atât am să-i spun lui Waven : sunt ploieşteancă împăcată cu statutul ăsta al meu, nu doresc să plec din oraşul ăsta, iar dacă ar exista vreo ocazie de promovare a Ploieşti-ului îmi voi face timp cu entuziasm.
De felul meu nu particip decât la iniţiativele în care cred.
Cele legate de Ploieşti îmi plac, cred un pic şi în eventualul lor impact de recalibrare a mândriei locale.
Deci voluntariatul pentru oraşul ăsta, pentru imaginea lui, voluntariat chiar şi sub forma unei zile întregi pe care i-o dedici, sigur nu am nimic de protestat la idei de genul ăsta !

Aşa încât pun la bătaie entuziasmul meu pentru aşa iniţiative !

Iar la final îmi permit să recomand ploieştenilor cu gusturi bune să-şi deplaseze depresiile către Irish Pub, băruleţul ăsta e unul din rarele ce au o atmosferă, după gustul meu e chiar singurul din Ploieşti ce a reuşit minunea asta cu atmosfera; deşi tind să cred că asta se conturează nu prin locaţie, nu prin personal, nu prin decor, nu prin meniu, ci prin calitatea oamenilor ce stau la vorbe-în-pahare pe-acolo.

p.s. posibila formă de mituire pe care mi-a propus-o Irish a constat în două Depeche-uri în doar 40 de minute sau cât am stat acolo joi seară.
Hai noroc şi la mai mare cu realizările, că iniţiative încep să apară chiar şi în Ploieşti!

Sunt o nesimtita, ma ajuta si tehnologia

Am tot lipsit de-o săptămână şi mai bine din lumea on-line.
Sunt în parametrii mei obişnuiţi şi cu problemele şi cu sănătatea, ba chiar nici cu timpul nu stau mai rău decât de obicei.
In schimb problemele cu pc-ul nu le mai pot ignora şi nici nu le-am remediat încă.
De-aici absenţa mea de la tastatură.

De felul meu cam dau impresie ba de ciudăţică, ba de Gică-Contra.
Mai nou am alăturat încă o valenţă : nesimţirea.

Exemplu concret :
găsesc un mesaj care mă anunţă că Dragoş, adică 3ditorial, participă cu o idee la un concurs organizat de Pepsi. Şi desigur, ca la orice concurs, miezul ar fi nişte voturi.
Încerc şi eu să-i dau un vot pe facebook, repede, că dacă pe fb nu mă mişc iute, mi se închide toată conexiunea la net.
Când colo intenţia mea cea bună e recompensată cu un mesaj sec : error, page not found sau ceva de genul ăsta.
Şi tot aşa de 3 ori, după care n-am mai avut răbdare.

Eu vă poftesc să citiţi ce-i de citit pe 3ditorial şi să vă obişnuiţi cu ideea că sunt o nesimţită ce nu-şi repară computerul, îşi neglijează astfel blogul, vizitele virtuale pe bloguri, mergând până la comunicarea pe net cu mai toată lumea, colegi, prieteni, rude.
Dacă s-o schimba ceva în starea asta a mea ... să nu mă deocheaţi !

O trecere in revista a zilei unei lumi nebune

duminică, 23 octombrie 2011

- ştiri ce nu mai au nevoie de comentarii -
Deschizi teve-ul într-o amiază de duminică pentru a afla ce mai e nou prin lumea asta.
Afară e frig şi noros, te apasă atmosfera umedă şi mohorâtă, cauţi un contrabalans în ştirile externe.
Gândeşti că în alte colţuri de lume soarele e mai activ şi optimismul pompează ca nebunul.

Prima ştire, of, a mai murit un sportiv într-o cursă. De data asta un motociclist. A pierdut controlul şi a intrat pe trasa celor doi ce veneau din spate, direct sub roţile lor.
Cei doi fiind Valentino Rossi şi Colin Edwards, doi aşi în sportul lor.
De data asta nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce nedrept să îţi rămână pe conştiinţă viaţa unui coleg, să devii responsabil pentru moartea lui direct din postura de super-campion.
Intre extaz şi agonii e o linie atât de subţire încât, uităm mereu, e groaznic de uşor să alunecăm din una în alta.

