V-am mai povestit eu cum, atunci când am poftă de ceva scriituri frumoase sau de unele care să-mi aducă noi puncte de vedere, recurg la gazetarii din presa sportivă, căci am crescut citind ProSport-ul din vremea în care era condus de Ioanițoaia.
Așa si acum, iaca citindu-l pe Adrian Georgescu despicînd meciul contra Ungariei mi-am dat seama de un paradox psihic în care suntem mai toți captivi : conștientizarea unei situații în cel mai bun caz ne poate rupe fluența, iar în cel mai rău caz ne poate bloca totalmente.
Il citesc pe Adrian Georgescu despre fotbal, dar alunec pe paralela cotidianului.
El remarcă fain episodul ăsta ,, Există ceva ce poate fi denumit o partitură doar la începutul partidei. În primele părți ale simfoniei, orchestra cântă după note, apoi ceva se petrece și dirijorul începe să se zvârcolească la margine, de parcă atunci ar fi prins de știre că și adversarii sunt pe teren. Ca urmare, mai fiecare meci se termină cu o conga a reumaticilor, în care oameni obosiți resping mingi.,,
Nu vi s-a întâmplat și vouă pe la școală ca în timpul tezei să vină proful lângă voi și, deși până în acel moment aveați toate ideile în minte, din momentul amplasării ,dușmanului, peste umărul vostru să vă fugă bezmetice toate cunoștințele care-ncotro ?
Nu ați remarcat nici cum nu le place instalatorilor să stați lângă ei când vă damblagesc bateria de la baie de pildă ?
Eu una știu că la mine se respectă descrierea de mai sus.
Pot coase bine și frumos atâta vreme cât mă cred singură, dar de cum realizez faptul că mă supervizează careva, nici nu contează cine, ca demonstrație involuntară de competență, mă înțep imediat în deget.
Să fiu eu singura pițurchiană în reacții ?
Sau vă recunoașteți și voi ?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
1 comentarii:
Oh, da, ma recunosc! Eu și dacă ma rujej și depisteze doi ochi zgaindu-se la mine, sigur îmi fac o gura de Bianca Drăgușanu, și asa mai strâmbă într-o parte ☺
Trimiteți un comentariu