Iubitul meu, molozul si cenzura

Că tot trăim pe aici prin România de patru săptămâni încoace vremuri ce se întrec în aberații,
că tot mi-au venit cu controlul ginecologic la școală,
că tot încep să se contureze semne îngrijorătoare ce-ar trebui să mă facă să plec, să fug, să gonesc din țară cât încă mai pot,

mi-am amintit de o snoavă (reală), amuzant de ridicolă din vremurile comunismului
(pentru că singurul mod de apărare mentală contra penibilului este hohotul de râs).

Se dă următorul cântec, ce mi-e tare drag de altfel :

Iubitul meu de-aș face să răsară Un snop de maci peste câmpia ninsă
Iubirea ta care s-a stins din vară Ar mai putea să fie reaprinsă.
De-aș presăra din apa amintirii Cât vezi cu ochii nuferi albi și roz
Aș mai putea ca pasărea iubirii S-o smulg de sub un munte de moloz. 

Ei bine, după cutremurul din '77, partidul a interzis cântecul ăsta.
Vă puteți seama de la ce i s-a tras bietului tangou pasional ?

De la infamul cuvânt moloz, care devenise tabu după tragediile cutremurului.

Încep să cred că istoria începe să se repete, ne întoarcem la soluții de-a dreptul penibile luate la probleme cât se poate de reale, doar ca să arătăm că am luat măsuri, că îndreptăm lucrurile și prevenim nenorocirile.

ps.  Dacă tot mi-am amintit de cântecul ăsta cu povestioara lui, am și o mare dilemă legată de el, care, probabil, se face în bună măsură responsabilă de magnetismul auditiv pe care îl exercită asupra mea.
Ce mama dumneaei spune Stela Enache la refren ??

Că zău dacă pricep! Din seria englezii nu pricep ce se spune în cântecele în engleză, româncuța nu pricepe ce grăiesc românii în cântecele în română.

Eu si alte feluri, dar sigur nu oamenii mei

Acum câteva zile spuneam că-n viață întâlnim oameni care ne învață și oameni care ne dezvață.

De ambele soiuri de oameni am nevoie: îmi sunt utili și mă las modelată de ei, că până și cei care mă dez-vață sunt importanți.

Singurii pe care nu-i vreau în preajmă sunt cei de la care nu am ce învăța. 

Iar ăștia nu-s neapărat ignoranții, ci ignoranții-aroganți: 

cei care nici nu știu, care nici nu știu că nu știu și nici măcar nu le pasă dacă află că nu știu. 

O comoditate mentală pe care, uneori, mărturisesc, o invidiez. 

Din sfera asta fac parte cei care nu pot pronunța cuvintele Nu știu. 

De mai multe ori am avut discuția asta contradictorie cu cineva care susține că e o rușine pentru un profesor să spună Nu știu. 

De tot atâtea ori i-am replicat că un profesor care pretinde că are toate răspunsurile e pentru mine în primul rând un impostor, iar în al doilea rând exemplu dublu-periculos pentru copii:

- e posesorul unui caracter dubios, cu orgoliul său exacerbat, 

- dar și practicantul unui stil autoritarist - eu le știu pe toate, deci sigur tu nu mă poți contrazice.

Prezența lui Nu știu în vocabular nu e un motiv de rușine, ci o dovadă că vrei să te perfecționezi continuu. 

Din contră, 

absența lui Nu știu din vocabular e dovadă de superficialitate și limitare, adică fix invers față de ceea ce vrea să pară. 

Azi, văzând o planșă cu steaguri rare, mi-am amintit un episod petrecut în vacanța mea minunată de vară: sudul Angliei, periferia unui mare oraș. Oamenii nu prea au afișate steaguri în zonă, așa încât m-a frapat când într-o curte am văzut nu unul, ci chiar două steaguri.

Primul era al Angliei, dar cel de-al doilea mi-era necunoscut, deși mi s-a părut mai mult decât neobișnuit : o cruce albă pe fundal negru.

Nah, la ce să mă ducă gândul, un steag cu negru mi s-a părut a fi ... de pirați! Că și așa au cam mulți oameni bărcuțe prin părțile locului. 

De la fereastra cafenelei de unde îl vedeam, mă tot întrebam ce-o fi.

Așa încât i-am întrebat pe obișnuiții cafenelei dacă e vreun steag din zonă, pe fundal negru, cu o cruce albă.

Răspunsul a fost minunat : ,,Nu există așa ceva!"

Le spun că l-am văzut și încerc să adaug că, dacă se mută 10 metri mai în față, îl pot zări și ei, dar nu mai apuc fiindcă altcineva mă lămurește pe un ton mai ferm, plusând chiar : "Nu există nici un steag cu negru in UK!".

Mioapă sunt, dar parcă încă disting bine culorile, așa că mai târziu am dat cu sfântu' goagl :

steagul ce-l vedeți mai jos e steagul regiunii Cornwall. Și există.

Dar da: cel mai simplu pe lumea asta nu e să spui "Nu știu / am să mă informez", 

ci e să spui "Nu există" dacă n-am aflat eu de asta.

Sau în varianta bucureșteană a răspunsului : Nu sunt de aici ! ;)

Eu si oamenii mei

Unii mă învață, alții mă dezvață.
Unii mă surprind în bine, alții ... mai bine nu m-ar mai surprinde.

Totuși! Mă simt încă tânără atât timp cât mai am simțirea asta cu surprinderea. Fie ea și nasoală.

Așa se face că nici anul ăsta n-am rămas nesimțitoare.

Iar una din cele mai faine experiențe de anul ăsta a fost să constat cum un musulman îmi explică Biblia.
Fără prejudecăți, fără extremisme, fără patimă.

Acum mai mulți ani cerusem lămuriri de la doi preoți ortodocși (unul tânăr, altul cu ani de preoție în cârcă, că în suflet sau minte s-a demonstrat că nu-i contabilizase). Le spusesem că multe lucruri din Biblie îmi ridică întrebări deloc comode și deci mă îndepărtează de scripturi dacă nu îmi vor fi explicate.
Ambii îmi replicaseră că nu-i deloc bine ce fac, Biblia trebuie citită cu inima, nu căutată cu rațiunea, că nu-i treaba mea să mă întreb de ce a procedat Creatorul cum a procedat.

Răspunsurile celor doi, altminteri destul de diferiți între ei, reușiseră să mă îndepărteze și de Biblie dar și de tagma preoțimii.

Pentru ca, anul ăsta, tocmai un musulman să încerce să facă pace între mine și cartea religiei mele.

Câtă admirație să ai pentru astfel de oameni deschiși la minte?
Câtă admirație să ai pentru oameni care, deși vin tocmai din culturi închise, cum sunt cele islamice, au mai multă deschidere, generozitate intelectuală și cultură generală decât co-religionarii mei?

Insă încă mă mir chiar și acum de reproșul și îndemnul unui musulman, că nu se poate să nu-mi citesc cartea religiei mele.
No, e drept că nu i-am urmat sfatul,
e drept și că experiența asta surprinzătoare tot nu mă face dornică să vizitez țări arabe,
dar scena asta (petrecută într-un miez de noapte al lunii mai în Budapesta) mi-a venit azi în minte, în zilele în care ministrul Educației se străduie să pună sârmă ghimpată gândirii și să impună viziunea unică, depersonalizată și standardizantă, sub amenințarea profesorilor cu procuratura.
Aștept să mă dezvăț de epoca dezamăgirilor marca Liviu Pop.