Dorul de ducă e probabil dominant în fiinţa mea, aşa că nici după ce mi-l satisfac nu dispare.
N-am simţul casei, bucuria de a mă reîntoarce;
n-am decât dragul de a merge, de a vizita, de a mă plimba.
Nu neapărat prin locuri nemaivăzute şi mult-lăudate.
Pe sfârşitul ăsta de vară am nimerit câteva locuri ce tare mi-au plăcut şi-am să vă vorbesc (destul de puţin) despre ele după ce am să reuşesc să-mi scot pozele din aparat.
Iar dacă vremea frumoasă mai ţine cu dorul meu de ducă, atunci or mai urma ceva excursii prin apropiere.
Până atunci însă vă las un îndemn găsit în drum spre pârtia Zănoaga din Bran pentru tine, drumeţule, odată ajuns la poala pădurii.
Asta ca o replică la Life in pictures a lui Costin - eu îmi doresc o viaţă în călătorii, iar dacă voi aflaţi de vreo slujbă de călător propuneţi-mă, am entuziasm de excursionist.
Drumeţule
Odată ajuns la poala pădurii
Uită de patima urii
Caută să prinzi din legile firii
Forţa divină - virtutea iubirii.
Genul de gânduri care merg bine cu muntele. Nu şi cu teama de urşi, dar asta-i altă postare deja.
