Cand copilul iti da peste cap planurile

Cu copiii nu poți niciodată să știi ! Nu poți niciodată să anticipezi ! 

Și tocmai pentru că un copil te poate lua pe nepregătite, tocmai de-asta e minunat !

Iaca și eu ieri. Mă pregătisem mental cu o explicație pentru un copil de 7 ani pentru conceptele de even și odd, adică par și impar.

Copilul ăsta de 7 ani știe deja înmulțirea și împărțirea, le-a învățat singurel. 

Și îl iau eu pe ocolite : Cât face 4 împărțit la 2 ?

2, răspunde prompt și ușor jignit de așa banalitate de întrebare ce-i adresasem.

Eu, șmecheră, arunc următoarea întrebare și jubilez un pic că o să ajung la țintă cu ea : Dar 5 împărțit la 2 cât face ? Mă așteptam să-mi spună că nu putem împărți 5 la 2. 

Când colo ... băiatul cu același ton prompt și sigur : Doi virgulă cinci !

Nah poftim, mai pregătește-ți explicații de-acasă pentru copiii inteligenți !

Timp de o secundă neuronii mei s-au blocat, timp de încă o secundă s-au dat de-a berbeleacul râzînd de farsa pe care mi-am întins-o singură cu băiețelul foarte inteligent, iar timp de încă o secundă neuronii au început să-mi țopăie panicați.

Dar în secunda patru ... Evrika ! Am virat-o cu explicația către virgula obținută la împărțirea lui 5 la 2.

Cu toate astea, am reușit să-i ofer și o noutate băiețelului ăsta. Mi-a spus că nu obținem un număr fix și abia aici am putut să am un aport informațional pentru el, anume că se spune un număr întreg.

Nimic mai frumos decât să practici zilnic fitness neuronal !

Și singura muncă ce îți asigură flotări și genoflexiuni și detente neurnonale este lucrul cu copiii. 

I feel fit ! I am happy !

Buretele pentru iertare. Experimentul Zaica.

Nu știu câți dintre voi ați auzit de experimentul Zaica. Un tip pe nume Zaica, prin anii comunismului îndepărtat, s-a gândit să pună copiilor întrebări teoretic adresabile oamenilor mari pentru a ilustra creativitatea odraslelor neamului. Răspunsurile sunt de-a dreptul savuroase, într-adevăr, deși ... Eu una nu prea cred în autenticitatea lui, dar în postarea asta altul mi-e scopul, nu etalarea  scepticismelor mele.
Pentru cei mari tineri, o chestie similară experimentului Zaica și probabil încă și mai (puțin) autentică a fost prin emisiunea Copii spun lucruri trăsnite.

În schimb, pentru cei ce au copii sau pentru cei ce lucrează cu copiii și care încă nu au ajuns blazați, obturîndu-și simțul mirării și dedulcirea la întorsături din vorbe, nici măcar nu e nevoie de experimente pentru a obține surprize delicioase.

Iaca nu știu cum se face, că și momentul vinerii acesteia tot de la Sammy vine. Nu doar sub forma unei noi vorbe simpatice, ci și sub forma unei lecții de viață.

La un moment dat în liniștea din clasă se aude vocea (mereu răstită chiar și când spune o glumă) a lui Sammy : "Doamnă ! Denis m-a înjurat de mamă. Eu îl bat!"
Mă uit cu ceva specticism, deși de data asta Sammy nu afișa zâmbetul lui contagios când face câte o șotie. Însă Denis pare un băiat destul de bine crescut, iar de auzit eu nu auzisem nimic.
Prin urmare îi răspund calmă lui Sammy "Eu nu cred că Denis te-a înjurat ..."
Sammy nu mă lasă să-mi termin discursul didactic și atacă "Adică am auzenii?"
"Apăi Sammy, lasa-mă să termin ce am de spus. Chiar considerînd că Denis a putut să spună așa ceva, nu vreau pe viitor să mai aud de asemenea înjurături din partea nimănui, nici de bătăi. Acum, dacă Denis totuși te-a înjurat, șterge cu buretele te rog ce a fost până acum."
Replica lui Sammy ... 100 de puncte, principiu sănătos și încă o situație detensionată de copilul ăsta printr-un răset din partea mea : "Doamnă, n-am un burete din ăsta !"

Când spuneam că eu am multe de învățat de la elevii mei nu glumeam. Iaca, un puști simpatic mi-a dat printr-o metaforă o lecție aplicată de caracter, acolo unde compromisul tău nu poate să existe când celălalt depășeste limita comportamentului civilizat.
Cum oare poți să nu te minunezi de mintea ascuțită a unui copil de 10-11 ani și să nu-i îndrăgești, așa răstiți în voce, indisciplinați la convențiile școlare și leneși la carte cum ei sunt de multe ori ?

Prea devreme pentru casatorie. Pai nu ?

Îs unii dom'le...așa încrezători în ideea că celibatul face bărbatul adevărat încât tot șed domol și nu-și cer partenera (care oricum n-are nevoie de-un certificat să îi țină-n frâul domesticirii).

