Hai ca se poate si la noi!

Am dovezi că în Ploieşti se întâmplă lucruri bune : în sfârşit se acordă respectul cuvenit frumosului. Nu mă refer la domnişoare, ci la case.

Au început oamenii şi pe la noi să refacă arhitectura caselor vechi, cu stucaturi şi toate celelalte detalii (despre care sper să-mi povestească într-o zi cineva cum se numesc).
Desigur că sunt totuşi lucrări de restaurare care mai simplifică detaliile, dar totuşi !

Majoritatea renovărilor sunt pentru case ce devin sedii de clinici medicale, cabinete de avocatură, restaurante. E normal, fiindcă e greu de crezut că persoanele fizice decid să investească atât de mult într-o casă doar pentru a locui în ea. Nu pe la noi cel puţin.

E drept că sunt momentan mai multe cazurile de case din care pică tencuiala decât cele re-înfrumuseţate, dar eu vreau să observ şi partea pozitivă, e de încurajat tendinţa asta!
Cu atât mai mult cu cât reface o atmosferă de eleganţă, de stil, redă o mândrie a frumuseţii şi bogăţiei unui oraş.

Prima casă la care am observat o astfel de investiţie de renovare este una situată în triunghiul străzilor 1 Mai - Armoniei - şi încă o denumire ce îmi scapă acum. Se întâmpla acum vreo 3 ani. Dar cu ea v-am mai oferit o poză.

Aşa încât acum vă las alte 4 exemple, sper să vă bucure şi să remarcaţi detaliile.

Despre partea amuzant-trist-ironică a acestor renovări într-o viitoare postare, tot cu dovezi foto.

Oamenii ce isi pastreaza orasul cu ei si Ploiestiul cel suprinzator

Ieri am avut o zi plăcută şi spornică. N-o să vă spun chiar totul, că vreau să mă laud şi săptămânile viitoare.
Însă asta vă pot dezvălui : m-am întânit cu Mihaeladr.
Ea e una din ploieştenii care s-au răspândit prin ţară acum câţiva ani, dar care păstrează o imagine mai tandră Ploieşti-ului decât mulţi dintre cei rămaşi aici.

Eu sunt dintre ploieştenii care nu se văd trăind în altă parte decât aici. (Cu excepţia Franţei sau Belgiei, dacă m-ar vrea ele. En fin.)

Şi-am stat la vorbe cu Mihaeladr vreo două ore şi-am depănat şi amintiri şi păreri pe care am descoperit că le avem în comun.

Dar cu ocazia asta am descoperit că avem acelaşi interes şi acelaşi obicei de a reţine clădiri vechi, chit că nu avem vreo amintire anume legată de ele. Şi că deci ar fi cazul să-mi reduc lungul nasului, că nu-s chiar singurul om ce are pasiunea asta, aşa cum mă consideram eu încântată de mine.

Are să ne fie dor nouă de un blog special care va lua, în cel mai bun caz, o pauză. Un proiect deosebit al lui Lucian care a făcut mai multe pentru Ploieşti decât oricare altul.

Şi m-am gândit, că dacă tot mai suntem o mână de oameni ce iubim Ploieşti-ul aşa cum a fost el, cu istoria şi aspectul lui vechi, să nu mai fiu atât de egoistă şi să împart măcar din când în când din senzaţiile vizuale pe care mi le dă oraşul ăsta.

Cele 3 fotografii de mai jos asta se vor a fi.
Prima e o imagine ce mi-a dat un fior de teamă când am priceput ce e cu ea.
E un vechi pod peste Dîmbu. Îmi pare că fusese frumos la vremea lui, chiar prea mândru pentru un fir de apă atât de mic, însă azi e semi-prăbuşit. Nu e mare nici înălţimea, nici pârâul n-are debit, dar totuşi un risc există.

Apoi e unul din exemplele de renovări de case din Ploieşti, din ce în ce mai numeroase în ultima vreme, făcute cu preţuire pentru arhitectura lor aristocrată. E drept că nu sunt păstrate chiar toate detaliile arhitectonice, dar nici nu sunt nivelate toate.

Sunt exemplificări că se poate. Şi mai ales că se conştientizează valoarea lor, tocmai fiindcă astăzi nu se mai contruieşte cu dragoste pentru arhitectură şi stilul casei.

Majoritatea caselor renovate cu grijă e formată din clinici medicale, hoteluri, cofetării, restaurante, recent deschise.  
Casa din imagine de pildă e azi clinică medicală, din păcate un cearşaf cu numele firmei îi acoperă faţada.
Oricum e îmbucurător că se mai şi salvează câte ceva din trecut.

Iar ultimul e un exemplu al Ploieşti-ului de altă-dată, a ceea ce a mai rămas din el. Din ce în ce mai restrâns şi din ce în ce mai lipsit de speranţă. El mi-e cel mai drag.

Iar Ploieşti-ul surprinzător de care pomeneam în titlu a fost tot un moment al zilei de ieri.

Treceam pe la Hală. O zonă în care persistă o posibilitate considerabilă să fii inundat de o aluviune de manele.

Numai că ieri ... ieri se auzea la un volum crescut 'Twist in my Sobriety', cântecul Tanitei Tikaram.

Incredibilele sunete veneau dinspre căsuţa care vinde produse de menaj şi acopereau strigătele, claxoanele, abordările ţigăncilor ce vând şosete sau seminţe.

Suprarealist.