Jos palaria pentru galeria Lupilor Galbeni, Petrolul Ploiesti

miercuri, 28 septembrie 2011

Duminică în noapte aproape am ajuns şi noi la meciul Petrolului. Am tot aşteptat să scrie el despre meci şi să posteze câteva poze, dar cum Nicuşor n-a considerat imaginile suficient de bune,  m-am gândit să vorbesc eu despre asta.

El v-ar fi scris din perspectiva de suporter al Petrolului, eu din perspectiva celei curioase faţă de noul stadion al oraşului. Sau cel puţin asta mi-a fost motivaţia când am vrut să merg la meci. După însă, m-am bucurat din cu totul alt motiv că am fost prezentă pe stadion.

Noua arenă Ilie Oană arată bine, ba chiar la fel de bine în realitate pe cât pare la teve. Uşor albăstruie la exterior, chiar are irizaţii de ozn.
Acustica e senzaţională, un mare plus, veţi vedea de ce.
Singura critică pe care o pot aduce, şi ea importantă, e îngustimea rândurilor, ceea ce face destul de dificilă ajungerea până la locul tău. Ba chiar şi un pic riscant, dacă nu pui pasul bine.

Meciul începea la orele 21.30. Noi am ajuns cam pe la 20.40 şi încă din înghesuiala de la intrare se auzeau din interior cântecele galeriei.
Am descoperit că există o grupare Malu Roşu în peluză, una a microbiştilor din Vest, dar toţi laolaltă se armonizează ca un singur cor devotat.

Meciul s-a terminat 5 la 1 pentru Dinamo şi a fost chiar primul meci oficial pe noul stadion.
Cu toate astea, galeria şi-a încurajat permanent favoriţii, au cântat imnul echipei (frumos şi mobilizator), au aplaudat, au strigat destul de puţine măscări şi destul de multe scandări cu repere din istoria clubului. 
1 ... 9 ... 2 ... 4   mi-a rămas în minte, fiindcă prima oară m-a speriat o peluză întreagă, strigând din senin, dar la unison.
Totul într-o coordonare sonoră impresionantă, de zici că n-au făcut decât să repete toată ziua.

Am contribuit la coregrafia cromatică, ridicând cartonul găsit pe fiecare scaun. Noi le-am avut pe cele albastre, tribuna 1, după cum vedeţi, le avea pe cele galbene.

Sincer recunosc, m-am simţit ca pe o arenă englezească.
Mirată că sunt martoră la aşa ceva în România.
Mândră că există şi la noi noţiunea de civilizaţie şi simţirea de suporter adevărat.

A fi suporter în sport e un pic ca în prietenie : la bine se găsesc mulţi să-ţi fie alături, important e cine te mai încurajează la greu.
Remarcabilă acea mulţime de suporteri ai Petrolului care îşi strângea voinţa şi pasiunea încurajându-şi echipa după fiecare gol advers.
Alminteri, toţi acei microbişti ce îşi aplaudă favoriţii doar la victorie şi îi huiduie la înfrângeri nu sunt altceva decât spectatori oportunişti, nu suporteri !

Duminică seara Petrolul a demonstrat că are şi stadion elegant, dar şi o galerie adevărată !
N-o fi reuşit echipa să se ridice la înălţimea momentului, dar suporterii Lupilor Galbeni au fost în fruntea clasamentului pasiunii pentru fotbal !

Cum mintim cu calculatorul. Eu nu-s cum zice el!

Chipurile o listă a site-urilor pe care le frecventezi ar trebui să grăiască ceva despre tine, preferinţele, preocupările, pasiunile, perversiunile tale.
Pe asta se bazează, din câte ştiu eu, şi Google când ne indexează căutările şi  le memorează, oferind material teoriilor conspiraţiei despre cât suntem de monitorizaţi.

Ei bine, eu fie nu-s monitorizată cum trebuie, fie cineva îmi umblă la pc iar eu nu habar n-am, fie google a luat-o razna în cazul meu.
Aş opta pentru ultima variantă, fiindcă tot pc-ul meu funcţionează razna.

Cum am depistat?
Teoretic deci, spuneam, istoricul 'umblăturilor' pe net ar trebui să mă oglindească.
Însă portretul rezultat nu-i al meu,  îl reneg !

Am primit  de la 3ditorial o leapşă la care ar trebui să rezulte site-urile cele mai frecventate de mine, obţinute prin metoda scrierii pe rând, a fiecărei litere din numele blogului.
Dragoş, ai încercat tu să dai dovadă de maxim sadism, dar bizareria e că eu l-am executat ca la carte, adică am luat în considerare fiecare apariţie e unei litere.
A rezultat următoarul sac de minciuni :

L loto  în condiţiile în care nu joc, n-am jucat, n-am de gând
E emag  da, folosit recent pentru nişte comparaţii de aparate foto
T translate  da, folosit şi el

Y youtube  corect, marea mea pasiune de pe net
O okazii  nefolosit vreodată
U upg   folosit
R raid  din nou habar n-am cum de-a apărut, că eu nu l-am căutat

M mersul trenurilor  da, folosit intens
I   informaţii cfr   hihihi, astea nu, da' la cât am folosit site-ul cfr le dau voie să mă considere fidelă
N număr telefon informaţii cfr  ei hai! o să rezult obsedată, nu fidelă cfr-ului
D dex  da, cam zilnic

D dicţionar englez-român  da, tot zilnic
O orange  da, fidelă şi lor

T tv online  niciodată folosit
H harta ploieştiului  da
E edu  da, ce ţine de educaţie e cam uzat la mine

W webkinz  habar n-am ce-i şi de-a dracului nici n-am de gând să caut, google e manipulator foc
A autovit  am un interes pentru maşini egal cu cel pentru mormoloci
L livescore  văd că toată seria asta e plină doar de sugestii, că eu nu folosesc site-urile astea
K kiss fm  asta e chiar măgărie! Ca ascultătoare de Wyl fm ce sunt n-am treabă cu lălăielile kiss fm.
I invisible  mi-ar plăcea mie pelerina lui Harry Potter, dar, din nou, n-am căutat-o
N nokia  nu din nou
G google  asta da, şi-mi mai şi place de el, că e modest ioc, păcat că nu-i şi sincer!


Ar mai fi o explicaţie. Taică-miu, când îmi spune că stă să joace Solitaire, în fapt umblă pe site-uri loto, livescore ... da' oare ce o fi webkinz ăla?

Dacă doreşte cineva să preia leapşa să-mi spună şi trec eu apoi link-ul lui / ei chiar aici.

Vocea Romaniei are si ambitus, si timbru, da' si hormoni cam multi

Am urmărit X Factor pe Antena 1 la prima ediţie, se anunţa a fi un format de succes şi o emisiune pe gustul meu. Dar la fel de curioasă eram şi faţă de Vocea României de pe Pro tv.

Astă seară, printre minute, am reuşit să văd majoritatea concurenţilor.
Spre oftica mea, trebuie să recunosc că şi de data asta formatul Pro teve-ului e mult mai interesant decât cel de la Antena 1. Show-ul e garantat pur şi simplu de suspans, pentru că aici trebuie să aleagă fiecare jurat, dar şi fiecare concurent la rândul lui trebuie să opteze pentru un jurat.
În plus, ideea folosită e chiar un test interesant, cei patru juraţi stând cu spatele la candidaţi şi alegându-i, sau nu, doar pe baza vocii auzite.
Prin comparaţie, concursul de la Antena 1 e monoton, dacă vreun concurent face show bine, dacă nu ... nasol.

Juraţii Pro tv-ului sunt Smiley, Moga, Brenciu şi Loredana. Pe doi dintre ei, recunosc, mă irit numai când îi văd, fără legătură cu calităţile lor vocale.
Pe Smiley îl descopăr a fi simpatic, un tip cu replică, carismă şi la locul lui, sau încă nu o fi vrut să-şi etaleze aroganţele şi extravaganţele.
Moga nu mă miră, e cam la fel de limitat pe cât îi e muzica.

