Placerea de a taia elanul cuiva

vineri, 2 iunie 2017

Am avut azi treaba la o banca unde am un cont intrat in adormire de vreo 3 ani.
Functionara, de altfel foarte simpatica si amabila, daca m-a prins acolo, a zis sa si profite informational de mine. Asa ca m-a informat ca imi va actualiza datele, ca voiam sau nu.

A inceput cu angajatorul :
"Mai lucrati la marele K?"
"Ah, nuuu, am mai schimbat 4 angajatori de atunci."

"Bun, am modificat. Mai locuiti la adresa ?"
"Nu, dar lasati-o asa, ca nu imi stiu pe dinafara noua adresa."

"Casatorita acum." aici nu prea inteleg de ce tonul nu a fost unul interogativ ci ezitant afirmativ, in asteptare de confirmare doar.
Iaca nu. Am cam dezamagit-o aici pe functionara : probabil de unde ieri fusese zi libera, azi avea atat chef de munca incat era chitita sa schimbe cam toate rubricile in contul meu.

Dupa care a continuat cu elan diminuat "Telefon 07"
Aici nici n-am mai lasat-o sa continue : "Acelasi."
Deh, echilibru in toate : daca am variat prea mult angajatorii, macar am ramas constanta la alte capitole.

Simpatica functionara a ras si fiindca intr-adevar era pusa pe munca, m-a mai tinut de vorba vreo cateva minute.
E prima oara cand o functionara din banca se revolta impotriva monotoniei slujbei asteia si socializeaza cu clientul. Chiar o experienta placuta , prima la banca asta. Si eu care voiam sa imi inchid azi si contul la ei!

Iubeste-o fraiere! si pozitiile anormale ale naturii

duminică, 23 aprilie 2017

         Stiti "ritualul" cela celebru al lui Rafa Nadal ? Ei, acum si voi ! Ma refer la cel cu aranjatul sticlelor, desigur. Comentatorii au descoperit ca respectivul tic e menit a-i asigura calmul si concentrarea mentale necesare in timpul jocului, pentru ca firea disciplinata a lui Rafa are nevoie sa simta ca e in control asupra tuturor elementelor, astfel incat situatia din teren sa se potriveasca mereu cu cea de la antrenament.

         La fel si eu, am "ticurile" mele de primavara. Nu ma simt bine daca nu-mi vizitez doua case din Ploiesti : casa cu lalele si casa cu glicina, fix in perioada in care sunt ele inflorite.
  
         Ei bine, anul asta se simte ca sunt stresata : le-am ratat pe ambele !
Am mai prins numai o "pacaleala" de glicina, pe gardul din imagine. "Pacaleala" ii spun fiindca nebunia asta de planta movulie creste, din cate stiu eu, mai degraba in cascade ce umplu vertical peretii caselor.
Sa o vad asa, alungita saracacios pe un gard, mi se pare ca e beteala pe care o aveam pe cand eram mica : tata lua mereu bradul cel mai mare si mai bogat, desi noi aveam o saracie de beteala mica si simpla, asa incat apoi se tot chinuia sa o intinda si sa o rasuceasca, sa o faca sa para mai bogata decat era.

        Glicina mi-e draga si din alt motiv : am aflat despre ea din intamplare, acum vreo 4 ani, in timpul facultatii (care nu a fost cea de biologie, culmea). Atunci mi-am descoperit cartea preferata, cu personajul ticalos preferat. Iar undeva pe a doua pagina (pe care parca inca nu se terminase fraza cu care incepuse romanul) autorul "picta" decorul: "ERA VARA GLICINEI".
Cand am dat sfantul search pe google m-am indragostit iremediabil si de planta, si, fiindca eu cred in coincidentele universale, o luna mai tarziu aveam sa o descopar atarnind inflorita pe peretele unei case din Ploiesti, tocmai din zona unde mi-am trait primii doi ani.

Imaginea suplimentara e una pe care am gasit-o intamplator in plimbarile mele si pe care nu m-am putut abtine sa nu o fotografiez.
Pentru ca, sa recunoastem : e sfat de ploiestean intelept ! Sau o fi vreo ploiesteanca ? ...


ps.  daca vi se pare ca articolul asta e facut din idei incoerente inseamna ca imi onorez, chiar si dupa atatia ani, numele ales pentru blog ;)