Francofili sau cinefili, va recomand doua bijuterii

Chiar mă bucur că am din nou un pc funcţional, a venit chiar la timp.
Mi-ar fi părut teribil de rău să nu văd aceste două filme :

Thérèse Raquin   al lui Marcel Carné 
şi La Bete Humaine   al lui Jean Renoir  (îmi cer scuze, nu găsesc e cu accent circumflex pe tastatură).

Ambele după romanele omonime ale lui Emile Zola, unul din scriitorii mei preferaţi.
Cu toată insistenţa lui Zola asupra psihologiei personajelor, nu prea îmi imaginam eu cum ar putea vreun film să redea elocvent latura asta a romanelor lui.

Şi totuşi ! Cele două filme de mai sus sunt foarte reuşite din punct de vedere al compoziţiei.
Însă, mai mult decât atât, filmele astea sunt bijuterii vizuale.
N-o să vedeţi femei mai frumoase, mai elegante şi mai graţioase decât în filmele clasice !
Şi nici personaje mai expresive decât în filmele alb-negru !

Filmele clasice ale cinematografiei nu şochează niciodată prin violenţa imaginii, chiar dacă în film se petrec omoruri. Totul e mediat cu ajutorul umbrelor, ştim mereu ce se întâmplă chiar fără să vedem faptul. Ba chiar tensiunea e mult mai mare în lipsa filmării acţiunii propriu-zise.

Din păcate nu vă pot lăsa nici un link către cele două filme, eu le-am văzut pe dvd-uri originale.
Dacă le găsiţi însă nu le ocoliţi !
Şi mai ales NU, NU, NU vizionaţi versiuni colorizate ale filmelor alb-negru ! : tocmai jocul ăsta de lumini şi umbre era mijlocul principal de transmitere a emoţiei într-o vreme în care regizorul nu avea ce computere să manevreze pentru efecte speciale.

Totu-i în filmele astea vechi. Iar dacă aveţi şi alte recomandări din aceeaşi zonă spuneţi-mi !

As mai merge o data, chiar m-am amuzat

Aveţi slăbiciuni pentru lucrurile cu care aţi copilărit? Eu am. Aşa încât am ţinut să văd la cinema Ştrumfii.
La cinema-ul ploieştean la care am mers prima oară după mult trâmbiţata renovare în legătură cu care eram sceptică.
Vă anunţ din start că filmul e 3D şi costă 15 roni. Dar merită bănuţii toţi.
Am vrut să merg în compania cuiva, da' cum nu s-a nimerit, nimic nu mi-a stat în cale dacă a fost vorba de Ştrumfi.

La orele 12.57 tanti ce repartiza ochelarii 3D ne tot grăbea 'hai mai repede, că începe!'. În condiţiile în care filmul începea la orele 13. Iar eu una nu-s genul ce se grăbeşte nici dacă-i anunţată 'dulău fioros venind în goană din spate!'.
Intru în sală şi văd deja ştrumfi pe ecran. Crezusem că era trailer-ul, dar nu, era deja filmul. Mă uit la ceas. 12.58.
Şi da, am ceasul exact, fiindcă sunt mereu la timp.
Asta după ce anul trecut am pierdut trenul pentru un minut, privind la ceasul meu (in)exact (atunci).

Filmul îi fain.
Deşi amestecă şi oameni reali în animaţie, iar eu eram obişnuită doar cu desenul animat.
Nu vă povestesc subiectul, puteţi vedea trailer-ul.
Eu una aş fi preferat mai fără discursuri lacrimogene hollywood-iene, că nu mai sunt la vârsta să pic în dulceaţa lor. De pildă momentul despre cum ştii dacă eşti pregătit să fii tătic dintre Stăpânu' şi Tata Ştrumf eu l-aş fi 'ştrumfit' din scenariu. Dar nah, filmul nu e făcut la comandă pentru mine, aşa că la copii  poate fi bun un pic de idealism didactic searbăd din ăsta.

Foarte reuşite sunt însă efectele 3D.
Am mai văzut un Ice Age la 3D şi atunci mai mult îmi exersasem imaginaţia decât ochii tocmai să depistez ceva urme de tridimensionalitate.
Dar aici chiar sunt vizibile şi credibile efectele - de vreo două ori am avut senzaţia că dacă întind mâna ating ştrumful, dar m-am abţinut, că nu vroiam să apar în film.