Uneori câte un celibatar  berbant din aceștia cedează și ... iaca se aruncă plin de curaj în căsnicie.
Dar își păstrează umorul, ca orice bărbat fain.

La fel și-n povestioara de mai jos,
dovadă că oamenii inteligenți și simpatici au prieteni la fel de inteligenți și simpatici :

Mircea Baniciu, ajuns pe la 60 de ani, un mare crai din câte spun poveștile din tinerețea lui,
tocmai a fost felicitat pentru căsătoria lui proaspătă cu doamna X.
Omul a explicat că de fapt erau împreună de 12 ani și au și un copil de 10 ani.
Însă un prieten, auzind de mărețul eveniment, l-a întrebat :
''Felicitări. Da' nu crezi că-i prea devreme ?''


snoava e auzită în emisiunea lui Andrei Partoș de vineri noaptea de la Radio România Actualități (și pe care v-o recomand călduros în orice sezon, dar mai ales în edițiile în care-s invitați alde Alexandru Andrieș ori Baniciu)
dovadă că emisiunile inteligente atrag și oameni inteligenți.

Ce vor băieții de la sală de la o fată

Astă seară am auzit pe furiș informația și nu mă pot abține să nu v-o împărtășesc,
că prea  m-am simțit iluminată !

Cum mergeam eu spre sala de sport deghizată în urs brun carpatin (deghizarea mea de fiecare iarnă),
iaca doi flăcăi din ceia cât bradul, care în mintea mea ar trebui să meargă la sapă să slăbească,
nu la sală să se pătrățească (mai rău decât îs deja).

Flăcău voinic nr 1 către flăcău voinic nr 2 :
,,Băi, vreau o fată cu care să am ce vorbi, că m-am săturat de pițipoance. Înțelegi, o fată  normală cu care să am ce să vorbesc."

N-am auzit din răspunsul lui Flăcău voinic nr 2 decât un "Da, bă ...", că deja mă gândeam la subiectele de discuție pe care am fi dorit Flăcău voinic nr 1 să le abordeze cu fata cea normală ne-pițiponcită.

Oare ce să fi fost ???

Cultura are WC-ul in curte

Era să pățenesc pocinogul, și-asta tocmai la teatru.
Cât pe ce să mă fac de râs sublim, ca-n Seinfeld, pentru cei ce au văzut episodul cu 'only two squares'

Luna septembrie, festivalul Castanilor, Ploiești.
Neh, frig afară, spectacol lung.
Rinichii nu mai rezistă.

Merg la baie și după momentul X ... constat că ioc hârtie, nici măcar cotorul sulului.
Noroc că în buzunarul blugilor aveam un șervețel gentil, care-a salvat situația.
Mai departe, faptul că în aceeași toaletă a Teatrului Toma Caragiu Ploiești nu era nici săpun, deja n-a mai adus nici un șoc.
Eram doar recunoscătoare că picura niște apă pe țeavă.


Pregătită în halul ăsta, merg sâmbătă și la Filarmonică.
Si fiindcă-s mai masochistă din fire, merg la toaletă și aici în pauză.
(Ce vreți, deja e ger de-a binelea,  nu ca în septembrie !)

Iaca la Filarmonică progresul și-a băgat coada :
avem hârtie la toaletă, lipsește numai și doar săpunul.
Săpun nu-mi adusesem, dar șervețelele cu care mă dotasem în prealabil de-acasă au fost mândre să rămână neutilizate.


Si-acum ... o simplă constatare :
IDM Basarab București.
Un bazar de țoale cu acoperiș de mall.
Aveau nene și hârtie, aveau și săpun, aveau și apă caldă ba chiar puteai alege dacă îți usuci mâinile pe șervețele sau prin instalația cu aer cald.


Pare mai nou că prin România mall-ul face o casă bună cu civilizația,
iar cultura face  ...  o curte bună cu WC-urile bunicilor.

Sau asta o fi noua modă în managementul cultural european, pe care îl tot invocăm ??

Sa joc totul la 0 ? Parca af fi tentata

Așa arată buletinul meu.
Am fost prezentă mai mereu la vot.

Problema e că n-am prea ,pariat pe campion, de-a lungul voturilor ăstora,
mai mereu mi-a pierdut favoritul.

Așa că acum mă gândeam să fiu fată isteață,
să accept lecția primită, anume că votez pe pierzător, și să o aplic în mod intenționat anul ăsta :

parcă aș vrea să pun ștampila pe Ponta, dacă e să votez mereu pierzătorul, uhuuu, cu câtă satisfacție i-aș trânti ștampila aia ...


Ce spuneți, merită să încerc ?

Nemteste,da ? Azi dau interviu pentru medicul de familie.

Când eram mică în sala de aşteptare a medicului de familie, numit pe atunci în mod onest pediatru, puteai găsi la orice oră şi în orice zi o scenă undeva între un azil de nebuni şi circul nostru vă prezintă.
De acolo m-am ales eu cu fobia de copii mici, deşi eram şi eu tot copil mic.

Dar în fine, lăsăm diagnosticările mele psihiatrice şi trecem la subiectul ce ne arde. Cam la propriu.
În ultimii ani s-au tot luat măsuri organizatorice, cred că şi legislaţia s-a modificat în sensul ăsta,
aşa încât acum mergi la medicul de familie cam doar pe bază de programare.

Dar tocmai aici apare problema.
Carevasăzică ai răcit şi, ca prostul, nu ai anticipat că o să răceşti.
Aşa că suni pentru programare abia după ce te-ai autotratat cam o săptămână, fără vreun rezultat.

Ei, vă credeţi poate suficient de deştepţi cât să obţineţi o vizită pentru o răceală la medicul de familie ?
Tare-aş vrea să vă văd ! Vă trebuie artă fraţilor !!
Tre' să treceţi de un riguros interviu de selecţie pentru programare, susţinut telefonic cu doamna asistentă.
Iar ca să o convingi pe doamna asistentă că nu mai poţi aştepta încă o săptămână tre' să aduci nişte argumente forte, gen simptome 'mortale'.

Dacă treceţi selecţia pentru programare cu bine, adică dacă obţineţi dreptul de a vă vizita medicul în aceeaşi săptămână, deja succesul obţinut este atât de mare încât parcă s-a dus juma de răceală.

Să nu-mi ziceţi că la voi nu-i aşa ?!

Din ironiile functionarii netului, azi blogspot

Devin şi eu civilizată într-ale blogărelii şi răspund comentariilor , ba chiar şi necunoscuţilor ,
ca apoi să constat că ... de fapt aplicaţia care afişa cele mai recente comentarii în manşeta laterală a blogului nu mai funcţionează.

Deci oricum celor care le răspunzi nu au să ştie asta,
iaca aşa se va economisi timpul meu.

Aştept următoarea îmbunătăţire a blogspot !

Oricum din iunie încolo probabil n-o să mai am chef să văd monitorul în faţa ochilor şi în timpul meu liber, aşa că ... profităm acum un pic în exces, până atunci !

Filmuletul ce explica toate etapele relatiei barbat - femeie

L-am văzut şi acum o lună, la Campionatele Mondiale de Patinaj 2014, l-am revăzut ieri în Gala Laureaţilor.

E cea mai expresivă şi mai amuzantă ilustrare a unei relaţii, garantez că alungă încruntarea chiar şi persoanelor deprimate şi le ajuntă să mai înţeleagă faptul că, de fapt, cam aşa merg lucrurile în general :

ea îl aşteaptă, e nerăbdătoare,
el îşi face în sfârşit timp şi ...
o vreme, plutesc împreună armonios iar el respectă toate manierele cavalereşti, de te miri ce noroc e pe rozalia asta,
el e puternic, grijuliu şi responsabil până când ...
uită pur şi simplu de ea, prins cu o comunicare mai pasionantă,
încearcă să-şi ceară scuze iar ea se lasă cu greu înduplecată,
reîncep plutirea împreună până când el vede o alta,
ea se înfurie dar el o ia în serios doar cât se simte 'urmărit',
se întoarce aparent spăşit dar doar mimează sincronizarea cu ea,
mai continuă împreună o perioadă încercînd să se rearmonizeze, dar obiceiurile lui de fiinţă 'prea-sociabilă' nu s-au schimbat,
iar când ea încearcă în sfârşit să-i ceară socoteala el o surprinde ca şi cum plănuise totul pentru ea,
numai că aici patinatorii noştri 'îngheaţă' povestea şi ne lasă pe noi să ne alegem finalul :

îl va ierta ea iarăşi sau în sfârşit îl va face să plătească ?

Nu puteţi să nu vă amuzaţi,
ne regăsim într-un fel cu toţii prin programul ăsta de patinaj, minunat conceput, cu umor şi cu miez.
Rolurile pot fi şi inversate, desigur.

Kirsten Moore Towers and Dylan Moscovitch - CAN - World Championships 2014 - Exhibition Gala

Cum m-a lasat fara vorbe un tanar de pe strada

Intuisem eu corect că din weekend-ul ăsta o să intru în zodia 'ursului'.

Aşa că ieri, simţind că e o ultimă zi de vară din 2013, mi-am făcut pe plac : săndăluţe în picioare şi haine în culori tari şi multe.
Asta a însemnat fustă galbenă, vaporoasă cât să adie la briza tomnatecă, însoţită de o cămaşă roşie de o eşarfă verde.

Când ajung prin cartier pe la mine îmi iese în cale o fetişcană cu o păpuşă în braţe, să fi avut vreo 7 ani. Se tot uită la mine şi când ajung în dreptul ei îmi spune 'Ce frumoasă sunteţi, domnişoară!'.
Nah, fata era prea mică să-şi dea seama că nu eu eram frumoasă, ci ţinuta mea. Bănuiesc că în ochii ei arătam ca o prinţesă mai mare, cu fusta mea vaporoasă şi colorată precum în tablourile expresioniste.
Dar chiar dîndu-mi seama de cauza reală a admiraţiei, tot m-am împăunat : am primit-o ca pe un compliment la adresa gustului meu vestimentar.
(Bine, e drept, şi lumea în general cred că tot la categoria 'prinţesă' mă include, cu fustele mele colorate şi asortările curajoase, plus florile din păr. Numai că în ochii lumii cred că deja 'prinţesă' nu mai e atât de admirativ precum este pentru fetiţa cu păpuşă.)

Şi mai fac eu aşa paşi cale de vreo zece minute, în noua mea atitudine 'înfoiată în orgoliu ca păuniţa' şi-mi iese în cale un băiat. Mai mărişor, vreo 10 ani, dând pe dinafară de sănătate (parcă aşa se spunea în basme despre persoanele mai corpolente) şi de bujori pe un ten alb ca laptele.
Şi numai ce îl văd că se opreşte în dreptul meu. Mi s-a părut dubios, că era prea alb şi prea îngrijit ca să se ocupe cu 'dă şi mie'.
Mă uit la el şi atunci, cu un ton serios şi superior, numai ce văd că îşi scoate pietul la înaintare şi, din postura asta impozantă, mă abordează cu următoarea informaţie : 'Nu vă supăraţi, ştiţi că aveţi pe dumneavoastră culorile marijuana?'. 
... ? mari-ce?? Opaaa, ce mi-a zis piciul ?
Băga-şi-ar jamaicanul tutunul în pipă, deci eu purtam marijuana pe mine ?
După primele trei secunde în care m-am uitat ca o franţuzoaică la un rus m-a bufnit râsul şi l-am informat şi eu că nu, nu ştiam. Dar că îi mulţumesc pentru că mi-a atras atenţia. Nu l-am mai întrebat şi cum de ajunsese el deţinător al unor informaţii de-o atât de 'high' cultură.

Mă întreb ce cod cromatic al stupefiantelor oi mai fi decriptat azi, cu ţinuta mea compusă din negru - gri - tonuri de mov.


ps. fără legătură, azi o fost una din zilele celea când n-aveam nici un chef să mă dau jos din pat. Dar mi-au sărit iute-n ajutor Wyl fm şi mi-au dat un chef de viaţă cum rar mă prinde dimineaţa ! În cinci minute dansam, într-o oră eram deja pe drum, în excursie !

Cum stati cu spiritul de observatie? Victor Slav are pietre la rinichi

Eu cu deducţia sunt imbatabilă. Mai tare decât Gogu mentalist.
Numai ce l-am văzut în ultimele două seri pe Victor Slav, tipul de la Protivi prezentând meteo şi mi-am dat seama - tipul are probleme cu rinichii.
Cum de ştiu asta? Simplu : observaţie!

În ultimele două zile Victor dragul de el a venit îmbrăcat în acelaşi mod :
tricoul era băgat în pantaloni doar în dreptul şliţului, în rest era lăsat pe dinafara blugilor.

Cum Victor nu e un adolescent obsedat de a  ieşi în evidenţă,
cum Protivi-ul e-un post serios (dovedit prin mai toate emisiunile sale ca profisionist),
cum rubrica meteo e o rubrică serioasă, nu-i acolo de caterincă,
e clar că nu-i decât o explicaţie posibilă :
bietu' Victor Slav are probleme mari cu rinichii şi-l trec nevoile fix înainte de a intra în direct,
dar cum e băiat profisionist abia ce apucă să-şi bage tricoul în pantaloni un pic, pe fugă, ca să intre în direct la secunda potrivită.
De apreciat omul !

Dar acum mă gândesc cu teamă la starea lui de sănătate :
dacă, fir-ar să fie, problemele i se agravează şi o să stea mai mult la baie, conştiincios cum e să dea fuga în platou, oare în ce ţinută o să ajungă să ne prezinte meteo?

O ghicitoare pentru ploiesteni, o poanta buna pentru restul

Azi am râs cu poftă. E drept, m-am şi trezit amuzată de un vis haios. Dar ce am citit de m-am amuzat?

Un club din Ploieşti încearcă să se promoveze. Drept care scrie ce minunăţii de programe oferă. Şi, fiind un club destul de nou, spune şi unde anume poate fi găsit.
Nu dă o adresă, ci următoarele indicaţii : 'vizavi de Muzeul de Istorie sau, de la intersecţia de la Tribunal, se face rondul la stânga şi se intră pe aleea din spatele blocului situat în faţa Parcului Nichita, la subsol. Grilajul de la intrare ar trebui să vă dea de ştire că aţi ajuns exact unde trebuie.'

Mărturisesc : sunt ploieşteancă din naştere. Da' n-am priceput unde vine clubul ăsta. Şi-am citit anunţul de 4 ori. Întăi m-am complicat cu faptul că vizavi de Muzeul de Istorie nu e decât Tribunalul. Care poate fi considerat maxim circ, dar nu club.
Apoi dilema secundă : care intersecţie, că-s două care încadrează Tribunalul. Şi-apoi iarăşi am gândit intens la conceptul de 'stânga', fiindcă în funcţie de direcţia de mers stânga poate fi ... dreapta.