Loredana ... pfff, de fiecare dată când o văd, femeia asta îmi dă senzaţia că violează bărbaţii.
Nu-i de ajuns că are trăsături accentuate pe care şi le evidenţiază prin machiaj, de ajunge să semene cu un travestit!  După ce că nu are pic de feminitate, îşi mai condimentează atitudinea cu atâta agresivitate, se bagă pur şi simplu în bărbaţi, prin mişcări sau replici, încât de multe ori se jenează respectivii. Astă seară am văzut-o într-o tentativă de căţărare pe Smiley, mai departe am sărit peste câteva minute. Aveam treburi.

În contextul ăsta, revelaţia serii a fost Horia Brenciu. Era individul ăsta mai în călduri decât însăşi Loredana ! Nu ştiu ce îi puseseră în ceai înainte de emisiune, dar se manifesta ca un primat, zbiera peste concurenţi, se extazia la vederea tipilor, hăhăia cât toată sala adunată, făcea declaraţii de aveai nevoie de lămâie, punea pauze între cuvinte de reieşeau aluzii sexuale etc
Şi după ce toată seara a salivat pentru fiecare concurent mascul, la vederea unei tipe absolut superbe (pe care n-a ales-o nici unul din juraţi pentru că tipa a oferit o variantă originală a unui cântec prea cunoscut!!) a încercat să dreagă busuiocul şi a reuşit să alunece până la rolul imbecilului mârlan, oferindu-i-se să-i dea blondei lecţii în particular.

Voci sunt în concursul ăsta, oho ! Aproape toţi concurenţii au voce, unii chiar un stil deosebit.
Păcat că formatul Pro tv-ului, pe lângă binecunoscuta marşare pe latura emoţională prin cazuri sociale, foloseşte suspansul formatului în mod greşit.
Aşa încât În loc de suspans, faptul că juraţii îşi dispută concurenţii nu rezultă decât în hormoni eliberaţi prin aluzii sau grohăieli brenciene.

E drept, nimic nu-mi displace mai mult decât un bărbat ce se crede şmecher încercând numai aluzii sexuale, că doar până acolo îl însoţesc neuronii. Mârlanii agresivi verbal ce îşi permit insinuări cu persoane nou-cunoscute sunt buni numai de pus la grădina zoologică, dacă e după mine.
Totuşi, pentru binele emisiunii : sper ca regizorul să-i taie pe viitor microfonul lui Brenciu, măcar în timp ce bietul concurent îşi cântă piesa!

Reconsiderarea hulitilor. Dar oare e cazul? Voi ce credeti ?

duminică, 25 septembrie 2011

Una din multele parcele cu flori văzute prin toată Azuga a fost prin preajma gării.
Nu chiar o parcelă, e drept, căci era un teren viran.

Ideea e că minimele mele cunoştinţe de botanică, deci aproape intuiţia mai degrabă  mi-a şoptit că florile de mai jos ar fi flori de ciulin.

Vă las mai jos imaginea lor, dar vreau să-mi spuneţi şi mie ce flori sunt movuliile?

Nu de alta, dar dacă sunt de ciulin, atunci să nu mai aud niciodată că există paraziţi total inutili pe lumea asta, poftim ce frumuseţi sălbatice şi naturale pot rodi ! (Le iau şi eu apărarea celor cu care sunt de-o teapă, e firesc doar.)

Postarea asta e mai ales pentru MihaelaDR care astă primăvară mi-a domolit un pic pofta de flori roşii, sper să îţi placă şi cele mov, cu nimic mai prejos dacă mă întrebi pe mine.

Contexte in care formalitatile si conventionalismele sunt obligatorii

vineri, 23 septembrie 2011

Sincer şi fără ironii, eu nu-i înţeleg pe românii ce nu se uită la politică fie pentru că se enervează, fie pentru că le e indiferentă.
Oamenii ăştia nici nu ştiu că pierd cel mai involuntar şi autentic umor românesc, combinaţie de prostie cu demagogie cu şarlatanism cu orgoliu exacerbat cu impertinenţă şi tot altele de calitatea asta.

Dintre toţi însă ministrul Funeriu, al învăţământului e ... ce cuvânt să folosesc oare?
Individul e cea mai bună colecţie de prostioare comice reuşite de vreun ministru.
Vorbeşte în conferinţele de presă aşteptând să îi comunice o subordonată, cuvânt cu cuvânt, textul propoziţiei despre ce decizie tocmai a luat ministerul.
Dă ordine să fie cântat zilnic imnul în şcoli pentru că, a constatat el, nu este cunoscut, însă el însuşi întrebat ulterior habar n-are de imn.

Altele două însă îmi dau de gândit, sau mai aproape de realitate, mă revoltă.
Domnul ministru al Educaţiei Daniel Funeriu a făcut clasa a XII-cea în Franţa. Dar nu şi-a echivalat nici până azi diploma aceea, deci conform legilor statului român, omul are doar 11 clase.
O formalitate. Dar autorităţile însele sunt nişte formalităţi general acceptate. Iar în momentul în care toţi am începe să tratăm formalităţile drept 'facultative', haosul generat ar face inutil orice minister. E drept că România pare să se îndrepte într-acolo.

Iar mai nou, la început de an şcolar, un jurnalist l-a întrebat pe domnul Funeriu, Funeriu-Ministrul-Educaţiei, ce variantă de studii universitare ar alege dacă ar avea acum 18 ani. Daniel Funeriu, senin şi sincer, a precizat că ar alege o universitate din străinătate.

Eu una apreciez teribil oamenii sinceri, eu însămi îmi dau câteodată foc la valiză cu sinceritatea-mi.
Însă există o delimitare în cazul de faţă.
E drept că învăţământul românesc e slăbuţ, ştim, e drept că e un sfat sincer.
Dar sfatul poate veni din partea oricui, mai puţin a Ministrului Educaţiei !

Există o demnitate, o logică sau o lege nescrisă care, toate, ar cam conduce la ideea că dacă tu, cel ce păstoreşti un domeniu, nu ai opta pentru calitatea acelui domeniu şi nu îl poţi recomanda, atunci, la ştrumfi în praznic!, tre' să-ţi scrii demisia.

Nu contest valabilitatea afirmaţiei, repet, dar contest dreptul conducătorului ministerului de a o afirma cu seninătate.
Câteodată statutul de oficial nu îţi mai dă dreptul să afirmi ceea ce gândeşte toată lumea, să îţi mai prezinţi necenzurat opiniile personale.
Pentru simplul fapt că acum nu mai eşti persoana privată X, ci  reprezentantul sistemului şi din postura asta trebuie inclusiv să îl susţii, apărându-l.

Pentru asta s-au inventat convenţionalismele şi formulele diplomatice !
Fiindcă în momentul în care vârful însuşi sabotează domeniul pe care îl conduce, atunci sistemul se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc.
Nu poţi să fii primul care îi recunoşti inferioritatea, câtă încredere aştepti să mai aibă cei mai de jos?

Şi da, încrederea pe care o investeşti în orice, profesie sau hobby, e primordială. N-ai cum să aştepţi rezultate dacă nu crezi în ele !

Aşa încât, deşi urăsc convenţionalismele, eufemismele, evitările de răspuns, în cazul de faţă mi se par obligatorii.
Păi dacă ministrul însuşi, cel cu pârghiile de schimbare a lucrurilor, nu crede în învăţământ, cum să cred eu?

Va las o recomandare

joi, 22 septembrie 2011

Săptămâna trecută mă uitam la teve şi nu-mi venea să cred : pe un canal era fostul paznic al lui Ceauşescu, pe altul - fostul bucătar.
Atâtea persoane perindate să vorbească despre un cuplu pe care nu pricep de ce l-am mai împuşcat dacă tot vroiam să ştim atâtea despre ei!

