Saptamana asta am avut un "elan de spatiere". Ca sa intelegeti cat de complex e conceptul e nevoie sa spun ca sunt una din cele mai pastratoare persoane existente : ai zice ca am 101 ani si nu ma pot desparti de nici un ciuruc devenit sentimental pur si simplu prin trecerea anilor.
Prin urmare acasa nu mai e loc de dans, nici de mers cu bicicleta pe hol (macar ca pe-asta mi-au aruncat-o totusi ai mei acum vreo 10 ani).
Si cum ziceam ca m-a apucat elanul de spatiere, nu'sh ce mi-a venit, poate asa mi-au picat ochii, cert e ca i-am pus gand rau de aruncat ursului cel mare.
Ursul cel mare e desigur un urs maron inchis, cu o vechime considerabila, cu o murdarie de asemenea, aflat in proprietatea mea cam de pe la 4-5 ani, cand era mai mare decat mine. Banuiesc ca nu mai e nevoie sa spun ca are un picior rupt (daca ma stradui cred ca imi amintesc si de catre cine) si cusut la loc (aici nu-i nevoie sa ma stradui fiindca se recunoaste imediat mana mea de maestra).
Bun. Cum la mine insa de la plan la infaptuire e distanta de lenes, adica minim o zi, adica in prima zi m-am multumit doar cu gandul ca am sa fac un pic de loc pe hol.
In noaptea respectiva l-am visat. Prin urmare mi-am zis ca e clar un semn, nu-l mai arunc.
A doua noapte, adica ieri, l-am visat insa din nou. Mi-am cerut si un strop de scuze fata de el cand m-am trezit. La mine in camera, celalalt urs mare, unul mai nou, cafeniu si curatel foc mi s-a parut ca ma priveste urat, desi e cel mai bland urs chinezesc din cati exista.
O sa va anunt cand ceilalti trei ursuleti panda or sa inceapa sa scoata limbile la mine, ca sa intelegeti din experienta mea cat e mare e puterea constiintei! ;)
Cel putin nu mai pot fi acuzata ca n-am incercat sa fac curat pe-aici!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu