O finala si un final, un meci de baschet cu o istorie

O amintire in doi timpi
Cateodata evenimente neutre se amesteca cu impertinenta in istoriile personale ca intr-un malaxor bizar din care ajung sa rezulte de pilda amintiri cu meciuri de baschet si bunici.
Am sa scriu numai despre aceasta parte neutra a amintirii mele - finala campionatului national de baschet dintre CSU Asesoft si U Mobitelco Cluj.

Sambata, 14 mai 2011
Ajungem tarziu la meci, parca la vreo 5 minute dupa ce incepuse. De fapt, de la motivul intarzierii incepe amintirea mea, dar asta nu va intereseaza pe voi. Ne alipim grupusorului de intarziati insistenti care fac pressing la agentii de paza. Eu, cu tenacitatea mea vesnic epuizata la primul refuz, ma gandesc ca nu ne vor mai lasa inauntru, din moment ce au inchis portile. Nicusor, mai incapatanat decat mine, spune sa ramanem acolo, ca ar trebui sa ne dea drumul.
Si intr-adevar, dupa cateva minute, agentii deschid usile. Un alt intarziat cu ambitie de spectator si tupeu de vocalist le reproseaza agentilor ca deci ne puteau da drumul si mai devreme; unul din agenti remarca resemnat si calm "pai ce? sa stati aici si sa nu ne lasati in pace?".

Suntem dirijati catre partea stanga a salii, caci in directia cealalta ni se spune ca e prea plin.
Nefiind familiarizata cu organizarile astea, ma lamuresc iute cand ajungem sus, in tribuna : in partea stanga a salii e spatiul rezervat galeriei oaspetilor. Probabil pentru a diminua riscul incidentelor, acea zona este de obicei lasata mai libera.
Nu mai gasim loc decat pe trepte, bun si ala. Stam chiar langa suporterii adversi.

De felul meu tin cu oaspetii. Nu sariti, nu va enervati, nu dati cu vorbe; si-asa n-are rost - eu tot cu oaspetii am sa tin. Atata vreme cat nu am o implicare emotionala intr-un sport (cum ar fi ciclismul sau atletismul de pilda) mi se pare normal sa privesc cu detasare ceea ce se intampla sub ochii mei, exact ca un spectacol si o placere.
Iar tendinta de a tine cu cel mai slab sau defavorizat o am dintotdeauna, o fi vreun mecanism psihic de identificare la mijloc, doar inconstientul poate sti!
La meciurile de baschet cel putin intotdeauna cel mai slab are sa mi se para echipa oaspete - nu prea au parte de nici un sprijin, de nici o incurajare, pari singuri abandonati in jungla galagioasa a ploiestenilor.

Il intreb pe Nicusor cu cine jucam (fusesem luata totalmente pe nepregatite de invitatia la meci, stiam doar ca e finala). Cand aflu ca e vorba de Cluj deja rad cu senzatia ca ma gasesc (din intamplare) in galeria potrivita. Apai dara Cluju' mi-i tare drag, de ani multi.

Meciul isi are un istoric oscilant - conducem (in calitate de ploiesteanca o spun), dar apoi rasturnam situatia (iar aici o spun in calitate de indragostita de Ardeal).

Stand langa suporterii clujeni sunt curioasa cum se manifesta oamenii astia, cu atat mai mult cu cat ardelenii isi poarta peste tot, vor nu vor, reputatia lor de "mai civilizati". Remarc ca nu fac decat sa strige la arbitri in momentele in care respectivii dau faulturi in favoarea ploiestenilor. In rest insa, eu una n-am auzit nici o huiduiala in momentul in care ploiestenii aruncau la libere.

Meciul se termina tare surpinzator pentru mine, eram convinsa cu Asesoft-ul n-are rival. Insa poate tocmai de faptul asta au fost convinsi si jucatorii, iar siguranta asta i-a costat, ca finalul n-a fost decat o insiruire de ratari.

Ceea ce insa mi-a placut teribil din meciul asta si senzatia faina o tin minte, a fost un moment anume (poate la reluarea dupa pauza, nu imi amintesc) cand ambele galerii, simultan si suprapus, si-au incurajat favoritii. Cu aplauze, cu steaguri fluturate, cu strigate, a fost intr-adevar atmosfera de sarbatoare pe care totusi ar trebui sa o emane o finala sportiva.
O sala intreaga aplaudand peste fanioane de culori diferite, asta suna a bucurie!

In ultimul minut, cum deja Mobilteco avea cateva puncte bune avans, in linistea lasata peste supoterii ploiesteni incepe sa se auda ceea ce presupun ca e imnul galeriei clujene, foarte fain, niste versuri pentru echipa puse pe "Oda Bucuriei" parca. Deosebit.

Pe cand plecam din sala imi dau si eu seama : fusesem imbracata in alb-negru, deci pana si cromatic ma anticipasem fara s-o stiu in galeria clujeana.

Sambata, 28 mai 2011
Trecusera deja 4 meciuri din finala. Scorul era de 3 la 1 pentru U Mobilteco Cluj.
Am tinut sa ajung la meci dintr-un motiv personal, pentru un soi de inchidere a unui cerc.
De data asta Nicusor ma anunta devreme. Am timp sa-mi incerc si crema de protectie solara.
Ajungem la sala foarte bine, cu mai mult de o ora inainte de inceperea meciului. Aglomeratie mare deja la intrare, insa gasim loc sa stam jos.

Partea mea preferata la meciurile de baschet ramane totusi cea cu momentele de la antrenamente : nu exercitiile de streching, ci acele cercuri de pase cu aruncari la cos intr-o viteza si repetitivitate de roata mecanica de calusei.
In antrenamentele de acum clujenilor le reusesc toate aruncarile. Cosuri de trei puncte, unul dupa altul si jucator dupa jucator. Daca asa are sa se desfasoare si meciul, va fi unul fara istoric.

