Acum câţiva ani, după ce am terminat liceul, începuse să mă îngrijoreze înălţimea mea.
Cele două promoţii ce au absolvit după mine s-au nimerit a fi nişte baschetbalişti rataţi cu toţii, cel puţin din perspectiva înălţimii. Mă şi gândeam că am devenit brusc pitică, aşa mult crescuse media centimetrilor la puştii minune.
Acum, câţiva ani mai târziu încă, m-am trezit din nou înaltă, din nou eu în ţara piticilor. Deşi n-am mai crescut, că nu-s o ciudăţenie a naturii să mai cresc după 22 de ani.
Şi deşi nici tocuri nu port, indiferent de sezon; rareori să-mi iau săndăluţe de vreo 5 cm.
Cum pot să fluctuez atât?
Sau cum pot ei să fluctueze atât?
Undeva e o bizarerie la mijloc.
Percepţiile fluctuante pot fi semne îngrijorătoare, da' nu pentru centimetri.
Deşi parcă, odată, am citit de o carte în care personajul avea fluctuaţii de înălţime ... mă enerva teribil cartea ceea.
p.s. 'etalonul' cu care mă tot măsor eu aici sunt elevii de liceu, absolvenţi sau nu de bac
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
Ha-ha! Ce bine ai remarcat ca totul e relativ, ca depinde de cei cu care te compari!
Acelasi lucru se poate spune despre bogatie: daca vecinii tai au trabant si tu ai o Dacie amarata, atunci te simti bogat. Insa, daca vecinii tai au Mercedes iar tu ai un Opel, te simti saraca.
si problema se pune: te vezi prea inalta sau prea scunda?
Imi place , ai talent omule!Prin asta ti-ai mai castigat un cititor, bafta si la cat mai multe articole!
Stii ca dimineata avem o inaltime si seara alta, poate ca ei raman la cea de dimineata si tu ajungi prea repede la cea de seara.
Trimiteți un comentariu