Contexte in care formalitatile si conventionalismele sunt obligatorii

Sincer şi fără ironii, eu nu-i înţeleg pe românii ce nu se uită la politică fie pentru că se enervează, fie pentru că le e indiferentă.
Oamenii ăştia nici nu ştiu că pierd cel mai involuntar şi autentic umor românesc, combinaţie de prostie cu demagogie cu şarlatanism cu orgoliu exacerbat cu impertinenţă şi tot altele de calitatea asta.

Dintre toţi însă ministrul Funeriu, al învăţământului e ... ce cuvânt să folosesc oare?
Individul e cea mai bună colecţie de prostioare comice reuşite de vreun ministru.
Vorbeşte în conferinţele de presă aşteptând să îi comunice o subordonată, cuvânt cu cuvânt, textul propoziţiei despre ce decizie tocmai a luat ministerul.
Dă ordine să fie cântat zilnic imnul în şcoli pentru că, a constatat el, nu este cunoscut, însă el însuşi întrebat ulterior habar n-are de imn.

Altele două însă îmi dau de gândit, sau mai aproape de realitate, mă revoltă.
Domnul ministru al Educaţiei Daniel Funeriu a făcut clasa a XII-cea în Franţa. Dar nu şi-a echivalat nici până azi diploma aceea, deci conform legilor statului român, omul are doar 11 clase.
O formalitate. Dar autorităţile însele sunt nişte formalităţi general acceptate. Iar în momentul în care toţi am începe să tratăm formalităţile drept 'facultative', haosul generat ar face inutil orice minister. E drept că România pare să se îndrepte într-acolo.

Iar mai nou, la început de an şcolar, un jurnalist l-a întrebat pe domnul Funeriu, Funeriu-Ministrul-Educaţiei, ce variantă de studii universitare ar alege dacă ar avea acum 18 ani. Daniel Funeriu, senin şi sincer, a precizat că ar alege o universitate din străinătate.

Eu una apreciez teribil oamenii sinceri, eu însămi îmi dau câteodată foc la valiză cu sinceritatea-mi.
Însă există o delimitare în cazul de faţă.
E drept că învăţământul românesc e slăbuţ, ştim, e drept că e un sfat sincer.
Dar sfatul poate veni din partea oricui, mai puţin a Ministrului Educaţiei !

Există o demnitate, o logică sau o lege nescrisă care, toate, ar cam conduce la ideea că dacă tu, cel ce păstoreşti un domeniu, nu ai opta pentru calitatea acelui domeniu şi nu îl poţi recomanda, atunci, la ştrumfi în praznic!, tre' să-ţi scrii demisia.

Nu contest valabilitatea afirmaţiei, repet, dar contest dreptul conducătorului ministerului de a o afirma cu seninătate.
Câteodată statutul de oficial nu îţi mai dă dreptul să afirmi ceea ce gândeşte toată lumea, să îţi mai prezinţi necenzurat opiniile personale.
Pentru simplul fapt că acum nu mai eşti persoana privată X, ci  reprezentantul sistemului şi din postura asta trebuie inclusiv să îl susţii, apărându-l.

Pentru asta s-au inventat convenţionalismele şi formulele diplomatice !
Fiindcă în momentul în care vârful însuşi sabotează domeniul pe care îl conduce, atunci sistemul se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc.
Nu poţi să fii primul care îi recunoşti inferioritatea, câtă încredere aştepti să mai aibă cei mai de jos?

Şi da, încrederea pe care o investeşti în orice, profesie sau hobby, e primordială. N-ai cum să aştepţi rezultate dacă nu crezi în ele !

Aşa încât, deşi urăsc convenţionalismele, eufemismele, evitările de răspuns, în cazul de faţă mi se par obligatorii.
Păi dacă ministrul însuşi, cel cu pârghiile de schimbare a lucrurilor, nu crede în învăţământ, cum să cred eu?