Eu si oamenii mei

Unii mă învață, alții mă dezvață.
Unii mă surprind în bine, alții ... mai bine nu m-ar mai surprinde.

Totuși! Mă simt încă tânără atât timp cât mai am simțirea asta cu surprinderea. Fie ea și nasoală.

Așa se face că nici anul ăsta n-am rămas nesimțitoare.

Iar una din cele mai faine experiențe de anul ăsta a fost să constat cum un musulman îmi explică Biblia.
Fără prejudecăți, fără extremisme, fără patimă.

Acum mai mulți ani cerusem lămuriri de la doi preoți ortodocși (unul tânăr, altul cu ani de preoție în cârcă, că în suflet sau minte s-a demonstrat că nu-i contabilizase). Le spusesem că multe lucruri din Biblie îmi ridică întrebări deloc comode și deci mă îndepărtează de scripturi dacă nu îmi vor fi explicate.
Ambii îmi replicaseră că nu-i deloc bine ce fac, Biblia trebuie citită cu inima, nu căutată cu rațiunea, că nu-i treaba mea să mă întreb de ce a procedat Creatorul cum a procedat.

Răspunsurile celor doi, altminteri destul de diferiți între ei, reușiseră să mă îndepărteze și de Biblie dar și de tagma preoțimii.

Pentru ca, anul ăsta, tocmai un musulman să încerce să facă pace între mine și cartea religiei mele.

Câtă admirație să ai pentru astfel de oameni deschiși la minte?
Câtă admirație să ai pentru oameni care, deși vin tocmai din culturi închise, cum sunt cele islamice, au mai multă deschidere, generozitate intelectuală și cultură generală decât co-religionarii mei?

Insă încă mă mir chiar și acum de reproșul și îndemnul unui musulman, că nu se poate să nu-mi citesc cartea religiei mele.
No, e drept că nu i-am urmat sfatul,
e drept și că experiența asta surprinzătoare tot nu mă face dornică să vizitez țări arabe,
dar scena asta (petrecută într-un miez de noapte al lunii mai în Budapesta) mi-a venit azi în minte, în zilele în care ministrul Educației se străduie să pună sârmă ghimpată gândirii și să impună viziunea unică, depersonalizată și standardizantă, sub amenințarea profesorilor cu procuratura.
Aștept să mă dezvăț de epoca dezamăgirilor marca Liviu Pop.