Vestile lor si oamenii mei, ceasornicarul si delfinul

După golaverajul remarcabil pe care îl am la dezamăgiri în ultima vreme,
iaca încep să contabilizez acum şi chestiile pozitive :
oameni speciali, mai precis.

Vânzătoarea de la mercerie, cu un ton cu care se repezea la toţi clienţii, dar când mi-a venit rândul mi-a spus că eticheta de la sculul pe care l-am cerut era greşită şi că în realitate e mai ieftin cu 1 leu.
Mai ieftin, da?

Vânzătoarea de la mentine care mi-a zis să nu mă mai scotocesc de 20 de bani, că oricum are destui.

Dar mai ales ...
acum trei zile mi s-a rupt un lănţişor. E unul cu valoare sentimentală, fiindcă e dat de un om care pentru un gest frumos te taxa cu vreo 10 urâte. Aşa că e important pentru mine să păstrez amintirea gesturilor frumoase.
Cei doi bijutieri însă la care am mers pentru reparaţie mi-au spus ambii acelaşi lucru : că riscăm să sărim în aer, fiindcă nu-i argint.
Şi m-au lăsat pleoştită de tot.
În drum spre staţie dau de o ceasornicărie. Îmi fac curaj. Intru. La tejghea un domn foooarte în vârtsă repara ceva. Cu monoclul ăla la ochi, semn al profesionalismului ceasornicăresc.
Îi spun că mi s-a rupt lănţişorul, mă trimite la bijuterie, îi spun că m-au refuzat şi îl rog, că e un lănţişor drag.
Se ridică omul şi ia lanţul să se uite la el.
Are mâinile zbârcite rău şi şuieră în continuu ca şi cum aia i-ar fi ultima respiraţie. Pare a avea vreo 80 de ani. Însă are încă mâini destul de sigure şi încăpăţânare suficientă.
Se chinuie 5 minute. Dar minunea e rezolvată, îmi uneşte la loc lănţişorul rupt.
Vreau să îi las 10 lei şi îmi spune 'nu-i nevoie de bani, lăsaţi'.
Era să-mi dea lacrimile. Numai faptul că omul ăla de 80 de ani a stat în picioare 5 minute pentru mine şi mi se pare un gest de o frumuseţe rară.
Mai ales că bătrânul nu era unul mieros, să se dea la amabilităţi. Şi nici pentru bani nu făcuse gestul.


Aşteptam ca nebuna două telefoane cu veşti importante.
Astea n-au venit.
Dar oamenii ăştia de azi, să le dea cine-o fi pe-acolo sănătate, că ţin în viaţă omenia şi corectitudinea.

Unde este???

Când ţi-e greu şi ai momente de cumpănă ţi se spune că Dumnezeu te încearcă.

Mai e şi poezioara aia superbă dar mincinoasă , cum că Dumnezeu ne poartă pe braţe când ne e cel mai greu.

M-am săturat de poezioare ipocrite despre ajutorul lui Dumnezeu.
În loc să-şi facă P.R. prin dulcegării seci, mai bine şi-ar face simţită prezenţa.
Unde e ??

Îţi dă o încercare, îţi revii, cu încăpăţânare şi cu prieteni, cu vorbele bune ale altora,
apoi, cum îţi revii,
îţi mai trimite o încercare.

Dumnezeu ori e crud, ori e boxer şi încă unul care nu e fair-play,
fiindcă te loveşte din nou când încerci să te ridici.

Iar cu încercările alea ale credinţei în puterile tale cum stă treaba?
Dumnezeu îşi mai trece timpul de plictiseală făcînd teste pe produsele lui ,
iar dacă unii clachează îi trece în catastiful de rebuturi, nişte producţii care au căzut criteriul rezistenţă ?

Nevoia mea subita de a fi eleganta n-are spor

  Eu mi-s genul bocanci si blugi, dar uite că anul ăsta m-am întălnit cu o poftă nebună de a fi cochetă şi elegantă.

Mi-am cumpărat eu prin urmare 2 rochiţe,
dar problema e că, ajungînd la 40 de kg, orice rochie are nevoie de pense şi retuşuri.

Ieri a fost prima zi de retuş, însă din pricina răcelii,
a trebuit să cos de trei ori acelaşi lucru : pur şi simplu făceam erori de logică elementară şi coseam ba nasture cu nasture, ba îl coseam pe linia tivului şi tot aşa.

Ce fac cu nasturii la fustă?
Păi e prea lungă, pică un pic sub geneunchi, ca în filmele lui Hitchcock,
aşa că i-am montat nişte ace ca să-i definesc o lungime care să mă avantajeze.

Cealaltă rochie e deja retuşată, dar asta îmi dă bătăi de cap.

Că tot s-a nimerit ca azi să fie tocmai ziua Audrey Hepburn, e un semn că tre' să mă mobilizez şi să mai şi gândesc înainte de a coase.
Pentru ca la vară să am o rochiţă simplă, stil clasic, Audrey, un soi de înveselire a lui 'little black dress'.

Credeţi că o să fiu în stare? Am primit deja o primă părere că n-o să reuşesc ...

Cand sefa de promotie e o proasta

Dap, chiar aşa , bârfesc fără jenă :
şefa de promoţie de la una din facultăţile UPG-ului e o proastă.

A făcut o 'prospecţie' a salariilor din piaţa muncii românească şi-a constatat ...
mare supriză mare, că diploma de facultate valorează cam cât hârtia pe care e scrisă.
Că salariul acordat unei diplome de la o facultate umanistă este, în multe cazuri,  mai mic decât salariul acordat celor care n-au nici 12 clase.

Voi reveni cu acest studiu revoluţionar care e un bun motiv să desfiinţăm facultăţile umaniste,
cu cifre, să-mi spuneţi şi mie de n-am dreptate.

Până una alta pasul cel mare pentru prostovanca de care vă spuneam este că ...
şi-a dat seama că o fost o prostovancă şi că a irosit încă trei ani pentru a căpăta o diplomă de care societatea n-are nici o nevoie, că altfel ar valoriza-o ca atare.

Aşa că luni, de la ceremonia de absolvire, şefa de promoţie o să lipsească.
Ce discurs ar fi putut să ţină, în condiţiile în care tocmai a dat cu nasul de realitate şi-a văzut ce găunoşenie este o diplomă în România de azi ?

Singura jenă pe care o am legat de ziua de luni este ... nu cumva să mă întâlnesc cu vreo profesoară care să mă ia la întrebări de ce şi cum de mi-am permis să nu vin la festivitate.
Urăsc să dau explicaţii pentru deciziile mele !

Sau ... pot oricând să invoc faptul că am aşa o fobie de vorbit în public încât n-am vrut să vin nici să-mi iau medalia de premiant al învâţământului disfuncţional românesc.