Asta vreau de la tine. Nu stii ce s-ar putea intampla.

N-o să te las să-ţi fie uşor. M-am retras pe o insulă.

N-o să-ţi fie uşor. Câteodată mă cocoţ prea sus. Până şi pentru tine.

Încă eziţi. N-o să ne fie uşor. S-ar putea să-mi citeşti în priviri reproşuri pentru ezitările tale.

Şi încă eziţi. Unul dintre noi tot are să se ardă. Încă nu s-au stabilit cotele la pariul ăsta.

Am putea să ameţim. Am putea fi sus. Sau am putea fi jos. Sau, şi mai rău, am putea nici măcar să nu mai ştim ce e sus şi care e jos. Sau, şi mai bine, ar putea nici să nu ne mai pese.

Aş putea să-mi hrănesc fiecare celulă cu câte o picătură crescută în tot acest timp în deşert.

Ai putea să-mi dai doar cu gestul ăsta suficientă energie cât să trec prin furtuni. Poate chiar să-mi dai suficientă energie să te trec şi pe tine prin furtuni.

Sau am putea să înconjurăm lumea astfel şi să-i dăm foc. Contururile noastre ar putea supravieţui. Şi-n interiorul lor am recrea toată lumea cea arsă.

Şi toate astea doar dacă m-ai invita la dans. Ar trebui să ştii : eu n-am să te invit niciodată. Eu m-am retras pe o insulă.

Mi-au plăcut teribil imaginile astea. Şi mergând pe urma lor am dat peste postarea asta a lui Schtiel în care ne propunea un joc cu imagini şi imaginaţie, la liberă alegere.

Iar înlănţuirea de mai sus e ceea ce au generat ele pentru mine, în mod surprinzător. De fapt în mod surprinzător şi neplăcut, fiindcă nu-s o romanţioasă, iar de patetisme fug precum Dracu' de familia lui Prepeleac.