Asta mi se pare cea mai bună și mai frumoasă strategie într-o relație.
Și nu, nu mi-am făcut un transplant de personalitate în lumea canină.
De fapt, metafora nici măcar nu-mi aparține.
Am citit-o acum vreo 4 ani print-o carte scrisă de o englezoaică, dar cum stau prost cu numele ...
Oricum, era vorba de o femeie trecută de 50 de ani care încă se gândea la soțul ei decedat cu ceva ani în urmă.
Și asta îi amintește despre el.
Nu fusese un om facil, ba chiar din contră. Cam ursuz, probabil un englez tipic (meteo-afectat).
Cu perioadele tensionate inerente din orice cuplu, la care se adăuga și incapacitatea lui de a comunica emoțional.
Numai că, așa cum spune femeia, din când în când îi arunca un os.
Și atunci puteau reface totul și să o ia iarăși de la capăt ca și cum cearta n-ar fi existat.
Și de asta femeii îi era, chiar și după ani de zile, dor de bărbatul ei.
Bine, povestea desigur se complică,
dar partea asta mi-a plăcut mie cel mai mult.
Un os nu-i mare lucru.
Dar câți dintre noi îl aruncăm și câți aruncăm în loc de os o nouă găleată cu apă rece?
Mi-e dor nebun de o carte bună.
Oare ce cărți faine se mai citesc acum ? Ce-aș mai putea să citesc ?
2 comentarii:
ooo, ce visez si eu la o carte buna pe un sezlong in bataia brizei...trezireaaaa!!!
la mine peisajul de lectura e modificat : un hamac la umbra intr-o poiana :))
Dar inca nu e momentul sa ma trezesc, iluzia asta imi diminueaza momentan stresul :)
Trimiteți un comentariu