Greu e drumul catre vacanta. La mine totul e din doi pasi, cu perseverenta.

Pe când eram copilă vacanţele mi-erau la fel de planificate pe cât îmi sunt acum. Listă cu ceea ce tre' să pun în rucsăcel, uitat în mersul trenurilor ...
Pe-atunci era vorba de nerăbdare.
Acum cred că s-a transformat în anxietate.

Nebunii n-am făcut niciodată, sunt prea temperată şi lucidă de felul meu. Am şi băut în tabere pe când aveam vreo 15 ani, dar cum sunt rezistentă la băutură nu s-a lăsat cu peripeţii de povestit.

În schimb ţin minte o anume senzaţie de copil şi-aş vrea s-o regăsesc, dacă e posibil vara asta : să-ţi dai drumul pe derdeluşul vacanţei cu tot avântul, s-o savurezi până la miezul momentului şi cu toate astea să-ţi păstrezi capacitatea de a te lăsa surprins de vacanţă.

Pe măsură ce creştem nu mai facem asta. Înnebunim în planificări, în hoteluri, în reduceri, în confort, în aglomeraţie, în caniculă, în limite de timp ... în vreme ce vacanţa se scurge printre toate astea.

Şi totuşi. Când vine vorba de vacanţă mi-amintesc de una anume, cu senzaţii mai variate decât curcubeul.
Acum mulţi ani, cred că aveam eu vreo 12, clasa a VI-a să fi fost. Prima mea tabără. Prima mea plecare nu doar fără părinţi, dar şi în altă direcţie decât casa bunicilor.
Un entuziasm nebun. Nah, mai vedeam şi eu alt drum din ţara asta!
Tabăra ... printr-o regiune frumoasă, în Argeş, la munte. Nici nu-mi venea să cred că ai mei mă lasă în sfârşit. Singură, cum ziceam eu.

Vineri trebuia să fie vizita medicală.
Eu, ca om care întotdeauna face altceva decât trebuie făcut, mi-am zis că n-are rost să stăm să aşteptăm o groază la cabinet, putem folosi timpul mai eficient. Şi-am luat-o pe mama să-mi cumpere costum de baie (normal că n-aveam aşa ceva. Dar dacă o să zic că n-am nici azi ... mă întreb ce au să deducă unii.)
Şi-atât am probat eu costume de baie (cochetă de mică!), încât până ne-am întors la medic ăsta deja plecase.
Deci rămăsesem fără viză!

Ştiam eu că era prea frumos să fie adevărat, că n-or să mă lase ai mei singură în vreo tabără! În mintea mea de-atunci maică-mea o făcuse special, desigur!
Da' habar n-aveam că o să mi se tragă de la probat costume de baie şi de la faptul că nu-şi pusese medicul semnătura pe lipsa mea de păduchi.

Şi-atât am plâns în ziua aia ...
Că până la urmă alor mei li s-a făcut milă de mine şi-au făcut ceea ce n-au mai făcut vreodată : au făcut pe dracu'-n patru să rezolve pentru mine şi să plec în tabără.
Luni aveam viza medicală - păduchi nu mai făcusem de ani de zile, deci fusese o formalitate.
Dar noi n-aveam maşină, iar autocarul plecase de două zile.
Aşa încât luni am avut şi-un unchi care m-a dus cu maşina lui până în Argeş, direct la tabără.
Unchi-miu, omul care a găsit o tabără ascunsă-ntre munţi, pe un drum pe care nu mai fusese.
Şi-a găsit-o doar cu o hartă, că nu erau gps-uri pe vremurile alea.
Era deja a doua oară când unchiul devenea eroul meu!

Eram atât de bucuroasă pe-acum ...
Cu aceeaşi intensitatea dar fix la polul opus faţă de cum rătăcisem cu simţirile în urmă cu doar două zile!
Şi-asta a durat fix până când, ajunsă în tabără, prima care mi-a venit în întâmpinare a fost Lili, colega pe care o admiram ca pe nimeni alta.
Numai că Lili era deja răguşită, nu mai putea vorbi.
Unchi-miu, om pus pe şotii, mi-l amintesc şi acum, îi recomandă lui Lili tratamentul pentru durere de gât : 'ah, nu-i nimic! te duci la bucătărie, deschizi frigiderul şi bagi capul în congelator!'.
Dar eu, auzind-o pe Lili răguşită, am simţit cum iarăşi se-ntoarce roata emoţiilor mele şi-mi alunecă toată bucuria din celule : era clar!, toată distracţia se consumase deja, pierdusem ce fusese mai bun!

Eheee, normal că n-a fost aşa cum am gândit eu cu mintea şi cu ciuda unui copil de 12 ani ce reacţionează năvalnic.
Normal că ne-am distrat, că am râs, că am mai tras şi spaime din pricina localnicilor (tare chitroşi oamenii locului). Ba chiar am o groază de amintiri de-atunci.
controlul medical la care era să mor de ruşine,
discoteca la care se dădea 'Richaaard touch me' al Depeche-ilor mei (erau ai mei încă de-atunci),
Mânăstirea Curtea de Argeş, barajul Vidraru cu Omul Electric (sic!), Transfăgărăşanul,
ciocolăţelele rotunde Scufiţa Roşie,
Găbiţu, puştiul tupeist şi vesel ca nici un altul pe care îl dădeai afară pe-o uşă doar ca să intre imediat pe cealaltă, şi pe care sunt tare bucuroasă că l-am întâlnit atunci pentru că -poate- a contribuit la felul meu de a privi oamenii,
dormitul în cabane de lemn pentru băieţi şi în conac pentru fete - şi ce conac!,
wc-urile cu tălpi situate în curte,
spălatul în curte la 'jgheab',
trezirea dată cu trompeta şi promisiunea neonorată să i-o înfundăm,
Lili şi Valentin (doi oameni de care mi-e dor, că greu mai ajungi să te întâlneşti cu românii emigraţi), Florin, Ionuţ, Elena şi Ştefăniţă, un Cristi -parcă- frumuşel, o Ramona -parcă- foarte înaltă ce adusese unghii false  ohoo!,
autocarul stricat la întoarcere, aşteptarea unuia nou să ne preia şi întârzierea de vreo câteva ore, sosirea în faţa şcolii 23 Cina şi ai mei, pe care îi crezusem leşinaţi pe trotuar (nu erau nici telefoane mobile pe-atunci) aşteptându-mă.

Da, chiar multe amintiri din acele câteva zile.
Mai puţin poze, că nu-mi lăsa nimeni aparatul mie pe atunci.
Însă din zilele alea iubesc focurile de tabără.
Şi mersul cu autocarul în care se cântă.
Iar dacă voi mai ştiţi că se organizează aşa ceva ... doar ziceţi-mi şi promit că-mi fac vizita medicală la timp!


'Legendă' :
Postarea asta a pornit de la o idee de-a lui Waven, de a scrie despre vacanţele noastre.
Mi-a plăcut mult ideea, nu puteam să scap prilejul de a povesti despre o amintire dragă.
Dacă vi se pare că a reieşit o povestioară cam patetică, eu o recunosc doar ca nostalgică.
Cu atât mai mult cu cât tocmai am vorbit cu vără-miu să punem la cale o întâlnire între verişori, după ani de zile, şi-aşa ne-am amintit de copilărie.
Cât despre colegi, mi-e dor de mulţi. La fel cum mi-e dor de-o tabără! Zău că eu am rămas cu maturitatea pe la 14 ani, deci ar ieşi o tabără pe cinste.
Mergem?

Cu această postare particip la concursul organizat de Baia Roşie Resort.