Eu aş da formularea asta la concursurile de cercetaşi, proba de orientare.
Iar celui ce promovează clubul i-aş da un premiu 'cea mai absconsă promovare'.

Parcă există nişte jocuri mai nou real-virtuale în care primeşti indiciile pe net iar tu tre' să descoperi în teren indiciul concret lăsat acolo.
Deci Pentru ploieşteni nu vă spun numele clubului, dar vă invit să ghiciţi unde vine.

Cu portarii e ca in dragoste. Cel putin la mine.

Hai că aproape fiecare dintre noi are în colecţia de experienţe ilogice şi nedrepte câte una din astea două :
persoana de care te-ai îndrăgostit îţi acordă tot atâta atenţie câtă acordă manierelor când mănâncă într-un birt,
iar tu la rândul tău acorzi tot atâta delicateţe persoanei ce s-a îndrăgostit de tine pe câtă foloseşti când tai un buştean.

Ei bine, mie mi se întâmplă la fel şi cu portarii. Nu că m-aş fi îndrăgostit de vreunul până acum, deşi ...
Dacă am trecut de portar fără să spun nimic am fost strigată şi luată la întrebări de urgenţă 'Domnişoarăăăă, UNDE anume mergeţi?'. Mergeam şi eu la muzeu, ca tot snobul, dar nu vrusesem să se ştie.
A doua oară, păţită cu aşa ruşine - să par portarului suspectă dacă vizitez muzeul - m-am oprit întăi la el. I-am dat bună-ziua şi l-am informat frumos că vreau să văd galeria de artă. Ce credeţi că am primit drept răspuns? : 'Şi nu ştiţi pe unde să mergeţi? Urcaţi scările şi sunaţi la uşă!'.

Deci indiferent cum se procedează cu portarii, niciodată nu-i varianta corectă.
Sau cel puţin cu portarii de muzee. Sau cel puţin cum procedez eu.

Bărbaţii ca bărbaţii, dar aţi avut vreodată de-a face cu vreo femeie portăreasă? Să zicem să fie nevoie să treceţi de portăreasă ca să ajungeţi la doamna secretară? Oho, e o adevărată experienţă iniţiatică.
Eu mi-o amintesc şi-acum pe tanti Ana :
'No da' unde mergi?' (avea mereu lipsă din gestiune pronumele de politeţe)
'Până la secretariat.'
'No pentru ce anume?'
'Pentru nişte informaţii despre taxe.'
'No ce informaţii? Zi că îţi spun eu, n-o mai deranja pe doamna secretară, că şi aşa e aglomerată.'
Care mama ei aglomearată, că nu prea ajungea nimeni s-o aglomereze cu nici o întrebare!
Da' şi dacă reuşeai să ajungi până la birou! Deja te simţeai precum Harap-Alb, dă-o-ncolo de întrebare, că nu mai conta!

Nici o sarbatoare fara purici!

Sau fără Puric. La singular. Cu majusculă. Fără Dan Puric.
Trei zile consecutiv, la trei televiziuni diferite, omul a fost intervievat. L-am surprins eu. Că de vizionat nu mai am răbdare pentru el.

Nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată pe Dan Puric spunînd vreo idee personală, vioaie şi sprinţară.
Omul duhneşte a mari-gânditori.

La drept vorbind, Dan Puric şi C.V. Tudor ar trebui studiaţi de către specialiştii în pedagogie din România :
jumătate din puterea lor de memorare şi de citare ar salva o generaţie de la eşecul bacalaureatului.

Acum vreo câţiva ani eram impresionată de seriozitatea lui Dan Puric şi de discursul tău de om cult. Între timp nu mai simt aceeaşi plăcere în plonjarea în puţul cu înţelepciune sforăitoare.

Însă recomand interviurile cu Dan Puric oricărui deprimat :
e suficient să-l auzi vorbind despre românism şi dumnezeire,  că-ţi vine să iei omenirea întreagă de guler pen' că refuză să ne recunoască dreptul nostru de români, trimişi ai lui Dumnezeu pe Pământ să-l salvăm de la pieirea spiritualităţii.

Hai România, Dumnezeu joacă în atac cu Dan Puric!
Şi la mulţi ani, fără vorbe sforăitoare, cu mai multă detaşare şi zâmbet!

Sa mai spui ca Eminescu a exagerat!

Mai ţineţi minte cum amplifica poetul legătura dintre român şi natură?
Mai ţineţi minte cum punea în cârca naturii ostilitatea faţă de duşmani?
Eu crezusem că e o hiperbolizare emineasciană, purtată de înflăcărarea naţionalismului.

Când colo, iaca ce ironie păţesc politicienii români în ultima vreme :
se chinuie cu surle şi trâmbiţe să cheme lumea să voteze, dar în ziua votului nimeresc fie caniculă, fie ploi continue sau viscol, în funcţie de regiune.

Din paralela mea, forţată şi nelalocul ei, desigur, ar cam rezulta că noul duşman al naturii române este ... politicianul ce vine, vine, vine, calcă totul în picioare?