Ajunsesem să am senzaţia că oricine i-a atins pe Ceauşeşti o să aibă parte de minutele lui/ei de celebritate.
Aşteptam pionierii care s-au pupăcit cu ei după oferirea buchetului de flori şi a omagiilor întregului 'pionieret'.

Iată însă că Adrian Georgescu îmi continuă senzaţia până la cote la care eu nu ajunsesem.
Articolul pe care vi-l recomand este 'Nimicul, generaţia următoare'.
Titlul în sine e remarcabil, combinaţia dintre Seinfeld şi Star Trek redă tot penibilul în care ne cam scăldăm azi, cu gravitate.
Mi-a plăcut teribil cât de fain e remarcat şi redat malaxorul consumator de vedete, totul pentru publicul român consumator de orice nu-i consumă energia creierului.

Mi-a plăcut mult şi sper să ţin minte conceptul, pe care n-am să vi-l explic eu, lansat de Adrian Georgescu : 'genuri şi instituţii ale vidului'.

Îmi plac mult oamenii ce au simţul ăsta pentru penibil, ironic şi absurd, nu oricine le poate depista.
De-asta sunt şi atât de mare simpatizantă a lui Seinfeld.
Articolul de care v-am scris mai sus e tot din gama asta. Sper să vă placă!

Despre celălalt domn cu care mi-am petrecut seara ... într-o altă postare.

Ce oferim in schimb pentru ceea ce primim, proiecte diabolice vs sensibilitate

miercuri, 21 septembrie 2011

Poate fi plin internetul de comentarii despre subiectul ăsta, eu tot vreau să scriu despre el. Fiindcă m-a mişcat dintr-o amorţeală blazată.

Mai mult decât atât, ieri un scurt dialog m-a făcut să înţeleg că degeaba lasă toată lumea link-uri, dacă nu le şi comentează un pic, rămân penibil de inutile.
Am intrat într-un magazin şi prima vânzătoare îi spune din senin celeilalte : 'nu-mi iese din minte reclama aia de la Cosmote, cu bătrânul şi flurele.'
Replica venită a fost pentru mine total neaşteptată : 'şi mie îmi place, dar nu înţeleg.'

Eu una sunt avidă după reclame, genul care nu schimbă canalul la publicitate.
Nu le urmăresc din motive informative şi nici nu cumpăr produse sau servicii în urma reclamelor.
Pur şi simplu îmi plac.

Când am văzut prima oară reclama cu bătrânul tată întrebându-şi fiul de 3 ori ce este fluturele ce le dădea târcoale am avut cel puţin o strângere de inimă.
Am fost atât de acaparată de implicaţia gesturilor încât nici nu am remarcat la ce se face reclamă.
Oricum eram convinsă că e vorba despre o campanie socială de sensibilizare în privinţa Alzheimer-ului. Când colo, reclama este la o firmă de telefonie mobilă, la Cosmote, cu morala că vorbim prea mult, dar ascultăm prea puţin.

Cred că e una din cele mai de impact reclame pe care le-am văzut.
Bătrânul tată care, anticipând degradarea sa cognitivă încearcă să îşi testeze fiul, să vadă cât se va putea baza pe ajutorul său în momentul în care va ajunge să depindă, fie şi cu întrebări banale, de el.
O anticipare a schimbării rolurilor, a copilului-ajuns-adult ce va avea responsabilităţi de părinte pentru propriul tată reajuns la vârsta copilăriei neştiutoare.
Un test pentru câtă răbdare va putea oferi copilul, la rândul lui, celui ce i-a oferit atâta răbdare şi grijă în urmă cu zeci de ani.


Am intrat un pic pe youtube să caut clipul cu pricina şi am găsit acolo informaţii interesante.
În primul rând spotul publicitar este doar versiunea în română a unui scurt-metraj, având chiar acelaşi regizor grec.
Apoi m-au uimit câteva comentarii injurioase la adresa reclamei.
Exceptez tinerii care, din prisma vârstei, au impresia că le ştiu pe toate şi au tendinţa de a nu arunca decât vorbe tari.
Un comentariu însă ce mi-a atras atenţia era revoltat depistând în reclamă proiectul Monarch pentru controlul minţii şi având ca simbol fluturele. Habar n-aveam de proiectul ăsta. Dacă minţile ar fi controlate doar prin fluturi ... eheee, la cât de puţini fluturi au mai rămas n-am prea avea temeri.
Însă mai multe comentarii erau dezgustate la ideea unui soi de şantaj emoţional pentru a vinde un produs.
Eu v-am scris mai sus cum percep eu această reclamă, ce sensuri i-am găsit şi ce implicaţii majore mi-a părut a declanşa, cel puţin pentru mine într-o manieră de mare impact.

Nu înţeleg o chestie : reclama cu tatăl bătrân, copilul său adult şi fluturele este şi bună şi frumoasă.
De ce să fim opaci la lucrurile astea?
Nu putem prelua doar ideea bună şi frumoasă dintr-un lucru şi să neglijăm contextul ?
Chiar trebuie să rejectăm totul doar din obsesia de a gândi cu capul nostru şi de a nu fi manipulaţi?
Păi cum mama noastră gândim cu capul nostru de creaturi superioare ce suntem din moment ce nu putem separa nuanţe? Din moment ce, din pricina încrâncenării raţionale (sic!) de a nu ne lăsa manipulaţi, ajungem atât de reci, de seci, de detaşaţi, încât ne aruncăm la coş reacţii simple umane precum emoţionarea, grija, compasiunea, empatia?

Aici găsiţi filmuleţul original al regizorului grec.

Pentru bilete la meciul Petrolului am incercat sa fiu Ana lui Manole

marți, 20 septembrie 2011

Astăzi înainte de prânz primesc apelul.
Cu indicaţiile de rigoare : în vreo 3 ore să mă prezint să mai stau şi eu la coadă la bilete, că doar sunt co-interesată în cumpărare.
Şi mai ales să-i aduc omului nişte apă, o cană cel puţin.

Ajung acolo. După vreo 3 ore jumătate, e drept.
Cu o sticlă întreagă de apă ! De 500 ml.

Mă simţeam precum Ana lui Manole.
Numai că ori n-am fost eu suficient de Ana, ori el n-a fost suficient de Manole ... cert e că n-am ajuns să livrez sticla.
Pe cale de consecinţă , fără abilităţi de Ana, am plecat nezidită.

Şi ar fi avut cine să mă zidească sau să mă smolească, fiindcă se lucrează în draci pe lângă Ilie Oană.
Vineri va fi meciul neoficial de inaugurare, astăzi era un furnicar de muncitori, care cu cazmale, care cu bidoane, care cu 'nivelatoare' pentru asfalt.

Nu era de ajuns coada pentru bilete (organizare impecabil de românească), valurile de huiduieli produse de atâta populaţie microbistă şi poliţiştii ce dirijau traficul strangulat de pe strada Alexandru Vlahuţă!
Trebuia să mai fie şi muncitorimea care să finiseze străzile de acces, să facă gigea stadionul ...

Ce naţie suntem şi noi românii :  la orice vârstă şi la orice nivel profesional rămânem studenţi ce îngraşă porcul înainte de examen.
Culmea, ne încadrăm mereu la fix !

Numai eu nu m-am încadrat la fix să aduc cana aia cu apă, cât de stânjenită ar trebui să mă simt?

De poveste, din Romania povestilor

In seara asta la emisiunea lui Mihai Gâdea a fost din nou interviu cu familia regală. Calm, calm, că nu despre asta vreau să vă vorbesc.
Noutatea a constat în faptul că interviul a avut loc in interiorul Palatului Peleş.

Palatul a fost filmat un pic şi din exterior, de pe cărarea ce duce la intrare - profilul palatului în noapte, luminat pe un cer negru, era de-o frumuseţe ca din poveşti, uşor 'gotic' dar totuşi cald, măreţ dar de-o eleganţă delicată.

Dar mai ales Palatul  Peleş a fost filmat în interior de un cameraman foarte priceput.
Am vizitat Peleşul şi nu mi-a dat în realitate senzaţia de măreţie pe care am resimţit-o la filmarea de pe Antena 3 din seara asta.
Multe unghiuri filmate de jos în sus. Aşa încât arcadele păreau că tind spre cer.
A trezit în mine senzaţia de catedrală, cu o atmosferă solemnă ce emoţiona.

Şi mă gândeam, privind, că nu înţeleg anti-monarhiştii - măcar pentru că nici un alt regim nu oferă atâta frumeseţe, atâta complexitate estetică, atâta dragoste pentru detaliu, atâta rafinament !
Măcar pentru ceea ce ne lasă regimul monarhic din punct de vedere arhitectural, imposibil măcar de a fi comparat, nu ai cum să nu apreciezi aspectul ăsta.
Avem, ca naţiune, o mulţime de moşteniri lăsate de Casa Regală a României.
Înţeleg cum poţi să nu fi monarhist, dar nu înţeleg cum poţi fi anti-monarhist.

Revenind la interviu, Fie şi doar pentru felul în care arăta Palatul filmat în seara asta  merita să vedeţi imaginile.
Iar pentru cei ne-alergici la noţiunea de monarhie, sau cel puţin curioşi, merita să vedeţi interviul chiar şi cu sonor.
Principele Duda oferă lecţii de oratorie, prin idei, printr-o exprimare diplomatică dar fermă, prin literatura exprimării, prin cultura politică şi mai ales prin anumite exprimări sintetice dar extinse în expresivitate şi în emoţie.

Nu mi-s asa specie rara pe cat m-am crezut

vineri, 16 septembrie 2011

In ultimele zile mă ocup, la insistenţele iniţiale ale lui taică-miu, cu dezlegarea careurilor de Rebus.
Dar nu oricare, ci acela clasic, editat de Flacăra.
Iar dacă vi se pare treabă uşoară înseamnă că n-aţi mai dezlegat de ani de zile decât careuri din acelea mari ca pentru miopi şi banale ca pentru analfabeţi, numa' bune de trecut orele în tren.

N-o să vă dau exemple de definţii care mi-au pus mintea în patru direcţii, dar o să vă mărturisesc ce am aflat graţie unei astfel de definiţii rebusistice :
nici n-am ştiut că oamenii ca mine au atâta denumiri.

Ştiam că suntem mulţi, dar din câte ne indică dicţionarul de sinonime, mai suntem şi răspândiţi prin toată ţara. Deci se mai destramă un mit !

Pe scurt, aflaţi că termenul de leneş are următoarele sinonime :
indolent, puturos, trândav, trântor, (rar) somnoros, (înv. şi pop.) neharnic, (reg.) caniv, lenos, zăcaş, (Mold.) duglan, dugliş, lainic, (prin Olt.) sanchiu, (Transilv. şi Bucov.) trând, (înv.) lenevos, tanduriu.

Da' remarcaţi că leneşii sunt o specie orgolioasă : au muncit ceva ca să inventeze toate sinonimele astea pentru ei !

Spovedanii de-acum inutile la Tanacu

joi, 15 septembrie 2011

Suntem o naţiune religioasă. Nu prea ştim ce semnifică sărbătorile sfinte, dar suntem fascinaţi de religie.
Greu de spus de ce. Poate din nevoia de a ne simţi protejaţi, poate din dorinţa de a ne îmbogăţi pe spinarea moaştelor unor sfinţi.
‘Spovedanie la Tanacu’ e şi o carte despre aceste porniri oculte ale românilor către Biserică, dar e şi o radiografie întreagă, prin secţiunea câtorva perioade din istoria recentă a României.

Povestea Irinei Cornici a devenit cunoscută după ce aceasta a murit în condiţii bizare în interiorul mânăstirii Tanacu.
Contextul ăsta, un amalgam de medieval, Inchiziţie, tortură, exorcism, a determinat răspândirea, inclusiv în presa internaţională, a ştirii.

Pe scurt, în date obiective (dar totalmente insuficiente pentru a înţelege povestea), Irina Cornici a fost născută în ultimul deceniu al comunismului, în 1982, într-unul din cele mai sărace judeţe ale ţării, Vaslui.
A fost născută şi apoi abandonată de către mamă, împreună cu fratele ei, într-unul din orfelinatele-junglă umană ale comunismului. Nu înainte de a-şi vedea tatăl spânzurat de grinda casei.
Orfelinatul cu bătăi, mâncare puţină, dar şi nemţi ce aduceau ajutoare, după Revoluţie. Aceeaşi perioadă tulbure presărată cu lecţii de germană şi cursuri de arte marţiale, dar şi cu un german în vârstă, pedofil ascuns sub pretextul convenabil de a fi fotograf.
Era moda ‘adopţiilor’ de la distanţă de către familii de nemţi, prin care copiii buni la învăţătură şi serioşi ajungeau în vacanţe la familiile de corespondeţă din Germania.

Irina este un astfel de copil. Învaţă iute (ştie şi germană şi să umble cu computerul), e ageră la minte şi foarte harnică, e şi voinică astfel încât nu se dă în lături de la munci de vreun fel.
‘Are noroc la bani’ cum spune prietena ei. Câştigă bani muncind în Germania, unde vor s-o adopte.
Iar întoarsă în ţară câştigă bani muncind la o familie din judeţul Caraş-Severin ce îi oferă şi găzduire.

Cu toate astea, ineplicabil, Irina Cornici nu rămâne nici la familia aceasta, nu pleacă nici către Germania, ci în aprilie 2005 se îndreaptă spre mânăstirea Tanacu din judeţul ei de baştină, Vaslui, plecând să îşi vadă prietena din vremea orfelinatului.

Iar peste aproximativ două luni va fi declarată moartă în acest loc după 3 zile în care a fost legată de o cruce, fără hrană sau apă.

Tatiana Niculescu Bran este gazetara care, trei ani mai târziu, ‘redeschide’ cazul jurnalistic Tanacu, cercetând documentele şi stând de vorbă cu toţi cei implicaţi, pe marginea cărora a apărut apoi această carte.

Personal mă deranjează cărţile şi filmele ce îmbină realitatea cu ficţiunea, pornind de la un subiect istoric adevărat şi completând în mod ficţional golurile neatestate prin dovezi documentare.
Pur şi simplu nu îţi poţi da seama cât este adevăr şi când începe imaginaţia autorului, iar istoria respectivă este manipulabilă de către autor / regizor până la punctul în care nu poţi spune dacă ai aflat un fapt istoric sau ai citit / vizionat o ficţiune inspirată de un fapt real.

De altfel, nici nu ştiu dacă astfel de lucrări se pot încadra la secţiunea documentare, lucrări biografice, istorice, sau la secţiunea ficţiune. Tatiana Niculescu Bran o numeşte roman non-ficţional.

În ciuda acestui incovenient care pe mine una mă deranjează (dar e o chestiune de opţiuni), recomand cartea fără ezitări.

Eu una aş putea să o includ în programa şcolară, ar fi o carte mai relevantă, e drept, nu din perspectivă literară, ci dintr-o dublă perspectivă istorică (pentru toată acea secţiune prin traumele societăţii româneşti de care am vorbit mai sus) şi psihologică.

De fapt, la nivelul acestui exerciţiu psihologic găsesc principalul câştig al cărţii.
Pur şi simplu porneşti cu o convingere, care la majoritatea constă în a acuza primitivismul medieval şi inumanitatea călugărului şi măicuţelor ce au crucificat-o, la propriu, pe Irina Cornici,.
Citind cartea însă, treptat, în faţete alternativ revelate, începi să resimţi şi o îndreptăţire în  reacţia lor.

Irina Cornici avea anumite tulburări psihice, asta rezultă din comportamentele ei. Tulburări nediagnosticate însă precis, fiindcă starea sistemului medical din România este şi ea nu departe de primitivism – lipsă de mijloace materiale, dar şi indiferenţă şi chiar diletantism.
În contextul restrictiv al unei mânăstiri aceste probleme s-au accentuat.
Desigur, feţele bisericeşti au încercat să trateze aceste crize cu tratament de ‘mântuire’.

Pe undeva ambele părţi sunt scuzabile : Irina Cornici se manifesta astfel din cauza problemelor psihice de care nu era responsabilă, măicuţele au încercat remediul pe care îl propovăduieşte credinţa pe care ele o predică zilnic.

Din păcate, mentalitatea aceasta religios-primitivă i-a fost fatală tinerei.


Cartea, deşi nu îţi oferă vreo plăcere sau vreun câştig literare, îţi persistă în minte şi pune suficiente probleme importante pentru societatea romănească de astăzi.

Iar faptul că, indirect, îţi dă de gândit asupra importanţei bolilor psihice, a diagnosticării lor corecte şi a tratamentului lor adecvat este o reuşită cu care puţine cărţi din catalogul autorilor români se pot lăuda.
În plus, cartea pune şi o problemă de deontologie religioasă, dacă o pot numi astfel – rigiditatea unei credinţe poate fi absolut incompatibilă cu lumea de azi, în care religia tebuie să completeze un tratament medicamentos, nu să îl înlocuiască.

O ultimă menţiune ce mi se pare importantă.
Cartea repune într-o ramă mai apropiată de realitate toată povestea. La momentul respectiv presa a vuit despre moartea unei călugăriţe la Tanacu.
Ori Irina Cornici era sosită doar de vreo două luni la acea mânăstire, cu un statut incert şi cu planuri legate de călugărie pe care şi le schimba de pe o zi pe alta, în funcţie de starea ei mentală şi psihică.

Deşi povestea va rămâne şi după această carte tot un mister, cel puţin multiplicarea perspectivelor şi diluarea responsabilităţilor este o lecţie utilă.
La fel cum util ar fi să pricepem că nu putem ridica pietre acuzatoare doar după ce am auzit o ştire, incompletă şi denaturată.


Cartea o puteţi cumpăra, la reducere, de pe site-ul Humanitas http://www.libhumanitas.ro/spovedanie-la-tanacu-humanitas-2008.html

Ai grijă ce-ti doresti si sa formulezi dorinta in toate detaliile

miercuri, 14 septembrie 2011

Astăzi ar fi trebuit să fiu la Roşia Montana.
Cerusem doar vreme frumoasă, cald cât vara, că-s friguroasă.
Mă interesasem deja de cazări ieftine.

Îmi făcusem şi planul cu 'obiectivele turistice' pentru cele trei zile :
mocăniţa ardelenească,
o dimineaţă geroasă cu un răsărit
şi o seară cu aburi de ceaţă şi un apus,
toate pe dealurile superbe din Apuseni.

No, vreme caldă e,
forările încă n-au început,
Apusenii tot acolo,
iar cazările tot ieftine.

Numai eu sunt acasă !
De ce ? Simplu : ceea ce mă gândisem că-mi va fi cel mai uşor, adică transportul, s-a dovedit a-mi pune pofta-n cui.
Nu numai că e dificil foc de ajuns până la Roşia, că asta ştiam deja.
Trebuie luat un microbuz din Alba Iulia până în Abrud şi încă mai sunt 7 km de mers pe jos, sau aşa ceva.

Dar ticăloşii au scos trenurile accelerat pe ruta Bucureşti - Alba Iulia. Eu acum am descoperit !
Iar un IC nu-mi permit.
Plus că ar fi haios să merg tocmai către boemia rurală de Roşia Montana cu InterCity-ul !

Se mai miră că n-au turişti în zone atât de frumoase din ţara asta.
Apăi cum să aibă dacă se străduie să le izoleze căile de acces cât mai mult ?

Se vede ca a crescut turismul, acum nu ne mai confunda nimeni.

marți, 13 septembrie 2011

Până acum câţiva ani era o obişnuinţă să ne arătăm ofensaţi ori de câte ori vreun politician sau vreun muzician veniţi din ţări străine ne salutau cu 'Good evening, Budapest !'.

Acum în sfârşit nu ne mai confundă, dar ghici ce! - românii tot ofensaţi sunt.

Ultima păţanie a francezilor, naţie ce e neserioasă oricând şi în legătură cu orice, ne-a umplut deja televiziunile de ştiri de analişti gravi.
S-o întâmplat că la o emisiune de umor de-al lor, deci mai aiurit, două marionete vorbind limba lui Voltaire se amuzau de cum se spune la pubelă în româneşte : 'Bucarest'.
Vaaai, şi ce ne-au jignit ! Ce nedreptate de caracterizare ne-au făcut ! ...

Acum eu nu fac decât să constat că străinii au reuşit să ne personalizeze în memoria lor turistică şi să nu ne mai confunde cu alte capitale.

De fapt, la drept vorbind, după ce ai văzut Budapesta, te şi miri cum unul din fabuloasele oraşe ale Europei putea fi confundat de oricine cu aglomeratul şi varza vizuală care este Bucureşti-ul !

Ei bine, de-acum gata cu asocierile astea de capitale bazate numai pe similitudini fonice.
Se vede treaba că în sfârşit europenii au început să ajungă în Ungaria şi de-aici le-a devenit clar că Budapesta e frumoasă de neuitat, indiferent cu câte alte oraşe o semăna ca nume.

Aşa că Bucureşti-ul a ajuns şi el să fie personalizat.
Dacă Budapesta e măreaţă şi gotică, atunci Bucureşti-ul e murdar şi necivilizat. De ce ne supărăm să auzim realitatea asta?

Şi mai ales, de ce ne supărăm tocmai pe francezi ?
E ca şi cum m-aş supăra eu pe domnul acesta pentru că mă critică în proporţii îndestulate. O dată că în jumătate din cazuri are dreptate, apoi pentru că ştiu că aşa e de felul lui, spirit critic, iar în cele din urmă pentru că ăsta îi e farmecul.

Se poarta urarile pe facebook, dar eu sunt o originala

Mi s-o fi întâmplat doar mie sau e o tendinţă generală de prost-gust ?
Când are omul câte o aniversare nu-i mai dai vreun telefon, nu mai pierzi vreme nici pentru un mail.
Îi trâteşteti pe wall un La mulţi ani sau eventual chiar un LMA şi-un emoticon pupăcios.
Culmea ar fi ca apoi să aştepti să fii şi invitat la aniversare !

Eu cred altceva.
E păcat să ratezi vreun motiv de-a bea, aşa încât azi am să ridic paharul în cinstea a doi blogări prahoveni.
Fetiţa Junglei 13 şi Waven.
Iar dacă tot am băut în cinstea lor, atunci e frumos să-i şi anunţ că m-am gândit la ei printr-un Murtfatlar, deci gândurile-s dulci, bune şi optimiste.
Să fim sănătoşi cu toţii şi să ne auzim de bine prin blogosfere !

Femeie, lumea te vrea perfecta. Dar chiar in halul asta, dragi barbati?

luni, 12 septembrie 2011

Eu, care-s antifeministă convinsă şi cred că bărbaţii sunt superiori femeilor în toate cele, începînd cu inteligenţa şi terminînd cu mitocănia.

Ei bine, eu asta totuşi am momente de rebeliune în care mă revolt contra tupeului unor bărbaţi ce pretind standarde ridicate şi oferă standarde tip genunchiul broaştei.

Spoturile publicitare reflectă mentalitatea şi stilul de viaţă predominant al unei generaţii, asta se ştie.
Tocmai de-asta aş vrea şi eu să cunosc persoana ce-a gândit reclama asta care mă revoltă pe mine.

O tipă drăguţică, desculţă, apare în imagine, în timp ce o voce întreabă serios şi grav :
'Ţi-e ruşine cu călcâiele tale? Atunci încearcă noua cremă xwz.'

Apăi da-ţi-o în căcâiele ei de treabă !
Am ajuns să fiu cercetată şi-n talpă ?
Mi se induce ideea că ar trebui să mă ruşinez pentru imperfecţiunea labei piciorului, ceea ce devine de-a dreptul tupeu respingător.
Creierul din spatele reclamei ăsteia cu ce parte anume din augusta-i persoană s-o fi ruşinînd ?, fiindcă, deduc, se cercetează milimetru cu milimetru şi e un  exigent extrem.

Am eu tendinţa de a face exact invers de cum mi se pretinde, dar ăştia cu crema de tălpi chiar puteau găsi o altă motivaţie pentru miracolul lor păstos.

Da, recunosc : eu am călcâiele crăpate încă de la începutul verii.
Şi ghici ! N-am de gând să le tratez nicicum, că-s ale mele şi la o adică, dacă sunt nevoită, după ele mă pot recunoaşte că-s eu şi nu mă confund cu alta.

O fi fost la Ahile vulnerabil tocmai la umilul călcâi, dar eu refuz să adopt criteriile perfecţiunii feminine ale epocii ăsteia, obligatorie din creştet până în călcâiele moi şi pufoase !

As mai merge o data, chiar m-am amuzat

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Aveţi slăbiciuni pentru lucrurile cu care aţi copilărit? Eu am. Aşa încât am ţinut să văd la cinema Ştrumfii.
La cinema-ul ploieştean la care am mers prima oară după mult trâmbiţata renovare în legătură cu care eram sceptică.
Vă anunţ din start că filmul e 3D şi costă 15 roni. Dar merită bănuţii toţi.
Am vrut să merg în compania cuiva, da' cum nu s-a nimerit, nimic nu mi-a stat în cale dacă a fost vorba de Ştrumfi.

La orele 12.57 tanti ce repartiza ochelarii 3D ne tot grăbea 'hai mai repede, că începe!'. În condiţiile în care filmul începea la orele 13. Iar eu una nu-s genul ce se grăbeşte nici dacă-i anunţată 'dulău fioros venind în goană din spate!'.
Intru în sală şi văd deja ştrumfi pe ecran. Crezusem că era trailer-ul, dar nu, era deja filmul. Mă uit la ceas. 12.58.
Şi da, am ceasul exact, fiindcă sunt mereu la timp.
Asta după ce anul trecut am pierdut trenul pentru un minut, privind la ceasul meu (in)exact (atunci).

Filmul îi fain.
Deşi amestecă şi oameni reali în animaţie, iar eu eram obişnuită doar cu desenul animat.
Nu vă povestesc subiectul, puteţi vedea trailer-ul.
Eu una aş fi preferat mai fără discursuri lacrimogene hollywood-iene, că nu mai sunt la vârsta să pic în dulceaţa lor. De pildă momentul despre cum ştii dacă eşti pregătit să fii tătic dintre Stăpânu' şi Tata Ştrumf eu l-aş fi 'ştrumfit' din scenariu. Dar nah, filmul nu e făcut la comandă pentru mine, aşa că la copii  poate fi bun un pic de idealism didactic searbăd din ăsta.

Foarte reuşite sunt însă efectele 3D.
Am mai văzut un Ice Age la 3D şi atunci mai mult îmi exersasem imaginaţia decât ochii tocmai să depistez ceva urme de tridimensionalitate.
Dar aici chiar sunt vizibile şi credibile efectele - de vreo două ori am avut senzaţia că dacă întind mâna ating ştrumful, dar m-am abţinut, că nu vroiam să apar în film.

A fost lume multă în seria în care am ajuns eu la Ştrumfi. Multă pentru cât e obişnuit Ploieşti-ul.
Din păcate le stricam eu media de vârstă spectatorilor.

Iar cinema-ul renovat din Ploieşti chiar merită să-l vizitaţi - arată bine, e confortabil.
O menţiune în plus şi pentru toalete, că dacă n-ar fi fost curate şi funcţionale făceam pe mine.

O fetiţă cu rinichii la fel de slabi ca ai mei a fost întrebată de mămică de i-a plăcut filmul. Puştoaica i-a răspuns vioaie : 'a fost ştrumfesc!'.
Deci nu vă ştrumfiţi la bani, dacă mai aveţi ceva suflet de puşti prin voi !

Şi nu, eu nu consider enervant cântecelul.
La la la schtroumph la la , viens le schtroumph et toi

Pentru ploieşteni - filmul a fost prelungit şi săptămâna asta, însă rulează doar în seria de la ora 1.

O recomandare fotografica intr-un loc neasteptat

vineri, 9 septembrie 2011

Acum câteva săptămâni un anume articol citit pe unul din blogurile din lista mea m-a determinat să scriu şi eu despre aceeaşi temă, dar dintr-un unghi total diferit.
Articolul meu a rămas însă în draft fiindcă am plecat în vacanţă şi apoi am uitat de el.

Acum l-am regăsit, dar nu am vreme azi să îl duc până la capăt.
Dar vestea este alta ! Între timp, pe blogul ce mă inspirase pe mine, au apărut postări neaşteptate :
un om care scrie bine din perspectivele bunului-simţ clasic a trecut un pic şi la fotografie, iar la direcţia asta nu mă aşteptam eu de la el.

Vă recomand aşadar să-l vizitaţi pe Waven, are câteva imagini deosebite 'prinse' de el în Viena.
Culorile sunt în primă fază cam pale, sau cel puţin aşa le-am simţit eu, apoi însă am descoperit că tocmai ele dau atmosfera aparte a imaginilor.
Priviri plăcute !

Nu va zgarciti cu lucrurile bune, traiti-va azi placerile !

joi, 8 septembrie 2011

Astăzi, de 8 septembrie, ar fi fost încă o aniversare pentru Maia, bunica mea. O cheamă Maria Emilia, fiindcă aşa o va chema mereu.
Dar sărbătoarea asta nu a mai prins-o.

Nu obişnuiesc să dau pomeni, nici nu ştiam până anul ăsta cum se procedează. Nici n-aş fi vrut să învăţ.
Aşa încât am să o pomenesc prin postarea asta şi printr-o lumânare, sunt convinsă că ştie că ne-am gândit la ea astăzi şi nepoţii şi copiii.

Ce legătură are Maia mea cu voi?
Are. Maia era genul de om care putea avea o legătură cu orice e bun şi frumos şi optimist pe lumea asta.

La ceva timp după, am mers să golim cămara, să vedem ce putea fi dat altora, ce era de aruncat şi ce putea fiecare să mai ia înapoi din lucrurile date.
Şi-am găsit în cămară o mulţime de borcane cu dulceţuri, cu piure de castane cu tot soiul de bunătăţi.
Cum Maia avea pensie mică, copiii îi mai duceau din când în când de mâncare bunătăţi, iar lui Maia îi plăceau dulciurile. Toată lumea se aştepta că devora borcanele de cum rămânea singură, la cât de rar avea parte de ele, pentru Maia erau adevărate delicatese.

Dureros a fost când am deschis cămara : o grămadă de borcane nedeschise măcar.
Maia le păstra.
Pentru zile negre, pentru a-şi amâna bucuria, cine ştie de ce, dar le păstra neatinse pe multe dintre ele.
Deşi erau pentru ea. Şi nu s-a mai bucurat de ele.

De-asta vă spun : bucuraţi-vă azi, trăiţi cu plăcere, nu vă refuzaţi mofturi, răsfăţaţi-vă.
Şi, mai ales, nu lăsaţi borcanele vieţii nedeschise !

