Ingredientul minune pentru un oras frumos. Ploiesti ca in povesti. Idee pentru primarie.

Vă spuneam în postarea de adineauri că săptămâna asta am avut două extazuri estetice, culmea, ambele oferite de meteorologie.
Cel de azi are şi o cauză dar şi un subiect clare baremi : ceaţa şi respectiv oraşul meu.

Din nou îmi pare rău că nu am poze, iar tre' să-mi pun la încercare calităţile de pictoriţă în cuvinte, iar vouă imaginaţia.

Era astă seară în Ploieşti o ceaţă atât de densă încât nu se vedea la trezeici de paşi înainte şi la douăzeci înapoi, dacă nu cumva i-am numărat eu invers.

În centrul oraşului, ăla plin de măreţele clădiri, nu se zăreau decât brazii cei împodobiţi.
Cum luminiţele de Sărbători anul ăsta sunt albăstrii, astea accentuau şi mai mult senzaţia de ireal.
Şi cum mai departe de linia parcului nu se vedea, aşa încât nu mai putea zări nici o clădire, tot centrul oraşului părea a fi doar o pădure bizară de brazi albăstrui-fluorescenţi.

Frumos de tot, ce să zic, atmosferă de poveste.
Culmea e că anul ăsta decoraţiunile de Crăciun din Ploieşti îs urâte foc.
Însă ceaţa dădea aşa o impresie bizară şi de mister încât cred că e cel mai tare arhitect urban angajat până acum de Primăria Ploieştiu-ului , oraşul ăsta părea în sfârşit interesant.

Mă bucuram atât de peisaj încât mi-am lăsat libere toate nebuniile.
Nu m-ar fi mirat nici să iasă o fantomă din ceaţa aia, chiar s-ar fi potrivit.

Halele centrale din Ploieşti sunt monument arhitectural, o clădire măricică de felul ei, în apropierea căreia se află staţia de autobuze.
Anul ăsta clădirea lor a fost 'înzorzonată' în câteva dreptunghiuri de instalaţii cu beculeţe.
Ei bine, din tot ansamblul ăsta nu se vedeau decât liniile de beculeţe, de parcă astea stăteau suspendate în aer.

Eram şi obosită şi fascinată şi cu mintea la ceaţă, sau în ceaţă probabil, aşa că atunci când a cotit autobuzul am fost convinsă că şoferul a luat-o aiurea în sensul opus faţă de traseul lui.
Noroc că şoferul fusese în fapt la fel de pierdut în peisaj ca şi mintea mea!

Când am intrat aproape de casă că îmi părea rău că nu mai am de mers prin vremea asta.
Pe strada mea nu se vedea nimic, dar nimic în afară de becurilor stâlpilor de electricitate. Altfel nici n-aş fi ştiut pe unde e drumul.

Şi poate ajungeam de-mi ieşea în cale direct castelul Hogwarts, dacă nu erau becurile astea să mă ghideze!
Chiar : oare prin ce fenomen pe ceaţă se pot totuşi distinge luminile? Ele de ce nu se 'pierd'?