Ce oferim in schimb pentru ceea ce primim, proiecte diabolice vs sensibilitate

Poate fi plin internetul de comentarii despre subiectul ăsta, eu tot vreau să scriu despre el. Fiindcă m-a mişcat dintr-o amorţeală blazată.

Mai mult decât atât, ieri un scurt dialog m-a făcut să înţeleg că degeaba lasă toată lumea link-uri, dacă nu le şi comentează un pic, rămân penibil de inutile.
Am intrat într-un magazin şi prima vânzătoare îi spune din senin celeilalte : 'nu-mi iese din minte reclama aia de la Cosmote, cu bătrânul şi flurele.'
Replica venită a fost pentru mine total neaşteptată : 'şi mie îmi place, dar nu înţeleg.'

Eu una sunt avidă după reclame, genul care nu schimbă canalul la publicitate.
Nu le urmăresc din motive informative şi nici nu cumpăr produse sau servicii în urma reclamelor.
Pur şi simplu îmi plac.

Când am văzut prima oară reclama cu bătrânul tată întrebându-şi fiul de 3 ori ce este fluturele ce le dădea târcoale am avut cel puţin o strângere de inimă.
Am fost atât de acaparată de implicaţia gesturilor încât nici nu am remarcat la ce se face reclamă.
Oricum eram convinsă că e vorba despre o campanie socială de sensibilizare în privinţa Alzheimer-ului. Când colo, reclama este la o firmă de telefonie mobilă, la Cosmote, cu morala că vorbim prea mult, dar ascultăm prea puţin.

Cred că e una din cele mai de impact reclame pe care le-am văzut.
Bătrânul tată care, anticipând degradarea sa cognitivă încearcă să îşi testeze fiul, să vadă cât se va putea baza pe ajutorul său în momentul în care va ajunge să depindă, fie şi cu întrebări banale, de el.
O anticipare a schimbării rolurilor, a copilului-ajuns-adult ce va avea responsabilităţi de părinte pentru propriul tată reajuns la vârsta copilăriei neştiutoare.
Un test pentru câtă răbdare va putea oferi copilul, la rândul lui, celui ce i-a oferit atâta răbdare şi grijă în urmă cu zeci de ani.


Am intrat un pic pe youtube să caut clipul cu pricina şi am găsit acolo informaţii interesante.
În primul rând spotul publicitar este doar versiunea în română a unui scurt-metraj, având chiar acelaşi regizor grec.
Apoi m-au uimit câteva comentarii injurioase la adresa reclamei.
Exceptez tinerii care, din prisma vârstei, au impresia că le ştiu pe toate şi au tendinţa de a nu arunca decât vorbe tari.
Un comentariu însă ce mi-a atras atenţia era revoltat depistând în reclamă proiectul Monarch pentru controlul minţii şi având ca simbol fluturele. Habar n-aveam de proiectul ăsta. Dacă minţile ar fi controlate doar prin fluturi ... eheee, la cât de puţini fluturi au mai rămas n-am prea avea temeri.
Însă mai multe comentarii erau dezgustate la ideea unui soi de şantaj emoţional pentru a vinde un produs.
Eu v-am scris mai sus cum percep eu această reclamă, ce sensuri i-am găsit şi ce implicaţii majore mi-a părut a declanşa, cel puţin pentru mine într-o manieră de mare impact.

Nu înţeleg o chestie : reclama cu tatăl bătrân, copilul său adult şi fluturele este şi bună şi frumoasă.
De ce să fim opaci la lucrurile astea?
Nu putem prelua doar ideea bună şi frumoasă dintr-un lucru şi să neglijăm contextul ?
Chiar trebuie să rejectăm totul doar din obsesia de a gândi cu capul nostru şi de a nu fi manipulaţi?
Păi cum mama noastră gândim cu capul nostru de creaturi superioare ce suntem din moment ce nu putem separa nuanţe? Din moment ce, din pricina încrâncenării raţionale (sic!) de a nu ne lăsa manipulaţi, ajungem atât de reci, de seci, de detaşaţi, încât ne aruncăm la coş reacţii simple umane precum emoţionarea, grija, compasiunea, empatia?

Aici găsiţi filmuleţul original al regizorului grec.