A fost lume multă în seria în care am ajuns eu la Ştrumfi. Multă pentru cât e obişnuit Ploieşti-ul.
Din păcate le stricam eu media de vârstă spectatorilor.

Iar cinema-ul renovat din Ploieşti chiar merită să-l vizitaţi - arată bine, e confortabil.
O menţiune în plus şi pentru toalete, că dacă n-ar fi fost curate şi funcţionale făceam pe mine.

O fetiţă cu rinichii la fel de slabi ca ai mei a fost întrebată de mămică de i-a plăcut filmul. Puştoaica i-a răspuns vioaie : 'a fost ştrumfesc!'.
Deci nu vă ştrumfiţi la bani, dacă mai aveţi ceva suflet de puşti prin voi !

Şi nu, eu nu consider enervant cântecelul.
La la la schtroumph la la , viens le schtroumph et toi

Pentru ploieşteni - filmul a fost prelungit şi săptămâna asta, însă rulează doar în seria de la ora 1.

Mi-a placut ceaiul asta, il recomand mai departe

Filmele pentru mine sunt o experienta mai rara decat recenziile de filme. Motivele sunt multe - lipsa de timp, de rabdare, lipsa ofertei pe teve, preferarea cartii.

Saptamana asta insa am facut o exceptie penntru "Tea with Mussolini". Suna interesant din prezentare si auzisem titlul pomenit cu intonatii reverentioase in anii precedenti.

Este in fapt evolutia intr-o Italie cosmopolita catre si prin cel de-al doilea Razboi Mondial trasnpusa discret printre randurile povestii unui baiat.

Baiatul se numeste Luca. Luca Inocente, ca sa ne fie clar tuturor. Si este de fapt un pustan de cativa anisori la inceputul povestirii. Orfan de mama, este crescut de catre o englezoaica stabilita la Florenta, Mary Wallace. Tatal bogat ii asigura in acest mod copilului o educatie in arta si in acelasi timp cunoasterea limbii engleze, caci obiectivul stabilit pentru fiul sau este de a deveni un gentleman englez desavarsit. Nu ii asigura insa normalitatea si caldura prezentei lui de tata, de pilda venitul la scoala cu bicicleta pentru a-si lua baiatul acasa.
Luca asadar creste in mijlocul cercului de englezoaice iubitoare de arta, rafinate pana la snobism si dispret superior.
Caci in acest cerc al lumii bune a strainilor ce traiesc in Italia lui Mussolini se infiltreaza si o americanca, Elsa (jucata de Cher), ce se va oferi cercului englezoaicelor drept subiect de tocat si devorat, atat de necesar in existenta oricarui grup de femei.

Filmul este frumos filmat. Normal, fiindca e vorba de Franco Zeffirelli. Si isi desfasoara povestea in mod clar si explicit, afisand pe ecran anul fiecarui grupaj de actiuni. Plecam din 1935 si ajungem pana la finalul razboiului, zece ani mai tarziu.

Cher face un rol deosebit in ipostaza americancei bogata, frivola, superficiala si ignoranta, dar ambitioasa si lacoma de arta, de achizitionarea de arta.

La un moment dat in film tatal o anunta pe guvernanta ca de-acum limba viitorului este germana. Si exact asta va incepe sa invete fiul asta. Pe care il rupe astfel de societatea batranelor englezoaice si-l trimite la internat in Austria.
Din acel moment (?1939 parca?) anii incep sa se scurga catre regresul uman care a fost fascismul, in forma sa manifestata in Italia, cu obisnuitele lui tradari si vanatori de oameni.

Desigur, filmul e previzibil in cateva din intorsaturile povestii - faptul ca hotelul "orbitelor" englezoaice seduse de autoritarul Mussolini este in fapt platit de Elsa, apoi faptul ca Elsa este evreica.
N-am sa rezum totul, nici cum intervine Elsa in poveste, nici continuarea ei pentru vreun personaj, fiindca filmul merita vazut.