Hai că glumesc, sunt stesată fiindcă până mâine am de scris un referat de vreo 10 pagini în engleză.
Sau nu glumesc, deşi sunt stresată pentru cele 4 proiecte ce mă aşteaptă săptămâna asta, toate notate.

Revelatie medico-muzicala. Am diagnostic manelistii

Stăteam azi la o trecere de pietoni şi un şofer de maşină nespălată a ţinut să ne zboare urechile cu o manea.

Pe mine mă deranjează în general ca în spaţiul public cineva să îşi asculte muzica atât de tare încât să o difuzeze şi celor din jur, deşi nu i-a cerut nimeni asta. Dar ...
Dar acum mi-am dat seama că majoritatea muzicilor răsunînd la volume nesimţite este alcătuită din manele.

Şi am concluzionat că maneliştii sunt persoane cu deficienţe de auz.

Acum în sfârşit are totul sens, că mă tot miram eu cum se poate asculta aşa ceva. Handicapul auditiv e un bun motiv.

Se mai schimba oamenii, dar chinezii ma sperie

Nu credeam că urmărind Olimpiada o să mă ia cu griji pentru soarta internetului.

Urmăresc de ani de zile atletismul, e sportul meu preferat. Cu chinezii la atletism - mai rar până acum ceva ani.
Normal că au progresat şi aici de-am ajuns să vedem un recordmen mondial chinez tocmai într-o probă de sprint, 110 m garduri.

Doar că până anul ăsta chinezii se remarcau prin tradiţionala inepresivitate. O medalie de aur le zmulgea maxim un zâmbet. Nu ţopăiau, nu zbierau, doar mulţumeau disciplinaţi.
Nici nu puteai găsi antiteză mai frumoasă la circul - expansivitatea - exteriorizarea (cum doriţi să o numiţi) specifică americanilor.

Ei bine, de la Olimpiada asta lucrurile s-au schimbat : chinezii se exprimă !
Şi nu mă refer la saluturile 'pioniereşti' (pe care le-am văzut executate de reprezentanţii multor naţiuni).
Chinezii mei -sportivi sau sportive- au aruncat la coş cultul sobrietăţii demne (şi la victorii şi la înfrângeri) şi-au început o defilare de bezele, bătăi cu pumnul în piept, sărituri în extaz şi alte valuri emoţionale.

Nu cred că vă daţi seama de implicaţiile unui miliard de indivizi dedaţi brusc la expresivitate :
păi dacă fiecare chinez din ăsta de tip nou începe să adauge doar două emoticoane la fiecare mesaj plus un 'te pupic' sucombă în neant internetul ca şi cum n-ar fi fost vreodată.
Vedeţi? de-asta sunt eu tradiţionalistă. (emoticon care zâmbeşte)

Nu ne mai indragesc rusii?

De câtă complexitate să fiu şi eu în stare?
Aparent de nivelul ţaţei Floarea care vede alergînd gâsca şi strigă 'săriţi, vine vulpea!'.

Cam aşa şi eu, găsesc repede pe cine să-mi pice înjurătura când nu-mi convine ceva. (bine, înjurăturile mele conţin doar purici şi pisici, dar asta e altă poveste).
Hai că iar am început cu ideea din deal ca să ajung peste 3 văi.

Cum căutam eu remedii contra caniculei ce-mi spun ei mie, Hapi2233 şi Coolnewz ?
Că la ei acolo, ja-ja, nu doar că e bine, ba chiar e uşor răcoare.

Şi brusc m-am enervat. Pe ruşi, desigur.

Eu aşa ştiu din geografia clişeelor :
că dacă-i cald ne înfierbântă africanii saharieni (nu mă pronunţ în privinţa lor, că acoperiţi din cap până-n picioare nici nu-mi dau seama dacă-s băieţi faini sau nu)
iar dacă ne ia cu răcoare ... eheee, atunci înseamnă că suflă înspre noi ruşii.

N-au trimis vara asta nici o briză spre noi vecinii, pe când spre alţii ...
De-asta spun, tendinţele climatologice arată că ruşii ne-au lăsat şi s-au împrietenit cu nemţii.
Parcă văd că la iarnă or să-şi schimbe atitudinea şi-or să ne pupe din nou!
Păi nu-i frumos aşa! Cui îi plac prieteniile de-o iarnă?

Lume, lume! Avem lepse, lepse lacome

Primit-am deci faimoasa leapşă monstru - adică aia pe care dacă o primeşti de la 3 persoane se tranformă în trei seturi diferite de întrebări.
Fără alte vorbe deci trecem direct la executarea monstrului.

Mai întâi tre' să postez cică o imagine dată. Nah, o postez dacă-i musai, deşi asta e prima şi sper că singura oară când trântesc pe blog ceva ce nu pricep ioc şi care, colac peste leapşă, mai e şi roz!


