Sunt oameni, ca mine, care au stări de leşin după 11 ore de şcoală (fiindcă aşa cred pedagogii că e eficient un program de studiu). Sunt oameni cărora după un efort prelungit, fizic sau intelectual, li se învârt toate cele 6 urechi ale celor 3 capete pe care simt că le au. Eu sunt un astfel de om.
Sunt alţii care simt nevoia să nu meargă pe jos nici o staţie, că de-aia s-a inventat roata şi s-a privatizat Petrom-ul. Ştim fiecare câte o astfel de persoană.
Şi mai sunt alţi oameni care ... pe care îi crezi normali dar care îţi dovedesc că-s nebuni.
Că-s nebuni să nu creadă în limite, să fie surzi la reacţiile corpului lor.
Ei, oameni din specia asta nu-s foarte mulţi, aşa că-i bine să-i arătăm cu degetul când îi întâlnim.
Un astfel de 'nebun' vă pot indica eu : se numeşte Adrian Rotaru, se alintă Aditza şi tocmai a făcut parte dintr-o echipă de 8 oameni care şi-au propus să meargă pe jos, timp de 2 zile, 100 de kilometri.
Şi ghici ce? Au reuşit! Eu vă vorbesc despre el fiindcă pe el îl cunosc. E la fel de încăpăţănat pe cât sunt şi eu, şi în bine şi în rău.
Oamenii ăştia au mers pe jos sâmbătă 60 de km, de la Ploieşti la Sinaia, probabil erau 3 grade şi un vânt de vreo 70 km la oră. Iar a doua zi au continuat, până la Braşov, încă 40 de km.
Fără să fie sportivi profesionişti!
Eu acum nu vreau să vă conving nici să mergeţi pe jos,
nici să vă propuneţi nebunii care mie îmi par iresponsabile,
nici să mergeţi în condiţii mai grele decât sportivii, fără vitaminizări, fără dozaj, fără nimic, doar cu voinţă.
Pentru oamenii obişnuiţi nu funcţionează să mergem doar alimentaţi de voinţă.
Sau aşa credem noi!
Dar se pare că, din când în când, iresponsabilitatea şi încăpăţânarea ne duc mai departe decât credem.
Duminică dimineaţă, când am vorbit cu Aditza la telefon, era iritat şi mă repezea orice aş fi zis.
Mi-am dat seama că erau oboseala şi îndoiala care se simţeau deja în felul ăsta şi care îl trăgeau în direcţia opusă faţă de cea în care îl îndemna orgoliul.
Mi-am dorit atunci, precum în poveşti, să se pornească o furtună puternică şi să-i oprească, dacă el tot nu avea grijă de binele organismului său. Dar nu s-a oprit.
Apoi, seara, când mai avea vreo 8 km până la final (din cei 100 km) deja omul avea vocea celui care pluteşte în beatitudine. Tinţa se simţea aproape. Imposibilul a devenit tangibil.
Aşa că vă îndemn :
NU mergeţi zeci de km pe jos odată, DAR priviţi oamenii din jurul vostru cu atenţie şi gândiţi-vă că s-ar putea să vă mire cândva prin exemplul lor !
NU plecaţi în mod spartan în proiecte, fără precauţii (fie ele meteo sau alimentare sau de altă natură), DAR gândiţi-vă că fiecare din noi, toţi ascundem resurse de voinţă ce zac în ruginire printre celulele noastre comode şi precaute !
Eu ştiu că mi-am mai adăugat un om la lista celor 3 oameni din preajma mea pe care mi-i arăt cu degetul când simt că am nevoia unui exemplu pentru a merge mai departe în câte-un moment !
Se afișează postările cu eticheta sedentarism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sedentarism. Afișați toate postările
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