Ştirea numărul doi te readuce cu picioarele în penibilul lumii noastre.
Cadavrul dictatorului Gaddafi va fi expus la mall pe la ei pe-acolo, să se convingă lumea că e ţapăn.
Nu ştiu dacă m-am exprimat corect, fiindcă nu ştiu care e termenul adecvat pentru promoţie la privit cadavre în mall.

Mâine începe o nouă săptămână!

Cum ar trebui sa fie un profesor, cum putini sunt

vineri, 21 octombrie 2011

Astăzi am aflat de profesoara mea de franceză din şcoala generală.
Doamna Viorica Micu, a predat franceza la şcoala 23 din Cina, în Ploieşti.
Îmi pare tare rău că nu i-am mulţumit pentru orele de franceză. Şi mai ales că nu i-am spus niciodată cât de mult a contat felul în care ne-a tratat, felul în care ne-a predat, ceea ce ne-a învăţat.
Este primul profesor care mi-a marcat formarea şi, într-o măsură pe care n-o voi contoriza vreodată, traiectoria studiilor ulterioare.

E primul profesor care, în clasa a VIII-a, într-o perioadă şi într-un sistem în care toţi profesorii ne dictau şi ne cereau să le reproducem vorbele, ne-a pus o întrebare ce ne-a şocat 'ce părere ai tu ?'. Pare-mi-se că era la unul din textele lui Saint-Exupery.
Pe mine una întrebarea asta m-a făcut să mă simt atât de mândră şi de matură ! În sfârşit existam pentru cineva, în sfârşit un profesor credea că putem avea părerile noastre şi vroia să le ştie !

Tot doamna profesoară Micu ne-a adus două cărţi să le citim, mie şi colegei mele de bancă, fiindcă eram eleve bune. Ne-a impus într-un fel să le citim. Erau despre Istoria Franţei. Iar noi eram clasa a VI-a doar.
Am citit-o pe una. N-am priceput mare lucru. Şi, firesc, nici nu am reţinut nimic.
Îmi amintesc doar că era despre Noaptea Sfântului Bartolomeu şi despre Charles IX, iar cea a colegei era despre Caterina de Medici.
Când i le-am returnat a fost supărată că fiecare dintre noi citise doar câte o carte, în vreo lună de zile. Se aşteptase până atunci să fi făcut schimb şi să le fi terminat pe ambele.

Nu, orele de franceză nu erau plăcute şi nu erau uşoare.
Fiindcă doamna Micu era severă, sobră şi de multe ori supărată.
Însă pentru mine orele erau uşoare fiindcă îmi plăcea franceza la nebunie şi învăţam. Şi, deşi atmosfera era tensionată şi nu mă simţeam confortabil, orele de franceză din şcoala generală cu doamna Micu îmi plăceau teribil. Şi au rămas până azi printre cele mai 'bogate' ore din şcolile pe care le-am parcurs.

Era o femeie cochetă şi emana eleganţa sobră şi deloc ostentativă a franţuzoaicelor.

Am o mulţime de amintiri din cei patru ani de franceză de la şcoala 23 ! Toate cu doamna Micu.
Şi o mulţime de lucruri pe care le-am ţinut minte din ceea ce ne spunea, fiindcă era unul din rarii profesori ce predau şi dincolo de manual. Lecţii despre stil, despre eleganţă.

Nu ştiu câţi astfel de profesori mai există astăzi, dar eu, o părticică din ceea ce ştiu, îi sunt datoare doamnei profesoare de franceză Micu Viorica.
Păcat că nu apucăm mai niciodată să le spunem celor câţiva oameni importanţi pentru noi că le suntem recunoscători ...