Poate ca este usor siropos si cam transparent "ideologic", insa e frumos si destul de fin redat felul in care istoria cea mare intra si deterioreaza vietile la nivelul fiecarui individ prins in vremurile respective.

Doua momente mi-au ramas in minte, fiindca e imposibil sa nu te puna pe ganduri.
Primul este marcat de acea replica a tatalui, cum ca germana va fi de-acum limba ce trebuie stiuta. Nu are sa inceteze sa ma mire cum unii oameni au acest simt oportunist al istoriei cea mare si cum constientizeaza rapid din ce directie incepe sa bata vantul, fix cat sa se indrepte spre acel sens cu usurinta, indiferent de directia convingerilor, obiectivelor pe care le-au avut anterior.

Apoi a fost momentul in care Elsa se suie in barca. Si mirarea mea in fata norocului acelor oameni care au reusit sa ia in istoria galopanta ultima barca spre siguranta.

Undeva intre cele doua atitudini e comportamentul englezoaicelor care refuza, sunt practic incapabile sa inteleaga, din pricina incapatanarii in orgoliu, faptul ca lucrurile si istoria se schimba.

M-a mirat insa un anumit lucru vazand sfarsitul filmului.
Desi remarcasem deja cat de caricatural fusese portretizat Mussolini in intalnirea ce da si  titlul filmului.
Bun, stim din toate filmele, chiar si din cele europene (La Vita e Bella) ca amercianii au salvat lumea si au adus pacea.
Insa faptul ca Zeffirelli, un italian, insinueaza ca englezii ar fi salvat pana si arta Italiei (a Florentei) fata de care italienii erau nepasatori, asta deja e prea de tot.

Dupa film am cautat insa pe net cate ceva despre Zeffirelli si asa am descoperit ca filmul are la baza autobiografia regizorului, crescut el insusi intr-o comunitate de englezoaice.

Dincolo de jocul lui Cher care mie una chiar mi s-a parut foarte bun, surpriza a venit din partea unei alte actrite.
Pe Lady Hester o stiam din mai multe filme despre inalta societate englezeasca. Are un accent si o tinuta impecabile, asa ca o prind aceste roluri.
Insa abia dupa ce am citit pe net am vazut ca ea este ... Minerva Mc Gonagall. Zau daca imi dadusem seama! Din rolul ei atat de militaros sever in seria Harry Potter, de-abia acum realizez in cate filme o vazusem inainte. Si mai pretind ca-s amatoare de Harry Potter!

"Tea with Mussolini" merita vazut, chiar daca e exagerat in unele momente prin elogiile aduse englezoaicelor si bizar de critic fata de ignoranta italienilor pusi la invatat manierele alese si salutul "Good night, ladies!".

Eu va povestesc, poate va ofera si voua o idee buna de weekend

Asta e probabil prima oara cand scriu despre un film. Mai rau inca, despre unul care mi-a placut.

Fiecare avem cateva filme ce ne-au placut atat incat le-am revedea cu tot cu replicile lor stiute si actiunea lor deja rasuflata.
Asa si eu cu Driving Miss Daisy. Vazut azi a doua oara si tot l-as mai vedea. Unul din filmele acelea placute care te umplu si te lasa cu senzatia ca viata, in ciuda tuturor asperitatilor ei, e o sarbatoare pentru care am face bine sa fim recunoscatori, daca ne-ar veni mintea la cap inainte de a privi tocmai in urma ei.

E povestea unei batrane caruia fiul ii angajeaza un sofer. Numai ca batrana e evreica, soferul e negru, iar povestea incepe undeva in anii '55 si se intinde pe parcursul a vreo doua decenii.

Nu stiu cat e meritul scenariului, cat e al imaginii, cat e al filmarii incete, care lasa povestea sa se spuna in ritmul personajelor. Sau mai degraba nu stiu cat e meritul actorilor, Jessica Tandy si Morgan Freeman. Prinzi drag pur si simplu de batranica dificila, iar batranelul Freeman e de-a dreptul seducator. (Recunosc, aici sunt subiectiva, fiindca parerea mea sincera este "in ce rol nu a fost Morgan Freeman seducator?").
Doi actori inteligenti si rafinati, care stiu sa arate laturi de personaj fara sa-ti scoata ochii cu manifestarile actoricesti.