Si meciul incepe.
Nu stiu cum se face, dar iarasi am nimerit in preajma unora care comenteaza meciul cu vocabular gen "uite si maimuta aia". Despre "maimuta" insa am sa va spun un pic mai incolo.

Clujul brusc nu mai are fluenta de la antrenamente. Aruncarile nu mai nimeresc decat cercul cosului, dar din exterior. Tot meciul pare a se desfasura in aceeasi directie, desi nici una din echipe nu straluceste.

Asesoft-ul conduce in permanenta, ba cu 9, ba cu 7, ba ramane doar cu 5 puncte avans, dar sub ele nu scade.

Imi scade insa mie atentia pentru meci, avand in vedere frica asta de victorie a clujenilor, care ii tot tine in urma ploiestenilor. Ar fi putut fi ultimul meci al finalei daca ar fi fost victoria Clujului.
Numai ca un rand mai jos un tip din dreptul meu scoate din geanta un aparat de fotografiat (stiu, se numeste camera foto) semi-profesional si incepe sa isi exerseze abilitatile. Reuseste cateva cadre foarte faine, deja privesc meciul prin ecranul aparatului sau - omul mai face zoom din cand in cand si chiar vad efortul de pe fata jucatorului in momentul aruncarii.
Meciul - tot in directia Ploiesti conduce.

Remarc o chestie care ma agaseaza : dupa orice aruncare la cos nici un "clujean" nu urmareste mingea. Si cum majoritatea erau ratate, chiar le-ar fi folosit sa nu fuga asa iute toti catre aparare, convinsi ca le intra cosul.

La ploiesteni remarc fix aceleasi lucruri pe care le-am remarcat inca de la meciul cu Oradea.
In primul rand cred ca au media de inaltime cea mai mare din campionat, asta ii ajuta mereu la recuperari.
Apoi le reusesc destul de bine aruncarile libere.

In schimb, nu stiu cum se face, ori ma concentrez eu prea mult pe jocul advesarilor, dar mereu echipa adversa imi pare mai "echipa" decat Asesoft-ul. Poate ca noi avem nume mai mari in echipa, nu stiu; ceilalti insa imi par mereu mai cooperanti, mai omogeni, ba chiar si mai muncitori.

M-am obisnuit deja cu stilul vulcanic al lui Arnautovic, e un spectacol in sine sa-i urmaresti agitatia la limita terenului.

M-am obisnuit si cu detectarea schemelor de joc - bataile pe cap, trei degete ridicate etc Ma amuza momentele astea. Toate insa au fost cu mult depasite de o faza a clujenilor cand unul din jucatori ii face semn coechipierului din stanga sa se departeze mai mult; si fiindca ala nu intelege, asta ii repeta gestul. Si tot asa cam de trei ori intinde tipul mana nervos aratand distanta mai mare, de ajunsese toata sala sa priceapa cui o sa paseze si culmea!, chiar aluia i-a si pasat.
Intr-un sport cu reflexe si miscari ce tin de fractiuni de secunda, un gest larg repetat de trei ori a parut un ralenti din filmele cu Charlie Chaplin pe langa o secventa din Razboiul Stelelor.

M-am obisnuit si cu galeria patimasa a Asesoft-ului, frumos sa ai o echipa dupa ale carei ritmuri sa te bucuri sau sa te ingrijorezi, frumos sa incerci sa transmiti din elanul tau de suporter jucatorilor in momentele importante.
Insa la finala asta am avut ocazia sa constat diferenta dintre doua tipuri de galerii :
suporterii ploiesteni, galagiosi cu toba, cu fluierele si cu trompetele lor
si suporterii clujeni, inimosi cu plamanii lor si palmele lor si-atat.
Daca ma intrebati ce prefer, cu riscul de a ma recunoaste din nou melteanca, clar prefer o galerie a vocilor exclusiv, e mai masculina si e mai emotionant un cantec decat un fluier.

Insa nu m-am obisnuit cu acceptiunea ideii de suporter in Romania - sa-i huiduim pe adversari, sa lansam invective catre ceilalti.
Pai ramasese sa va spun ceva despre "maimuta" ce il revolta pe spectatorul de langa mine. "Maimuta" se numeste Dykes, e unul din jucatorii de culoare de la U Cluj. Iar pentru mine tipul asta e tot ce mi-a ramas in minte din meciul numarul 5! Micut de statura pentru un jucator de baschet, Dykes are o detenta remarcabila, o incapatanare frumoasa si o energie de invidiat, rapid in atac, activ in aparare. S-a agitat teribil pentru cateva recuperari si mi-a oferit un deliciu de balet, fara vreo urma de ironie : mingea la jucatorul Asesoft-ului, Dykes sare intr-o inclinare de 45 de grade spre dreapta si nu-l lasa sa paseze, iar in secunda urmatoare sare in aceeasi inclinare de 45 de grade spre stanga sa nu permita pasa. Frumos!
Eu zic ca daca nu vii la un meci sa aplauzi talentul de orice parte sau culoare se gaseste el, atunci mai bine stai acasa in fata teve-ului, ca acolo chiar gasesti specimene care merita mai degraba huiduieli.

Acum ca scriu despre U Cluj tocmai ce-mi dau seama ca stiu si-un suporter al alb-negrilor. Doar n-o tine tocmai DeMo doar cu echipa de fotbal a U Cluj-ului!

Oricum, indiferent de castigatoarea campionatului de baschet din 2011, pentru mine finala Asesoft - U Cluj va ramane legata de Maia si de o ultima amintire cu ea.