Ce ziceti? V-ati plimba prin orasul asta pe care vi-l arat eu?

N-o să vă vorbesc mult azi, că-s într-o criză de timp mai mare decât criza economică, aia de face din Black Friday încasări babane în săraca Românie.

Waven a propus luna trecută o idee foarte faină - anume să organizăm şi noi în orăşel un photo-walking.

Însă cum vremea e nasoală iar blogării ploieşteni socializează doar când e frumos afară, Cojo a venit cu ideea unui compromis - solitary photo-walking.

Am pornit şi eu la plimbarea asta, răcită şi solitară, nu contează, nu pot fi indiferentă la nici o ocazie de a-mi testa frustrările artistice, în special veleităţile de fotograf.
Nah, aşa cum toată lumea cântă, tot românul se pricepe la politică şi fotbal, îmi permit şi eu să-mi dau curs dragostei de aparatul foto fără jenă, fără complexe.

Prin urmare, fiind răcită am redus la maxim photo-walking :
o singură oră de întârziat pe bulevard şi în centrul Ploieşti-ului, miercuri, 23 noiembrie.

Am eu altă idee de poze cu Ploieşti-ul, unele ce sunt mai pe sufletul meu, însă n-am apucat să le finalizez şi deci nu respectam ideea de fotografii făcute într-o singură sesiune.
Vor veni însă şi acelea, în special pentru cei cărora le e dor de oraş.

Ce e haios e că Aditza mi-a furat ideea de a da nume pozelor făcute, deşi nici măcar nu ştia că eu asta intenţionam.

Bine, eu am trişat un picuţ din start, veţi vedea, fiindcă noiembrie ploieştean al meu (adică tema photo-walking-ului) înseamnă poftă de joacă, de un pic de teatru şi de manevrare a realităţii după poftele ce mă umplu în acest noiembrie, lună mereu specială pentru mine.

Vă las pozişoarele cu povestea lor, dar vă previn că n-am avut timp deloc să umblu la ele, le-am încărcat direct din Picassa.

infinitul e plictisitor, eu ma intorc de-acolo

cu gândul poţi dispărea către oriunde

abandonarea măştilor de toate felurile

către un foişor îndepărtat cât o vară

noiembrie în viaţa unei castane, care nu e nucă

rămăşiţele unui trecut elegant

hmmm, un oraş cu cavaleri, turnuri, aşteptări



porţile creează şi ele legende, nu-i aşa?





Între comunismul şi capitalismul vizual-arhitectonice, spaţiul lăsat gol e al ceea ce ar fi putut să mai fie Ploieşti-ul.
(dânsa nu face parte din photo-walking, anticipează doar următorul set de poze, unul nostagic,)

Majoritatea pozelor sunt cu un soi de dedicaţie oarecum învoluntară, să vedem dacă se simte omul.



Romantica si afurisita, optimista si usor deprimabila

Aşa mi-s eu. Astăzi în varianta romantică şi optimistă, vă dezvălui o părticică din ce visez şi cum mă simt. Ceea ce e o concesie din partea mea, fiindcă nu prea-mi place să vorbesc despre intimităţile mele.
Şi totuşi ...

Şi totuşi aşa m-am simţit azi. Şi asta îmi doresc cel mai mult.
Vă poftesc să daţi play pe cântecel ca să mă întelegeţi în veselia-mi disperată.

Cred că e unul din cele mai frumoase versuri din poezia românească.
Eu cred că îl înţeleg un pic altfel faţă de ceea ce înseamnă el, ca de obicei mă complic în semnificaţii şi interpretări. Pentru că nu-mi plac lucrurile simple în viaţă şi nici sensurile vizibile şi comune.

Cu toamna pe epidermă, tânjesc la primăvara de prin vene, şi nu ştiu de cine să mă rog să mi-o îngăduie !
Dacă nu vă spune nimic ...


Poezia îi aparţine Anei Blandiana, probabil nu se studiază în şcoală nici acum.

Cântecul e vechi, cred că de prin anii '70, nu ştiu.
Haios e însă faptul că, deşi îmi place muzica şi ascult radioul de mică, eu de-abia acum vreo 3 ani am auzit prima oară cântecul ăsta.
Ceea ce nu-i foarte surprinzător dacă te gândeşti că în ultimii ani ai comunismului atât Margareta Pâslaru, fugită prin America pare-mi-se, cât şi Blandiana, care ajunsese să se facă interzisă de la o poezie pentru copii, nu mai treceau de cenzura regimului.
Bine că totuşi înregistrările astea cenzurate au fost păstrate,
uite cum cineva le descoperă cu uimire 30 de ani mai târziu.

Mie una cel puţin cântecul ăsta îmi pare exact aşa cum îi sunt şi versurile şi ritmul jucăuş : veşnic proaspăt.