Test : tu te crezi victima sau te vezi agresor?

joi, 20 octombrie 2011

Accidentul cu morţi făcut Huidu poate fi privit şi drept 'hârtie de turnesol' pentru mentalitatea fiecăruia.
Din perspectiva asta însă, eu una mă declar mirată. Dezamăgită şi mirată.

Mă aşteptam ca mai toată lumea să îşi prezinte categoric revolta faţă de noua reuşită a lui Huidu.
Când colo am auzit o seamă de păreri de genul 'i se poate întâmpla oricui'.

E normal să ne poziţionăm faţă de oameni şi situaţii în funcţie de propria persoană, în funcţie de autooglindirea pe care ne-o atribuim în mod automat.

Cum ar veni, în cazul de faţă eşti mai tolerant faţă de Huidu în măsura în care crezi că e posibil să te găseşti în postura lui sau în măsura în care comportamentul lui automobilistic este apropiat de cel propriu - viteză, depăşiri în curbă. Imprudenţă şi grabă.

Eu în schimb mai totdeauna, că aşa mi-e firea, nu mă pot plasa decât în pielea victimei.
Nu mai adaug şi faptul că nu şofez, fiindcă ştiu că n-am abilităţi.
Şi nici faptul că era să mă calce pe trecerea de pietoni o cucoană cu un jeep grena acum vreun an.

Însă mă miră faptul că prea mulţi se identifică cu un conducător de jeep şi nu cu unul de Logan.
Deşi probabil mulţi dintre ei ştiu că nu vor avea niciodată posibilitatea de a-şi cumpăra un jeep.

Dar şi mai mult mă îngrijorează ceea ce reiese, indirect, din această toleranţă a lui 'i se putea întâmpla oricui' - anume că pe mulţi nu îi sperie sau revoltă sau întristează măcar gândul că ar putea muri fără a avea vreo vină, conducând legal.
Din contră, oamenii ăştia sunt toleranţi şi găsesc scuze celor ce încalcă legea.

Chestia asta spune multe despre societatea românească de astăzi. Şi din păcate nimic de bine !

Romantica si afurisita, optimista si usor deprimabila

miercuri, 19 octombrie 2011

Aşa mi-s eu. Astăzi în varianta romantică şi optimistă, vă dezvălui o părticică din ce visez şi cum mă simt. Ceea ce e o concesie din partea mea, fiindcă nu prea-mi place să vorbesc despre intimităţile mele.
Şi totuşi ...

Şi totuşi aşa m-am simţit azi. Şi asta îmi doresc cel mai mult.
Vă poftesc să daţi play pe cântecel ca să mă întelegeţi în veselia-mi disperată.


Cred că e unul din cele mai frumoase versuri din poezia românească.
Eu cred că îl înţeleg un pic altfel faţă de ceea ce înseamnă el, ca de obicei mă complic în semnificaţii şi interpretări. Pentru că nu-mi plac lucrurile simple în viaţă şi nici sensurile vizibile şi comune.

Cu toamna pe epidermă, tânjesc la primăvara de prin vene, şi nu ştiu de cine să mă rog să mi-o îngăduie !
Dacă nu vă spune nimic ...


Poezia îi aparţine Anei Blandiana, probabil nu se studiază în şcoală nici acum.

Cântecul e vechi, cred că de prin anii '70, nu ştiu.
Haios e însă faptul că, deşi îmi place muzica şi ascult radioul de mică, eu de-abia acum vreo 3 ani am auzit prima oară cântecul ăsta.
Ceea ce nu-i foarte surprinzător dacă te gândeşti că în ultimii ani ai comunismului atât Margareta Pâslaru, fugită prin America pare-mi-se, cât şi Blandiana, care ajunsese să se facă interzisă de la o poezie pentru copii, nu mai treceau de cenzura regimului.
Bine că totuşi înregistrările astea cenzurate au fost păstrate,
uite cum cineva le descoperă cu uimire 30 de ani mai târziu.

Mie una cel puţin cântecul ăsta îmi pare exact aşa cum îi sunt şi versurile şi ritmul jucăuş : veşnic proaspăt.