My life must be vicious, ‘cause it surely is circular

What are the chances of wearing sandals on the twenty-second day of October, in Ploiesti ? 
What are the chances of wearing the sandals that I bought, this May, in Budapest, during a last gorgeous, generous, incredible autumn day ? 
What are the chances of sleeping on a late October night with the window open ? 

And yet, it did happen. Yesterday, on the last summer day of this autumn ;) No better proof than the warm light of the air and the powerful green of the grass.   
The chances were low, but still it happened. 

Today summer is already gone, the most fabulous summer I’ve ever had. Oh, the miracle of my life : travelling; travelling with my mind while not travelling with my backpack.  
I keep coming back to places, people and emotions that keep me captive in a world of fantasy, my naive world for my grabbing, possessive soul. 

Sa ma bucur? Sa ma intristez?

Azi, prima ieșire cu copiii mei, ca dirigintă.
Am fost la kfc, apoi în parc la joacă, ba chiar timp de 3 ore ne-au permis cele 20 de grade să ne plimbăm fără jachete, ca și când abia ar fi început școala într-un început minunat de toamnă.
Kfc-ul l-au ales copiii, normal, apoi parcul a venit firesc ca o condiție a mea de a ne de-toxifia după mâncarea fast-food pe care o afurisim la școală cu orice ocazie la ore.

La final unul dintre copiii : "Doamna, asta e cea mai tare zi de când a început școala !"

Și, știind că a fost sincer, chiar n-am știut dacă să mă bucur că am reușit să ne simțim atât de bine împreună și să colaborăm, să ne jucăm cu toții, fără injurii, fără bătăi,
sau să mă întristez pentru că cea mai tare zi nu a fost una dintre cele de curs, din care să fi învățat ceva anume din ceea ce se tot străduie profesorul să îi învețe.

Până la urmă am ales, ca întotdeauna, să păstrez perspectiva pozitivă. Și să sper că o vom putea repeta, cândva, și în cadrul unei ore de curs, plăcută și eficientă.

În plus, cu ocazia asta, unul dintre băieței m-a întrebat "Doamna, chiar e adevărat că nu aveți copiii?"
M-a mirat suspiciunea lui că nu i-aș fi spus adevărul atunci când am pretins a nu avea copii.
Oare de unde și de ce suspiciunea lui? Ce anume să-l fi făcut oare să creadă că am totuși copii, dar n-am vrut să recunosc.
Sunt curioasă acum, bănuiesc că are să rămână unul din misterele care îmi întrețin fascinația față de cei din jur, de reacțiile lor, uneori minunat de generoase, alteori dezastruos de egoiste.

Mi-e dor! Atat! Din senin! Mi-e dor!

Să presupunem că ești cu nervii la pământ din pricina veșnicului inamic - timpul și crizele sale; timpul în criză care continuă, într-un cerc vicios, să te crizeze.

Să presupunem că e ora 11 noaptea, mai ai o mulțime de fișe de făcut pentru școala de a doua zi, simți cum controlul timpului, reacțiilor, emoțiilor începe să îți alunece printre degete.

Și dintr-o dată primești un mesaj : "Mi-e dor de orele cu dumneavoastră, doamnă, mi-e dor de dumneavoastră."

Probabil ăsta e, în ciuda tuturor contraargumentelor, ingredientul magic ce mă face să nu renunț la a fi profesoară, nici măcar după deprimantele experiențe din luna septembrie.
Un mesaj de la un fost elev, o fostă elevă "doamnă, îmi amintesc ce mi-ați spus și am pus în aplicare, acum am încredere în mine."

Să simți că ai făcut o diferență la un moment dat în viața cuiva, că acel cineva își mai amintește, după atâtea luni, de orele acelea din care ai sperat că va crește, că profita cumva mai târziu.

E singurul combustibil care alimentează o energie aflată la limită!
E tot ce ai vrea să auzi ca să poți continua.
Ce poți să-ți dorești mai mult decât să-ți spună cineva, din senin, după doi ani, "Mi-e dor!" ?

Simplu și delicat. Deci maxim de eficient.
Și mie mi-e dor!