Astăzi, pentru prima oară pe anul ăsta, sunt mulțumită de mine și de decizia pe care am luat-o pentru corpul meu.
Am reînceput să trag de mine, de corpul meu, de rezistența lui și de mobilitatea lui (care a fost dintotdeauna punctul meu vulnerabil și sursa mea de frustrări).
M-am reîntors la un vechi vis.
Și-am sosit acasă la 9 seara, cu un zâmbet (involuntar de larg) pe figură, cu o febră musculară (mocnită doar) în mușchi și cu un suflet doldora de cea mai plăcută senzație : aceea că ești mulțumit de tine însuți / însăți, deși nu o să fii niciodată Perfecțiunea întruchipată.
Iar la ora asta orașul meu a fost de-o generozitate rară, cu 20 de grade ca într-o seară perfectă de vară târzie îmbogățită olfactiv și vizual cu înfloririle de primăvară.
Unul din momentele rare când nu-ți dorești nimic mai mult.
Poate doar niște bomboane cu vișine, pe care le mai aveau la cofetărie, dar nu mai aveam eu bani pentru ele !
Și la final o fantezie de-a mea : sunt conștientă că n-am să fie niciodată precum tipa din clipul de mai jos, dar tare mi-ar plăcea măcar să încerc !
Și fiecare mic progres, deși nu e aducător al perfecțiunii mișcării pe care mi-o doresc, mă va bucura, fiindcă ăsta e singurul fel în care pot eu, cu potențialul meu, să mă apropii de a fi cea care îmi doresc.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu