Spovedanii de-acum inutile la Tanacu

Suntem o naţiune religioasă. Nu prea ştim ce semnifică sărbătorile sfinte, dar suntem fascinaţi de religie.

Greu de spus de ce. Poate din nevoia de a ne simţi protejaţi, poate din dorinţa de a ne îmbogăţi pe spinarea moaştelor unor sfinţi.

‘Spovedanie la Tanacu’ e şi o carte despre aceste porniri oculte ale românilor către Biserică, dar e şi o radiografie întreagă, prin secţiunea câtorva perioade din istoria recentă a României.

Povestea Irinei Cornici a devenit cunoscută după ce aceasta a murit în condiţii bizare în interiorul mânăstirii Tanacu.

Contextul ăsta, un amalgam de medieval, Inchiziţie, tortură, exorcism, a determinat răspândirea, inclusiv în presa internaţională, a ştirii.

Pe scurt, în date obiective (dar totalmente insuficiente pentru a înţelege povestea), Irina Cornici a fost născută în ultimul deceniu al comunismului, în 1982, într-unul din cele mai sărace judeţe ale ţării, Vaslui.

A fost născută şi apoi abandonată de către mamă, împreună cu fratele ei, într-unul din orfelinatele-junglă umană ale comunismului. Nu înainte de a-şi vedea tatăl spânzurat de grinda casei.

Orfelinatul cu bătăi, mâncare puţină, dar şi nemţi ce aduceau ajutoare, după Revoluţie. Aceeaşi perioadă tulbure presărată cu lecţii de germană şi cursuri de arte marţiale, dar şi cu un german în vârstă, pedofil ascuns sub pretextul convenabil de a fi fotograf.

Era moda ‘adopţiilor’ de la distanţă de către familii de nemţi, prin care copiii buni la învăţătură şi serioşi ajungeau în vacanţe la familiile de corespondeţă din Germania.

Irina este un astfel de copil. Învaţă iute (ştie şi germană şi să umble cu computerul), e ageră la minte şi foarte harnică, e şi voinică astfel încât nu se dă în lături de la munci de vreun fel.

‘Are noroc la bani’ cum spune prietena ei. Câştigă bani muncind în Germania, unde vor s-o adopte.

Iar întoarsă în ţară câştigă bani muncind la o familie din judeţul Caraş-Severin ce îi oferă şi găzduire.

Cu toate astea, ineplicabil, Irina Cornici nu rămâne nici la familia aceasta, nu pleacă nici către Germania, ci în aprilie 2005 se îndreaptă spre mânăstirea Tanacu din judeţul ei de baştină, Vaslui, plecând să îşi vadă prietena din vremea orfelinatului.

Iar peste aproximativ două luni va fi declarată moartă în acest loc după 3 zile în care a fost legată de o cruce, fără hrană sau apă.

Tatiana Niculescu Bran este gazetara care, trei ani mai târziu, ‘redeschide’ cazul jurnalistic Tanacu, cercetând documentele şi stând de vorbă cu toţi cei implicaţi, pe marginea cărora a apărut apoi această carte.

Personal mă deranjează cărţile şi filmele ce îmbină realitatea cu ficţiunea, pornind de la un subiect istoric adevărat şi completând în mod ficţional golurile neatestate prin dovezi documentare.

Pur şi simplu nu îţi poţi da seama cât este adevăr şi când începe imaginaţia autorului, iar istoria respectivă este manipulabilă de către autor / regizor până la punctul în care nu poţi spune dacă ai aflat un fapt istoric sau ai citit / vizionat o ficţiune inspirată de un fapt real.

De altfel, nici nu ştiu dacă astfel de lucrări se pot încadra la secţiunea documentare, lucrări biografice, istorice, sau la secţiunea ficţiune. Tatiana Niculescu Bran o numeşte roman non-ficţional.

În ciuda acestui incovenient care pe mine una mă deranjează (dar e o chestiune de opţiuni), recomand cartea fără ezitări.

Eu una aş putea să o includ în programa şcolară, ar fi o carte mai relevantă, e drept, nu din perspectivă literară, ci dintr-o dublă perspectivă istorică (pentru toată acea secţiune prin traumele societăţii româneşti de care am vorbit mai sus) şi psihologică.

De fapt, la nivelul acestui exerciţiu psihologic găsesc principalul câştig al cărţii.

Pur şi simplu porneşti cu o convingere, care la majoritatea constă în a acuza primitivismul medieval şi inumanitatea călugărului şi măicuţelor ce au crucificat-o, la propriu, pe Irina Cornici,.