Cat nu esti de monarhist, nu poti contesta nobletea lor

Citeam ieri seară un pic despre Regina Maria, iar cum azi e sărbătoarea Mariilor şi cum vorbele ei m-au emoţionat teribil, am să vă las şi vouă un mic fragment.

Da, sunt eu socialistă, dar am şi mult respect pentru Casa Regală a României şi multă simpatie (nu găsesc cuvântul potrivit) pentru vremurile acelea.

Cuvintele de mai jos sunt extrase din testamentul Reginei Maria, iar după ce le-am citit n-am rămas decât cu o tandreţe infinită suspendată deasupra hăului unei întrebări : 'Doamne, cum or fi decăzut atât conducătorii ţării ăsteia?' :

"Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. [...] Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, [...] Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v'am priceput: n'am judecat, am iubit... "

De la glumă la isterie nu e decat un pas. Pe care l-am facut.

miercuri, 7 septembrie 2011

Noi, românii, suntem oameni simpatici - avem un umor involuntar via prostiei din dotare şi umor voluntar via lenei, a indiferenţei şi a fugii de responsabilitate.

Da' la un moment dat parcă începe să ţi se acrească şi de atâta umor şi oameni şucari şi  hăhăieli.
Să rezumăm ultima păţanie naţională :
- am construit, într-un timp record pentru România, un stadion fantastic pentru România
- l-am inaugurat un pic fără gazon
- imnul României de la meciul cu Franţa de ieri s-a ales deja cu o istorie proprie în ale talk-show-urilor. Politice!

Imnul propriu a fost vărzuit de Marcel Pavel. Nu doar că l-a lălăit în stil pavelesc, cu floricele de frumoasa mea, da' a cântat o strofă de două ori iar alta deloc.
Eu aş tinde să cred că cred că omul pur şi simplu a uitat versurile şi a tot repetat ce şi-a mai amintit, că doar şi lui îi place să se-audă.
Oricum, Pavel are să fie amendat fiindcă există o lege ce stipulează cum se poate cânta imnul.

Doar că, în baza axiomei românii nu e îndeajuns de deştepţi până nu dau explicaţii complicate, Marcel Pavel a motivat că a scos strofa cu Traian din imn pentru ca spectatorii să nu huiduie în aşa moment.
Nu comentez explicaţia asta, că e în sine grăitoare.

Dar asta nu-i totul : mai târziu a venit nu ştiu ce politician care a cerut ca Ponta - un lider din opoziţie - să fie amendat pentru scoaterea lui Traian din text.
Deja nu mai comentez, fiindcă aceia ce iau prea în serios nebunii riscă să nu-i mai considere nebuni şi să le pice-n boală.

Da' totuşi :
am senzaţia că, de la politicieni până la opincă, ca naţie, Ne tot ducem pe topoganul din grădiniţa cea mare.
Şi deşi grădina lui Dumnezeu acceptă multe exemplare, poate n-ar strica să mai luăm şi noi lucrurile în serios din când în când, că de la un anume grad de involuţie încolo n-o să ne mai putem redresa cu nici o glumă.


p.s. Moţul totuşi de pe ... ce-o fi rămâne declaraţia de-un tupeu prostesc a coniţei EBA, o ştiţi, fetiţa preşedintelui care vorbeşte proptind limba română între două silicoane sau botoxuri, nu le ştiu cu astea : "Ce notă a luat Marcel Pavel la bacalaureat?".
N-am inventat eu moţul ăsta, nu mă pricep atât la proze absurde, EBA însăşi s-a revoltat în halul ăsta pe Twitter.


Iar paradoxul tipic românesc e că ne umflăm de indignare pentru o chestiune simbolică şi lipsită de urmări practice, dar nu se întreabă mai nimeni de ce din banii bugetului nostru naţional a fost plătită cu 70.000 euro o firmă care în fapt n-a furnizat mai nimic. In România nu s-a ajuns încă la contracte, se vede treaba, în care furnizorul unui serviciu să fie plătit doar dacă acel serviciu întruneşte anumite standarde calitative.
Cu atât mai mult cu cât acelaşi stat român s-a mai lăsat o dată fraierit, în acelaşi mod, de către acelaşi furnizor de gazoane fără gazon.
Şi încă un românism, aşa, de final : Oprişan, adică nenea deşteptul ce încasează bani oferind în schimb ce se nimereşte să aibă prin bătătură, a replicat referitor la mirarea asta : "e normal ca gazonul să se rupă dacă se fac alunecări."

De ce imbunatatim tocmai lucrurile de care nu se plange nimeni? Noul yahoo mail e nasol foc!

marți, 6 septembrie 2011

Posesorii de cont de mail pe yahoo mă pot contrazice, deşi nu cred să aibă argumente. Ba chiar i-aş pofti, poate descopăr şi eu valenţele ascunse ale schimbării.

Periodic, toate drăciile ce ţin de internet şi de IT se, chipurile, îmbunătăţesc.
Chipurile, cârcotesc eu, fiindcă eu am ajuns să cred că toate upgradările astea au un singur rost - să motiveze salariile unor angajaţi.

Am de ani de zile cont pe yahoo mail. Am fost mereu mulţumită de el, nu m-am plâns niciodată şi nu le-am solicitat nici o ameliorare. Şi ca mine mulţi.

Da' totuşi cineva care probabil îşi foia fundul degeaba pe scaunul de boss de la yahoo o fi apăsat butonul şi le-o fi comandat subordonaţilor convocaţi în sala de şedinţe :
un nou yahoo mail, că vă f*** you all dacă mă mai plictisesc la fel şi săptămâna viitoare.
Or fi întrebat omuleţii ce să schimbe, care-i ideea, încotro e direcţia, cum e viziunea, ce-l nemulţumeşte pe boss.
Da' ăla cred că nu le-a vorbit decât de iritaţia de pe fundul din dotare, că altfel nu-mi explic rezultatul.

Aţi trecut la noul yahoo mail? Pe mine m-or forţat ticăloşii.
Că eu dacă n-am nemulţumiri cu privire la ceva nu schimb doar din curiozitate şi dorinţă de nou.

Ei şi-acum, pentru cei ce aţi trecut la noul yahoo mail : aţi constatat ceva nou?
Vreo funcţiune utilă? Vreo schimbare de viziune? Vreun design revoluţionar?

Eu n-am găsit nimic din toate astea.
In schimb îmi fac nervi fiindcă au dispărut toate şmecheriile ce diferenţiau yahoo de gmail pentru mine - adică setul de culori ce te ajuta să îţi organizezi foarte rapid la nivel vizual mail-urile :
- aveam subiectele în albastru şi expeditorii în negru
- aveam săgeată albastră spre stânga la reply oferit
- şi săgeată verde spre dreapta la mail forwardat
- aveam mai ales steagul roşu în partea stângă a mesajului pentru cele marcate importante.

Acum de pildă a fost înlocuit steagul ăsta cu o steluţă galbenă.
Nu zic că e acelaşi marcaj folosit de gmail.
Nu zic nici că galben nu e o culoare la fel de evidentă pe cât e roşu.
Dar au mai plasat-o şi în partea dreaptă, cine dracu' face scroll până în marginea aia a ecranului?

Aşadar, printre înjurături, am şi eu ceva întrebări :
de ce îmbunătăţim lucruri de care nu se plânge nimeni ?
de ce lucrurile de care chiar se plânge lumea rămân neschimbate?
de ce un mare furnizor de servicii îl copiază pe altul şi nu-şi păstrează particularităţile?
de ce, dacă tot schimbi, în loc să-mi uşurezi vizualizarea, mi-o îngreunezi?
de ce mă pui să consum timp ca să fac scroll până în dreapta dacă în stânga era mai simplu?

Şi în general, de ce schimbăm?
Aş lansa o petiţie : Contra mâncărimii în fund de a schimba lucruri ce funcţionează !

