La pomul laudat ... ai grija cat dai pe bilet!

In sfârşit, după 4 ani de zile în care am ratat mereu, anul ăsta am reuşit : am văzut un spectacol de balet rusesc. În Ploieşti, la Casa Sindicatelor. Compus din selecţiuni după creaţiile lui Ceaikovsky.

Hai să nu povestesc cum la înainte să înceapă spectacolul, abia mă aşezasem pe locul meu, şi vine o cucoană care mă întreabă ce număr am, după care mă informează că şi ea are tocmai acelaşi loc, a primit invitaţie !
Eu mă invitasem pe banii mei, cu bilet, nu pe banii organizatorilor, aşa că am ridicat din umeri. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam eu mai târziu decât ea.

Despre spectacol ... nu vă pot spune cât îmi place baletul ! Cât m-aş dori eu însămi balerină !
Aşa încât să văd la noi în orăşel în turneu nişte balerini ruşi, tocmai ruşi ... vai ce ocazie !

Numai că jumătate din trupa de balerini păreau adolescenţi, mai mult elevi ai unei şcoli de balet.
Erau frumoşi şi talentaţi, dar tineri foc.
Costumele ... parte din ele păreau încropite la vreun teatru de provincie din România, pe vreme de criză.
Unele balerine erau mai plinuţe decât balerinii.

În schimb decorul pentru Lacul Lebedelor - o minunăţie. Nu i-am priceput sensul, fiindcă îmi părea mai degrabă o lume sub-acvatică, dar frumos realizată şi foarte expresivă.
Una din balerinele cu experieţă avea exact ţinuta şi graţia pe care le bănuiam eu implicite la toate balerinele.
Balerinul-adolescent care mi s-a părut mie cel mai graţios, cel mai talentat, a fost o demonstraţie indirectă despre cum efortul baletului se poate transpune în bucurie - toată figura lui era luminată de bucurie, de mândria că poate dansa, că poate oferi şi altora.

Ce m-a suprins şi mi-a mers drept la suflet ?
Faptul că la mulţi dintre cei de pe scenă se simţeau emoţiile, se vedea din respiraţia lor.
Mi-am spus atunci că dacă până şi balerinii, obişnuiti cu scena din atâtea spectacole, dacă până şi ei au emoţii, atunci n-are trebui să mă mai judec eu atât de aspru pentru emotivitatea mea ruşinată.

Însă acum ştiu :
dacă vreau să văd graţie, eleganţă, perfecţiune, costume de poveste, atunci să nu le aştept de la un turneu provincial al vreunei trupe : dacă vreau BALET atunci Sankt Petersburg sau Moscova  mi-s destinaţia!

Specialitatea americanilor - condusul din vorbe

Dacă se pricep la ceva ca nimeni alţii, apăi la asta se pricep americanii : la strategii de vânzare, de persuasiune, de manipulare.

M-am uitat la ultimul episod din M.A.S.H. ieri. Tare mi-a plăcut serialul ăsta. La 16 ani, când l-am văzut prima oară, nu pricepeam umorul - am pus-o pe seama faptului că nu mă atrăgea universul cazon.

Acum însă am înţeles de ce nu-l pricepeam. 

Pentru un serial de comedie M.A.S.H. e mult prea complex - replicile doctorilor sunt pline şi de înţelepciune şi de umor înţepător, de parcă adunaţi acolo ar fi fost poeţii umanismului deghizaţi în filosofi ai scepticismului.

M.A.S.H., ca multe alte producţii ale cinematografiei americane, a fost o adevărată armă ideologică. 

Ce idee ne rămâne în subconştient după fiecare episod : 

că poate doctorii americani aveau slăbiciune pentru băutură iar asistentele pentru bărbaţi, poate făceau farse copilăreşti şi se ironizau dincolo de limitele civilizaţiei, daaaar pierdeau ore de somn ca să opereze inclusiv soldaţi coreeni şi chinezi. 

Le păsa până la auto-distrugere până şi de viaţa inamicului. 

ĂŞTIA erau doctorii din unităţile militare AMERICANE : nu numai nişte chirurgi desăvârşiţi lucrînd în condiţii imposibile, ci chiar nişte conştiinţe dedicate vindecării omului, dincolo de etnia şi naţionalitatea sa.

Nici dacă ar fi fost plămădiţi din crezul Hipocrate n-ar fi ieşit mai bine. 

Asta e propaganda : în fiecare episod aproape e o scena care să te înduioşeze prin umanismul personajelor, totul pudrat cu râs abundent, ca să nu dăm în siropoşenii. 

Şi mă gândeam la ironia istoriei : s-au chinuit ruşii decenii la rândul să creeze omul nou cu bâtele şi au eşuat.

Au început şi americanii după război : au lucrat doar cu/din vorbe şi iată-ne pe toţi oameni noi, seduşi de imagini şi cuvinte made in Hollywood.

Şi eu care spuneam că nu pricep necesitatea chestiei ăleia numită P.R., total neproductivă dar plătită regeşte. Câtă naivitate la mine!

De unde ne vin cuvintele. Nu si sentimentele totusi.