Acum că am postat imaginea asta cu inimioară, tre' să înşir 11 lucruri despre mine. Voyons ...
1. Mă numesc Mihaela
2. Mi-a displăcut dintotdeauna prenumele meu
3. De câţiva ani am reuşit să mă împac totuşi cu prenumele meu
4. Sunt fan D.M. Pentru cei mai tineri, asta e o formaţie neclasificabilă numită de fapt Depeche Mode
5. Mi-ar plăcea să hibernez iernile, dar să nu mi se scadă din durata de viaţă
6. Nu suport să mi se spună 'trebuie să se facă aşa' fără să primesc argumente
7. Sunt de-o fidelitate ce merge pe muchie cu prostia
8. Gafez deseori din naturaleţe
9. Alteori deranjez fiindcă nu obişnuiesc să spun adevărul în mod voalat
10. Nu-mi place să mă găsesc la mijloc între două tabere care se acuză reciproc
11. Restul le mai găsiţi şi voi dacă sunteţi curioşi citindu-mă, fiindcă nu-mi plac autodescrierile directe - deci totuşi am spus direct, pe şleau şi fără ocolişuri 11 lucruri despre cea care scrie aici

Şi-acum pasul 3, anume răspunsurile la întrebările ce mi-au fost adresate.

Setul 1 , al lui Vladimir :
1. Ce carti de bucate aveti in casa si cat de des le folositi?
Hihihihi, Vladen, chiar m-ai nimerit : nici o carte de bucate, folosită chiar zilnic.
2. Ce gen de hobby/pasiune/interes aveti?
Sunt fan DM, asta e mai mult decât un hobby şi le am cu cititul în general.
3. Cu ce gest/actiune/strategie va poate lasa un barbat in fund? Adica care-i punctul slab si usor exploatabil de un mascul al speciei?
Îmi plac oamenii care ştiu lucruri pe care eu nu le ştiu. Deci dacă un bărbat îmi vorbeşte bine şi frumos despre vreo bălărie care pentru mine e miezul existenţei, pfff, sunt fascinată!
4. Preferati o casnicie clasica (ea cu cele femeiesti, el cu cele barbatesti) sau una moderna (fiecare cum apuca)? Presupunem ca in ambele fiecare isi face treaba pe bune. Nu trage nici unul chiulul.
Sunt atât de clasică încât mă mir câteodată de data mea de naştere - căsnicie clasică, patriarhat, supremaţia gândirii masculului, tot!
O singură menţiune : nu-s atât de sigură că eu cred în căsnicie.
5. Daca ati fi fortata sa alegeti intre un roman realist (stil Ion, Morometii, autobiografii, biografii)  si o carte de fictiune (stil Hobbit, Lord of the Rings, Games of Thrones, Wheel of Time) ce ati alege?
Depinde de dispoziţie, oricare. Mai puţin s.f., pe-ăsta nu-l mai pot citi acum.
6. Ce parere aveti despre hobbiurile si pasiunile sotului?
Al cui soţ?
7. Ce meserie v-ar fi tentat sa faceti daca erati barbat?
Ai atins un punct nevralgic : cred că aş fi murit de foame şi de presiunea responsabilităţii dacă eram bărbat (presupunînd că mi-aş păstra caracterul, psihicul şi mentalitatea actuale)
8. Fata de ce neam aveti antipatii/dispret?
Antipatie da, am, inexplicabilă : faţă de nemţi. Şi faţă de noţiunea de perfecţiune în general.
9. Ati invidiat vreodata situatia/modul de viata/norocul alteia?
Nu norocul, ci tot felul de a fi al colegei mele de bancă din şcoala generală. Acum mi-e dor de ea teribil, mă întreb ce-ar spune dacă aş recunoaşte că o invidiam.
10. Cam cat de des va prefaceti interesata in legatura cu ce vorbeste un barbat doar ca sa-i faceti placere? (desi vi se absolut rupe in paispe?
Nu prea le am cu prefăcutul. Ori mă interesează, ori nu-l ascult sau virez discuţia. Când sunt domenii la care nu mă pricep spun apăsat.
11.  Care-s caracteristicile de baza pe care trebuie sa le aiba un barbat ca sa fie “dezirabil”?
Să fie subţirel (nu-mi plac oamenii corpolenţi), să aibă ochi frumoşi, să ştie să povestească şi să facă dovadă că gândeşte ceea ce spune. Chiar dacă gândeşte ticăloşii!
Bine, asta ca o schiţă în creion la care esenţialul e mereu printre lumini şi umbre.

Setul 2, de la Aditza :

1. Ce vicii ai?

Prefer să aleg definiţia viciului care implică mari cheltuieli şi fără frâu : în sensul ăsta mă viciază cărţile.

2. Cati prieteni poti strange laolalta sa  beti o bautura banala intr-o zi normala?

Hai că prieteni vreo 2, 3 mai strâng, depinde de zi. Dar nu-mi pot strânge verii nicicum şi asta e trist.

3. Crezi ca exista  un Creator  al Universului cu tot ceea ce contine el?

Da, cred că există această forţă, principiu, Dumnezeu.

4. Daca  ai putea calatori oriunde in spatiu, unde ai alege sa te duci prima data?

Nu, nu mă atrage spaţiul. Dă-mi 3 dealuri şi le pot face un univers întreg de străbătut la pas. Şi chiar mai mult.