Citind cartea însă, treptat, în faţete alternativ revelate, începi să resimţi şi o îndreptăţire în  reacţia lor.

Irina Cornici avea anumite tulburări psihice, asta rezultă din comportamentele ei. Tulburări nediagnosticate însă precis, fiindcă starea sistemului medical din România este şi ea nu departe de primitivism – lipsă de mijloace materiale, dar şi indiferenţă şi chiar diletantism.

În contextul restrictiv al unei mânăstiri aceste probleme s-au accentuat.

Desigur, feţele bisericeşti au încercat să trateze aceste crize cu tratament de ‘mântuire’.

Pe undeva ambele părţi sunt scuzabile : Irina Cornici se manifesta astfel din cauza problemelor psihice de care nu era responsabilă, măicuţele au încercat remediul pe care îl propovăduieşte credinţa pe care ele o predică zilnic.

Din păcate, mentalitatea aceasta religios-primitivă i-a fost fatală tinerei.

Cartea, deşi nu îţi oferă vreo plăcere sau vreun câştig literare, îţi persistă în minte şi pune suficiente probleme importante pentru societatea romănească de astăzi.

Iar faptul că, indirect, îţi dă de gândit asupra importanţei bolilor psihice, a diagnosticării lor corecte şi a tratamentului lor adecvat este o reuşită cu care puţine cărţi din catalogul autorilor români se pot lăuda.

În plus, cartea pune şi o problemă de deontologie religioasă, dacă o pot numi astfel – rigiditatea unei credinţe poate fi absolut incompatibilă cu lumea de azi, în care religia tebuie să completeze un tratament medicamentos, nu să îl înlocuiască.

O ultimă menţiune ce mi se pare importantă.

Cartea repune într-o ramă mai apropiată de realitate toată povestea. La momentul respectiv presa a vuit despre moartea unei călugăriţe la Tanacu.

Ori Irina Cornici era sosită doar de vreo două luni la acea mânăstire, cu un statut incert şi cu planuri legate de călugărie pe care şi le schimba de pe o zi pe alta, în funcţie de starea ei mentală şi psihică.

Deşi povestea va rămâne şi după această carte tot un mister, cel puţin multiplicarea perspectivelor şi diluarea responsabilităţilor este o lecţie utilă.

La fel cum util ar fi să pricepem că nu putem ridica pietre acuzatoare doar după ce am auzit o ştire, incompletă şi denaturată.

Cartea o puteţi cumpăra, la reducere, de pe site-ul Humanitas http://www.libhumanitas.ro/spovedanie-la-tanacu-humanitas-2008.html

Mai usor sa predai decat sa primesti o lectie. Una cu Neagu Djuvara.

Miercuri seara curioasa, snoaba si semidocta aspiranta din mine au tinut sa mearga la conferinta tinuta de Neagu Djuvara, organizata de Humanitas si sponsorizata de OPT Bank la sediul UPG-ului.
A fost o experienta interesanta, dar in mult mai mare masura emotionanta.

Pentru cei ce nu stiu, Neagu Djuvara este istoric si diplomat. Stiam ca are 90 de ani. Insa m-am inselat cu 5 ani - va implini in curand 95.

N-am sa va redau ideile din conferinta, fiindca daca n-ati fost acolo inseamna ca nu v-a interesat.
De la cateva remarci insa tot nu ma pot abtine.

Neagu Djuvara ne-a explicat faptul ca ceruse dreptul de a-si alege singur tema. Fiindca trebuie sa fie foarte atent cu timpul sau; nu isi poate permite sa pregateasca noi teme la cerere - mai are in cap doua carti pe care vrea sa le scrie!

Asa incat si-a intitulat conferinta "Cum am trecut eu prin cele trei razboaie ale secolului XX".
Si ne-a povestit pe parcusul unei ore, incepand relatarea un pic dinainte de nasterea sa. Ceea ce a facut ca, la capatul orei alocate conferintei, sa nu ajunga cu povestirea vietii sale decat la al doilea Razboi Mondial.

Partea a doua a conferintei, inca vreo ora, a constat in raspunsuri la intrebarile din sala.

Cine a mai ascultat interviuri cu Djuvara stia maniera sa de a vorbi despre istorie. O istorie subiectiva, povestita, ceea ce e normal, fiindca e relatata din interiorul istoriei insasi. Omul asta a trait evenimentele istorice despre care vorbeste, asa incat istoria cu Neagu Djuvara e cu amintiri mai degraba decat cu date seci si relatari neutre de manual.

