Pentru bilete la meciul Petrolului am incercat sa fiu Ana lui Manole

Astăzi înainte de prânz primesc apelul.
Cu indicaţiile de rigoare : în vreo 3 ore să mă prezint să mai stau şi eu la coadă la bilete, că doar sunt co-interesată în cumpărare.
Şi mai ales să-i aduc omului nişte apă, o cană cel puţin.

Ajung acolo. După vreo 3 ore jumătate, e drept.
Cu o sticlă întreagă de apă ! De 500 ml.

Mă simţeam precum Ana lui Manole.
Numai că ori n-am fost eu suficient de Ana, ori el n-a fost suficient de Manole ... cert e că n-am ajuns să livrez sticla.
Pe cale de consecinţă , fără abilităţi de Ana, am plecat nezidită.

Şi ar fi avut cine să mă zidească sau să mă smolească, fiindcă se lucrează în draci pe lângă Ilie Oană.
Vineri va fi meciul neoficial de inaugurare, astăzi era un furnicar de muncitori, care cu cazmale, care cu bidoane, care cu 'nivelatoare' pentru asfalt.

Nu era de ajuns coada pentru bilete (organizare impecabil de românească), valurile de huiduieli produse de atâta populaţie microbistă şi poliţiştii ce dirijau traficul strangulat de pe strada Alexandru Vlahuţă!
Trebuia să mai fie şi muncitorimea care să finiseze străzile de acces, să facă gigea stadionul ...

Ce naţie suntem şi noi românii :  la orice vârstă şi la orice nivel profesional rămânem studenţi ce îngraşă porcul înainte de examen.
Culmea, ne încadrăm mereu la fix !

Numai eu nu m-am încadrat la fix să aduc cana aia cu apă, cât de stânjenită ar trebui să mă simt?