Asa da! Daca e Rat atunci tin si eu cu Nationala

Sunt totuşi consternată pe criterii estetice.
Estetica e criteriu destul de important pentru mine - am tendinţa să mă împotmolesc în oameni frumoşi, în ciuda raţiunii.
E drept, am ajuns la vârsta la care nu mă mai îndrăgostesc de tipi frumoşi ci de tipi interesanţi.
Insă tot pierd un pic de timp şi activez un mănunchi de nervi din pricina frumuseţii unora.

Acum intervine partea unde mă arăt revoltată faţă de gusturile banale şi molatice ale celorlalţi.
La mine în familie băiat frumos e considerat Torje.
Eu în schimb prefer de pildă un Ionel Ganea, un Răzvan Cociş, un Răzvan Raţ, asta ca să rămân în sfera microbistă şi să nu-l fac pe Dave Gahan să sughiţe şi azi.

Am să vă las mai jos două poze, poate îmi puteţi voi explica aşa paradoxuri estetice :
când zici un bărbat frumos bănuiesc că ar trebui să emane virilitate prin trăsături, hotărâre, seriozitate. Un brunet cu ochi căprui le cam nimereşte, pur şi simplu; deh, puterea cromaticii.
Un blondin va părea mereu un spălăcit blajin sau un blânduţ hlizit în comparaţie cu un brunet reţinut.

Apăi dară Cum să-l încadrezi pe Torje la băieţi frumoşi? După ce diluarea a simţului masculinităţii?

Precizare importantă : eu cataloghez aici din perspectivă strict teoretică, de dragul analizei cum ar veni.
Iar estetica frumosului la mine se opreşte, decent de data asta, la mutrele indivizilor.
Nu vreau să aud că indicatorii virilităţii sunt muşchii, că zău n-am de gând să consider vreun Gheorghiţă ce taie porci mai masculin decât un slăbănog osos !

Şi nici nu-mi treceţi în cont gânduri necurate, că n-am.
Analizez la rece, că tocmai ce-am savurat o îngheţată .

Precizare pentru bruneţi :
nu vă simţiţi prea flataţi, providenţa organizează echitabil calităţile întotdeauna.
Precizare pentru şateni :
nu vă simţiţi lezaţi, eu însămi sunt o banală şatenă. Plus argumentul oferit bruneţilor.


p.s. E drept acum, dacă-i Raţ căpitan atunci ţin şi eu cu România la Naţionala de fotbal.
Cu o excepţie : în meciurile contra Franţei voi ţine totuşi cu Franţa. Fiindcă la mine prin vene predomină fidelitatea şi nu naţionalismul.
Torje. Sursa foto aici
Raţ. Sursa foto aici
Încă un p.s., că nu mă pot abţine : da' are Raţ ăsta nişte ochişori râzăreţi şi rotunzi de veveriţă, zău că nu poate nimeni argumenta că nu-i băiat frumos !

Nu-l tradez eu pe Nadal, dar baiatul asta ...

Mă uit captivată pe Eurosport.
In turnel american de Mare Slem joacă Djokovic cu un tip de care n-am mai auzit până acum.
Are băiatul şi-un nume imposibil de reţinut, cică e ucrainean.
In schimb are o mutră imposibil de uitat.

Ce vă povesteam eu mai demult despre italianca Schiavone?, că dacă ar fi să ilustrezi mersul unui bărbat pe ea ai alege-o.
Ei bine, Dolgopolov (v-am prevenit că are un nume aiurea) e cea mai drăguţă tipă dintre toţi jucătorii de tenis.
Sunt convinsă că un pic de fard şi-un ruj discret i-ar accentua delicateţea trăsăturilor.

Tipul e şi subţirel foc, deci nici corpul nu e de lepădat.

Şi-n plus are nişte mişcări din când în când de juri că vine direct de la şcoala de balet rusească.

Hai mai bine vă las o poză (sursa foto aici ), dar, cum pozele nu-l prea avantajează, vă recomand să nu evitaţi un viitor meci cu el.
Şi-apoi să-mi spuneţi dacă-s eu perversă că mi-o imaginez pe Schiavone bărbat, iar pe Dolgopolov în rochie şi machiat !

Toti suntem putin paranoici, zica psihiatrii ce-or vrea

luni, 5 septembrie 2011

Hopa şi nu săriţi că v-am jignit, că intenţia mea e contrară - să vă fac să priviţi mai detaşat diagnosticele ce ni se pun.
Da, cred sincer că suntem cu toţii un pic paranoici, doar că unii o putem transforma în farmec, iar alţii pierdem măsura şi, cum se întâmplă cu orice exagerare, devine un aspect agasant.

De unde mi-o venit mie aşa idee şi de ce sunt atât de serioasă abia întoarsă din vacanţă?
Simplu. Dragos de la 3ditorial mi-a pricinuit gândul ăsta, în urma unui schimb despre inspiraţiile muzicale ale fiecăruia.
El a ales Alanis Morissette cu Ironic, un cântec cu versuri tare interesante.

Ei, şi-acum spuneţi-mi : care dintre noi nu ne-am simţim nedreptăţiţi în varii ocazii, sau priviţi insistent ori vorbiţi de către străini, fără a avea dovezi clare pentru senzaţiile astea?

Dar mai ales câţi dintre noi n-am spus măcar o dată cu obidă, din tot sufletul sau cu zâmbet 'Numai mie mi se putea întâmpla asta!' ?

Eu am multe 'reuşite' la activ pe care le numesc 'păţanii de Mihaele' - de la ironiile din domeniul sentimental până la deteriorări de obiecte, trecând prin gafele făcute, desigur involuntar.
Şi când mi se întâmplă câte o ironie din asta de mă umplu de ciudă, atunci capăt pentru câteva momente senzaţia că doar asupra mea plouă tot timpul.
Desigur, o manifestare incipientă a unei paranoia timpurii, o să dea careva vreo sentinţă gravă.

Noroc cu Dragoş ce m-a ajutat să-mi amintesc că avem cu toţii momente din astea, când ne credem centrul universului ghinioanelor sau nedreptăţilor.
Să ne relaxăm, nimeni nu-i atât de important pe lumea asta încât să fie unic, nici măcar la ghinioane.

Vestea bună e deci că suntem cu toţii la fel,
vestea proastă e că suntem cu toţii la fel de uşor-paranoici.

Intoarsa din vacante

duminică, 4 septembrie 2011

Dar mărturisesc : fără chef de computere şi internet-uri.
Dorul de ducă e probabil dominant în fiinţa mea, aşa că nici după ce mi-l satisfac nu dispare.
N-am simţul casei, bucuria de a mă reîntoarce;
n-am decât dragul de a merge, de a vizita, de a mă plimba.
Nu neapărat prin locuri nemaivăzute şi mult-lăudate.
Pe sfârşitul ăsta de vară am nimerit câteva locuri ce tare mi-au plăcut şi-am să vă vorbesc (destul de puţin) despre ele după ce am să reuşesc să-mi scot pozele din aparat.
Iar dacă vremea frumoasă mai ţine cu dorul meu de ducă, atunci or mai urma ceva excursii prin apropiere.
Până atunci însă vă las un îndemn găsit în drum spre pârtia Zănoaga din Bran pentru tine, drumeţule, odată ajuns la poala pădurii.
Asta ca o replică la Life in pictures a lui Costin - eu îmi doresc o viaţă în călătorii, iar dacă voi aflaţi de vreo slujbă de călător propuneţi-mă, am entuziasm de excursionist.

In caz că nu se poate citi sfatul de pe panou vi-l redau :
Drumeţule
Odată ajuns la poala pădurii
Uită de patima urii
Caută să prinzi din legile firii
Forţa divină - virtutea iubirii.

Genul de gânduri care merg bine cu muntele. Nu şi cu teama de urşi, dar asta-i altă postare deja.