Am o slăbiciune teribilă pentru wikipedia, cred că doar un labirint din arbuşti mi-ar satisface la fel de mult plăcerea de a mă rătăci. Oricum, labirint natural sau wikipedia, mă găseşti peste câteva ore tot pe-acolo, rătăcind cu savoare.

Astăzi am descoperit că Pieta înseamnă de fapt milă în italiană. (da, nu ştiu boabă de italiană, nici de spaniolă - n-am cultura lingvistică a telenovelelor).

Şi-atunci mi-am dat seama : pieta în italiană, pitie în franceză dar, suprinzător chiar şi în engleză este pity. Numai la noi ... milă.
De unde până unde? M-am frisonat o presupunere, să vezi că mila ne vine de la ruşi.

Am căutat şi da, milă are o etimologie din slavă.
Până şi etimologia funcţionează după legile lui Murphy :
dintre toate, ce cuvânt ne puteau da ruşii? Ori ni l-au dat ei, ori l-am luat noi.
Cert e că na, avem milă de la ruşi. Cuvântul. Dar cu acoperirea în sentiment cum stăm?

Nu ne mai indragesc rusii?

De câtă complexitate să fiu şi eu în stare?
Aparent de nivelul ţaţei Floarea care vede alergînd gâsca şi strigă 'săriţi, vine vulpea!'.

Cam aşa şi eu, găsesc repede pe cine să-mi pice înjurătura când nu-mi convine ceva. (bine, înjurăturile mele conţin doar purici şi pisici, dar asta e altă poveste).
Hai că iar am început cu ideea din deal ca să ajung peste 3 văi.

Cum căutam eu remedii contra caniculei ce-mi spun ei mie, Hapi2233 şi Coolnewz ?
Că la ei acolo, ja-ja, nu doar că e bine, ba chiar e uşor răcoare.

Şi brusc m-am enervat. Pe ruşi, desigur.

Eu aşa ştiu din geografia clişeelor :
că dacă-i cald ne înfierbântă africanii saharieni (nu mă pronunţ în privinţa lor, că acoperiţi din cap până-n picioare nici nu-mi dau seama dacă-s băieţi faini sau nu)
iar dacă ne ia cu răcoare ... eheee, atunci înseamnă că suflă înspre noi ruşii.

N-au trimis vara asta nici o briză spre noi vecinii, pe când spre alţii ...
De-asta spun, tendinţele climatologice arată că ruşii ne-au lăsat şi s-au împrietenit cu nemţii.
Parcă văd că la iarnă or să-şi schimbe atitudinea şi-or să ne pupe din nou!
Păi nu-i frumos aşa! Cui îi plac prieteniile de-o iarnă?

Cum sa nu-i iubesti pe rusi ? De la literatura la prietenie trecand prin votca

"Imi stiti numele, domnii mei, prefer sa spun: prietenii mei. Caci e mai bine sa spui "prietenii mei" atunci cand povestesti dupa bunul obicei stramosesc din tara." 
E un fragment din ceea ce citesc acum, adica Spovedania unui ucigas. E spusa personajului central, un povestitor-de-bar, specie umana nu tocmai rara in realitate.
Mi-a placut vorba si mi s-a parut aproape o definitie camuflata. In fictiune e spusa de un rus, in realitate e scrisa de un austriac, caci Joseph Roth, autorul cartii, a fost un scriitor evreun de nationalitate austriaca.
Intr-adevar, asa ii percep si eu pe rusi, o perceptie poate falsa, creata tot de literatura rusa si de folclorul ce ne serveste drept portretist (monocromatic) al natiunilor: scotienii sunt zgarciti, nemtii sunt rigurosi si reci, chinezii sunt minutiosi, italienii sunt filfizoni, rusii sunt betivi.
Perceptia mea despre rusi e insa mai nuantata si mai tandra, iar pentru asta au fost de-ajuns Fratii Karamazov si Cadavrul viu. Natiunea asta prea intinsa are un suflet sensibil menit in mod natural cantecelor si dansului, povestitului infrumusetat de pahar si inca un pahar, imprietenirii usoare tot de pahar dupa pahar, emotionarii barbatului rus pana la lacrimi, imbratisari si sarutari de obraji ai tovarasilor conjuncturali de pahar.
Pe scurt, rusul pentru mine e un mare sensibil inasprit de clima si de nedreptatile si dramele abatute de istorie asupra sa. Imi dau seama ca sunt naiva in impresia mea, dar imi place portretul asta pe care il am despre rusi. Trebuie sa cred ca undeva exista in lumea asta un popor care sa ilustreze aproape pshihanalitic ca ne nastem buni, dar societatea ne influenteaza in evolutia noastra. Lasati-ma in naivitatea mea!
In plus, citatul din carte imi mai place pentru substratul lui : cand povestesti ceva chiar unor straini, acestia iti devin instantaneu prieteni, caci povestea ii prinde sub plasa ei pe toti cei ce o asculta,  facandu-ne complici de vorbe pentru cateva minute ce dureaza de la inceputul lumii, intocmai ca in povesti.