Sa ne traiasca optiunile si parerile!

Am o problemă serioasă, se pare : nu îmi pot pune patriotismul mai presus de gusturile personale.

Când se remarcă pe undeva câte un ploieştean, indiferent de domeniu, hopa apar şi îndemnurile să-l susţinem, cu mic, cu mare, cu surle şi bloguri. Sunt convinsă că la fel se petrece în toate oraşele ţării, identitatea locală e 'muşchiul' cel mai tare încordat.

La fel şi acum cu tipul ăsta de a câştigat (dubios) preselecţia pentru Eurovision, Cezar Ouatu. Eu înţeleg că are un talent rar, că e ceva deosebit să fii contratenor, dar de-aici şi până la a-l susţine ...
Nu mai amintesc de argumentul agresiv al unora, de genul 'dacă nu îţi place opera eşti un manelist'. Prea sună de la sine a prostie deducţia asta limitată!

Mie una nu-mi place opera, îmi zgârie urechile şi restul organelor simţitoare.
Nu-mi place nici o femeie cântînd operă, darămite vocea unui bărbat cântînd operă precum o femeie!
În plus,   îmi plac vocile care cântă natural, adică pentru mine o soprană e tot atât de ne-muzicală precum unul care îmi zbiară death-metal. Îmi asum impertinenţa afirmaţiei!

Dar mai mult decât stilurile vocale forţate îmi displac atitudinile mentale forţate :
visez la o lume civilizată în care să fim îndemnaţi să susţinem pe cine ne place nouă, fiecăruia,
nu una în care să fie considerat ca obligatoriu să-ţi susţii colegul de clasă sau vecinul de bloc sau co-orăşeanul pe motiv că 'e de-al nostru, deci gusturile se suprimă!'.

Numai joi seară să n-aud că nu ţineţi cu Steaua ... că pe urmă ştiţi şi voi pe Cine supărăm!

Lacomia mea turistica. Oare e semn de imbatranire?

Dacă mă întrebi ce vicii am, apăi două mă jenează pe mine : cărţile şi excursiile.
De ce-s vicii la mine astea şi nu pasiuni? Fiindcă-s costisitoare şi fără măsură până la iraţional.

Şi-aşa mă gândeam eu ieri noapte (prea cald pentru a visa) că bizară turistă am ajuns şi eu.
Când eram adolescentă vroiam să văd America. Marea USA, desigur. Era musai. Orice mai puţin însemna un eşec major.
Am trecut de adolescenţă şi, deşi n-am ajuns în USA, mi-a cam ajuns cu USA.

Acum mă pasionează Europa. Dar şi aici, ciudat foc ...
În afară de Franţa, pe care aş străbate-o la pas ca un pelerin,
mi-am făcut o listă a locurilor unde vreau să ajung :

Praga (e superbă din vorbele şi pozele altora)
Varşovia (nu-i superbă din vorba nimănui, dar eu confund mereu cehii cu polonezii, e un motiv bun!)
Cracovia (recomandări din plin şi la ea)
Budapesta (de revăzut)
căsuţa lui Heidi (mi-a spus mie un coleg că există şi se vizitează)
Veliko Tarnovo
Sankt Petersburg
şi poate Moscova.

În schimb din România ... tiii, nu vă plictisesc, dar nu mai prididesc să-mi adaug destinaţii pe tot soiul de liste.
Am ajuns la concluzia că mi-ar trebui o rulotă să iau România la străbătut deal cu deal.

Când mi-am dat seama de asta nu mi-a venit să cred : oare când s-a petrecut sucirea asta turistică a mea? Când mi-am 'patriotizat' poftele? Şi de ce?

Aşa o fi la toată lumea? Cu vârsta vrei să descoperi mai întâi ceea ce ai acasă?

Constatare scurta despre ceva ce ma scarbeste

Dispreţuiesc oamenii care lăcrimează la ideea de ţară, la auzul imnului, la fluturatul steagului,
dar tratează cu dispreţ oamenii ţării respective.

Nu ştiu voi, dar eu îi numesc ipocriţi pe cei ce ţin la abstracţiunea numită ţară şi rămân indiferenţi şi cinici la ceea ce formează, la urma urmelor, ţara aceea.

Din păcate, avem un astfel de preşedinte.
Fie asta, fie ieri a fost ger rău afară, că omul ăsta iar a lăcrimat la imn.