Toti suntem putin paranoici, zica psihiatrii ce-or vrea

Hopa şi nu săriţi că v-am jignit, că intenţia mea e contrară - să vă fac să priviţi mai detaşat diagnosticele ce ni se pun.
Da, cred sincer că suntem cu toţii un pic paranoici, doar că unii o putem transforma în farmec, iar alţii pierdem măsura şi, cum se întâmplă cu orice exagerare, devine un aspect agasant.

De unde mi-o venit mie aşa idee şi de ce sunt atât de serioasă abia întoarsă din vacanţă?
Simplu. Dragos de la 3ditorial mi-a pricinuit gândul ăsta, în urma unui schimb despre inspiraţiile muzicale ale fiecăruia.
El a ales Alanis Morissette cu Ironic, un cântec cu versuri tare interesante.

Ei, şi-acum spuneţi-mi : care dintre noi nu ne-am simţim nedreptăţiţi în varii ocazii, sau priviţi insistent ori vorbiţi de către străini, fără a avea dovezi clare pentru senzaţiile astea?

Dar mai ales câţi dintre noi n-am spus măcar o dată cu obidă, din tot sufletul sau cu zâmbet 'Numai mie mi se putea întâmpla asta!' ?

Eu am multe 'reuşite' la activ pe care le numesc 'păţanii de Mihaele' - de la ironiile din domeniul sentimental până la deteriorări de obiecte, trecând prin gafele făcute, desigur involuntar.
Şi când mi se întâmplă câte o ironie din asta de mă umplu de ciudă, atunci capăt pentru câteva momente senzaţia că doar asupra mea plouă tot timpul.
Desigur, o manifestare incipientă a unei paranoia timpurii, o să dea careva vreo sentinţă gravă.

Noroc cu Dragoş ce m-a ajutat să-mi amintesc că avem cu toţii momente din astea, când ne credem centrul universului ghinioanelor sau nedreptăţilor.
Să ne relaxăm, nimeni nu-i atât de important pe lumea asta încât să fie unic, nici măcar la ghinioane.

Vestea bună e deci că suntem cu toţii la fel,
vestea proastă e că suntem cu toţii la fel de uşor-paranoici.