5. Ce reprezinta sexul in viata ta?

Despre credinţa mea şi despre sex nu pot vorbi, ţin doar de mine.

6. Ti se intampla  sa ai momente de deja-vu?

Da, am trăit astfel de senzaţii bizare. Nu mi le-am putut explica, dar sunt fascinante.

7. Te-ai drogat vreodata? 

Dacă te referi la droguri, ierburi chestii, nu. Nici măcar nu m-am îmbătat vreodată. Şi nici bunjee-jumping nu am făcut. Sunt plictisitoare. Dar de îmbătat totuşi aş vrea să mă îmbăt o dată în viaţa asta.

8. Spui "te iubesc" celor  ce merita sa le spui?

Nu, n-am spus nimănui, niciodată. Celor faţă de care am simţit asta, că dacă merită … asta nu o ştiu şi nici nu mi se pare că e prea important.

9. Stii care e sensul vietii sau nici macar nu te intereseaza subiectul asta?

Câteodată cred că e lipsită de sens, alteori … nu cred că îl ştie cineva, dar important e să ne găsim un scop personal, dacă nu chiar un sens.

10. Care este parerea generala despre tine?

Dacă n-aş fi atât de delăsătoare aş fi avut cu totul altă viaţă, poate fi un minus sau doar o constatare.

11. Esti multumit cu  modul de viata pe care il ai?

Da, încerc să trăiesc aşa încât să îmi placă viaţa mea.

Setul 3 de întrebări, de la Florin, Pedagogul :

1. Ce părere aveţi despre mine, cum mă percepeţi? Dar despre blog?

Păi ceea ce m-a atras la blogul este mentalitatea, una destul de clasică, apropiată de a mea. Deci un tip bine-crescut, cu o gândire sănătoasă, uşor ne-adaptată vremurilor fără cap şi coadă de azi. Blogul sper că te reflectă în mod sincer, eu aşa cred.

2. Dacă ar trebui să alegeţi între iubire şi bani, ce aţi alege? De ce?

Iubirea, clar. Întotdeauna am făcut numai alegeri păguboase, dar merg pe principiul sufletului mulţumit, nu al stomacului plin.

3. V-aţi îndrăgostit vreodată la prima vedere? Aţi suferit din dragoste?

Da, m-am îndrăgostit la prima vedere. Şi da, ca oricine, am suferit. Deşi cred că există şi iubiri norocoase.

4. Aţi avut vreun câştig de pe urma blogului? Dacă da, ce fel de câştig?

Da, am câştigat 3 premii. Bani nu. Am luat cuvântul câştig în sens concret.

5. Ce fel de muzică ascultaţi? Aveţi vreun artist/trupă preferat/ă?

Ascult multă muzică, sunt fan DM, îmi place mai ales muzica anilor ’80.

6. Aveţi vreun animal de companie acasă/la bloc?

Un motan, deşi aş vrea mai mulţi. Dar …

7. Aţi fost în străinătate? Unde şi cu ce scop?

Da, am fost şi sper să mai ajung şi la anul, cu acelaşi scop : pentru concertele DM.

8. Practicaţi vreun sport anume? Sau faceţi din toate câte puţin?

Mers pe jos, îl consider sport. Mi-ar fi plăcut să pratic baletul. Dar n-am talent oricum.

9. Care e mâncarea voastră preferată? Vă place să gătiţi?

Nu sunt gurmandă, aşa că de gătit nu ştiu să gătesc nimic.

10. Ce fel de persoană sunteţi? Descrieţi-vă în 3 cuvinte.

Asta e foarte greu, Florin. Delăsătoare, împăciuitoare şi prea meticuloasă.

11. Ce vă face să reveniţi pe un blog şi să lăsaţi comentarii?

Fie îmi place cum e scris, fie mă regăsesc în opiniile celui ce scrie.

Teoretic urmează încă vreo 101 paşă în leaşa asta, gen creat alt set de întrebări, dat mai departe ...

Chestia e că mie nu-mi place lăcomia, iar leapşa asta e chiar lacomă, vrea 11 link-uri.

Drept care simt nevoia să fiu la fel de excesivă : n-o tăguiesc nimănui!

p.s.  n-am recitit postarea asta, nu mă ţine nici pe mine răbdarea să citesc atâta, darămite pe voi!

Aşa că n-am de la cine să-mi cer scuze pentru eventualele greşeli.

Cum se vede România din spaţiu acum

Un actual prim-ministru acuzat de plagiat.

Un fost prim-ministru care plusează cu o încercare de sinucidere după ce e condamnat la 2 ani puşcărie ... nici nu ştiu pentru ce.

Actualul prim-ministru şi actualul premier care sunt pe cale să se îmbrâncească reciproc afară din avionul care îi va duce la o conferinţă a Marii Europe (aia care nici ea nu se simte aşa bine şi nu ştie dacă să se auto-dizolve sau să se mai târască).

Asta e România în trei imagini zilele astea.

Şi mi se mai spune că eu îs ciudată!
Apăi normal, dacă-s româncă...