M-a emotionat teribil filmul asta chiar si la a doua vizionare. Daca ati vazut On the Golden Pond (1981) cu Katherine Hepburn si Henry Fonda, mie una filmele astea doua imi par a se inrudi pe undeva. Numai ca in acea pelicula batranetea il facea dificil pe Henry Fonda, iar pe Kate o inzestra cu abilitatea de a se strecura printre toanele lui pentru a insenina zilele.
In Driving Miss Daisy(1989) cel intelept este Morgan Freeman, el este cel care trebuie sa aiba rabdare si perseverenta ca sa invinga incapatanarea rece a femeii.
Recunosc insa ca prefer acest al doilea film, parca tandretea lui e mult mai credibila, sau poate ca sensibilizeaza tocmai natura speciala a relatiei dintre personaje.

Morgan nu este decat un angajat care vrea sa-si pastreze slujba, Jessica nu este decat o evreica bogata reticenta care nu isi doreste vreun sofer si pe nimeni in general care "sa-si bage nasul prin lucrurile ei".
Si cu toate astea relatia lor incepe sa functioneze, batrana ajunge sa-l accepte si chiar sa-l prefere fiului ei.

In fapt, finetea filmului e ca ne trece prin doua decenii in care lucrurile se schimba in jurul lor, in care lumea e martora la aparitia elementelor tehnologiei (aspiratorul si televizorul), la evolutia industriasilor americani, la "oferirea unui Craciun fericit companiei de electricitate" prin impodobirea iluminata excesiva a caselor, la discursurile lui Martin Luther King.
Decenii in care diferenta dintre generatiile de afro-americani ajunge de la bunicul analfabet la nepoata care preda biologia la colegiu.
Insa in toata lumea asta ce evolueaza prea rapid la nivel vizibil coexista atentatele la templele evreiesti si spanzurarile de negri. Si posibila izolare in mediul de afaceri a unui industrias din Sud care participa la un dineu al Pastorului King.

Si printre toate astea vezi doi oameni a caror viata e atinsa de evenimentele astea exterioare, doar ca  lor li se ofera ocazia sa inteleaga cum cei din preajma iti ating mai mult viata decat toate evolutiile societatii.
Cei doi sunt pe cat de diferiti se poate, insa apartin amandoi unor minoritati ce au de infruntat prejudecatile generale.
Dar mai e ceva, ceva mai important inca!
Evreica bogata si negrul analfabet ajung sa se inteleaga unul pe celalalt si sa se accepte pe coordonatele nevazute ale complicitatii pe care le-o da batranetea, adica acea singuratate in care nici proprii copii nu te pot intelege.


Fara a avea vreo legatura directa cu Pastele sau cu Craciunul, filmul asta pentru mine e unul din cele mai pline de atmosfera aceea de umanitate dincolo de barierele diferentelor pe care ar trebui sa o aduca sarbatorile crestine, asa incat programarea lui acum a fost tare inspirata.

Si l-as recomanda oricui, de orice varsta, -(desi nu-mi place sa recomand nimic, niciodata, nimanui)- fiindca nu vad cum cineva ar putea sa-i ramana indiferent. Despre cum ne influentam prin gesturile minore, cotidiene, despre cum ne putem apropia (sau departa) unii de altii pe nesimtite.

Iar daca va hotarati sa il vedeti fiti atenti si la performantele vocale ale lui Morgan Freeman, de la pronuntie si intonatie pana la felul in care rade. Memorabil jucat rolul unui negru din anii '50! Din pacate Morgan a fost doar nominalizat la Oscar pentru acest rol. Jessica Tange in schimb a castigat Oscarul cu rolul ei.


Ei si-aici nu-mi ramane decat sa va urez Sarbatori Fericite, sa simtiti bucuria unor zile speciale in familiile voastre!
Iar anonimilor comentatori care astazi au fost in mod vizibil suparati sa le treaca si sa-si aminteasca sa rada, fiindca incrancenarea nu sta bine nimanui, iar de-un zambet tre' sa lasam loc mereu !
Sa va gasesc destinsi si veseli pe toti!