Știi și tu cu siguranță cum e să tot aștepți de la o anumită persoană o reacție, o vorbă.
Cu toții am experimentat măcar o dată așteptarea înfrigurată, momentul când cineva în sfârșit va spune ceva ce îți tot dorești să spună.
Uneori se întâmplă chiar așa cum ți-ai dorit, alteori ... așa cum mi s-a întâmplat mie.
Poftim pățanie recentă ce m-a făcut să râd, deși reacția mea ar fi trebuit să fie una cu prestanță și sobrietate.
Ca profesor te sperie un pic faptul că unora dintre copii nici nu le știi timbrul vocii, fiindcă ei neîntrebați nu ridică mâna, iar întrebați ... reacționează cu o tăcere maiestuoasă.
La fel și în povestea asta, nu cunoșteam vocea Biancăi deloc. Nu voia să răspundă nici de voie, nici de nevoie.
Numai iaca o oră de curs prea-minunată în care pun o întrebare mai simplă și , printre mânuțele ridicate , văd și degetele Biancăi.
Îmi zic în sinea mea : uite dovada că și Bianca poate, numai eu îs de vină că nu adresez și întrebări din astea.
Și, desigur, îi acord dreptul Biancăi de a răspunde la întrebarea cu pricina, ocazia ei de a demonstra că și ea poate și știe să răspundă, șansa ei de a-și schimba imaginea în fața colegilor etc
Iară Bianca numai ce rostește frumos, clar și tare : Doamna, îmi dați și mie voie la toaletă ?
Nu știu voi cum ați fi reacționat, dar pe mine m-a bufnit râsul.
Și da, i-am permis să meargă la toaletă.
De atunci Bianca n-a mai ridicat mâna. Dar dacă mai ridică vreodată mâna , să o mai pun să răspundă ?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