Si aici intervine prima mea mirare amuzata.
Audienta era formata din profesori (cu ceva ani de predare) si tineri, in procent egal dupa estimarile mele.
Nu comentez faptul ca tanarul care a dorit sa adreseze o intrebare a fost ignorat, in beneficiul profesorilor, desigur. Tipic romaneste!

Insa faptul ca unul din profesorii septuagenari a tinut sa-i si reproseze artagos lui Neagu Djuvara modul in care a relatat razboaiele ... asta nu pot sa n-o comentez.
O data ca probabil nu cunostea stilul destul de personal al lui Djuvara de a se raporta la istorie.
Iar apoi fiindca profesorul enervat e clar ca numai de tupeu nu ducea lipsa, sa ceara cuiva socoteala pentru subiectele pe care acesta si le-a ales.

Mie una recunosc, imi place mult mai mult aceasta abordare a istoriei, prin povestiri.
Poate parea mai facila, tocmai fiindca poate ajunge la un public mult mai larg, nu doar la specialisti.
Este mult mai personalizata fata de datele seci si neutre din manuale. Acolo ai impresia ca istoria nici macar nu-i implica pe oamenii ce o traiesc, atat de distant este relatata.
O istorie povestita prin amintirile altora, asta retii mult mai usor!

Carti putem oricand citi, cu teoriile istorice.
Insa oportunitatea de a-ti fi povestita viata reala, viata la nivelul individului, de catre unul din martorii epocii, asta nu trebuie ratat, fiindca nu se stie cate ocazii  vor mai fi.
Asadar, exploatati-va bunicii de povesti, de istorioare din copilaria lor, fie si doar pentru a compara, pe cat posibil, cum se traia in alte vremuri!

Ma gandesc ca totusi conferinta asta, organizata de editorul lui Neagu Djuvara a avut drept scop popularizarea cartilor sale.
Adica O ocazie pentru cititorul obisnuit de a-l asculta. Nu o conferinta stiintifica si arida dedicata specialistilor. Ceea ce se pare ca n-au inteles tocmai acestia, aratandu-se frustrati de abordare.

Nu stiu voi, dar eu una cred in ironia vietii.
Din ce a relaltat Neagu Djuvara imi dau seama ca nu intotdeauna timpurile rad de noi, ci si noi putem ajunge sa radem de timpuri. Omul acesta a povestit cum a absolvit intai facultatea de Istorie, apoi, dandu-si seama ca nu va putea trai din asta, a facut si Dreptul. De pe urma caruia a trait 50 de ani.
Numai ca mie imi face impresia ca Neagu Djuvara isi ia din plin revansa acum, fiindca batranetea si-o traieste din istorie, nu doar din cea invata ci si din cea traita. Frumoasa intorsatura a vietii, sa poti reveni la pasiunea abandonata din tinerete si sa o implinesti, indiferent la ce varsta (stiu ca multa lume e de parere ca fiecare pasiune isi are timpul ei, iar satisfactii tarzii nu mai au valoare, dar aici eu sunt mai incapatanata).

Acum cateva zile scriam pe aici ca ma obsedeaza gandul la cei care in istorie au ajuns sa ia ultimul vapor catre siguranta, precum evreica din filmul "Tea with Mussolini".
Oamenii astia ma fascineaza, e vorba si de noroc dar si de un simt subtil al macro-istoriei.
Mama lui Neagu Djuvara a fost si ea un astfel de om, istoricul ne-a povestit cum familia sa a apucat sa ia ultimul tren catre Helsinki din Sankt Petersburg, in ajunul Marii Revolutii rosii.

Nu-s foarte usor de emotionat (cred eu), insa clar seara asta mi s-a parut emotionanta.
O data sa stai in preajma unui om care la 95 de ani are mintea lucida, spiritul critic si posibilitatea de a le exprima coerent, ba chiar la 60 de km departare de casa ...
Un om care poate sa iti povesteasca aproape un secol, cu toate bulversarile alerte ale istoriei ...
Dar mai ales un om care preda lectii dincolo de ceea ce spune, lectii prin propriul exemplu.
Neagu Djuvara, la 95 de ani, nu a renuntat la standardul de a-si respecta profesia, statutul si educatia din epoca aristocratilor : tot timpul cat ne-a povestit, ne-a raspuns sau ne-a semnat autografe, peste doua ore jumatate, a stat in picioare !

Macar una din lectiile predate involuntar de Neagu Djuvara, una importanta, sper sa o respect.
Ca sa nu ramana doar o amintire a unei seri care te emotioneaza prin inedit, prin comparatia intre potentialul si realizarile noastre. Dar vorba lui Djuvara, e si o chestiune de gene aici.