O zi de luni obişnuită o fi fost pentru voi lunea trecută.
Şi pentru mine tot una obişnuită, doar că tipic la mine înseamnă cu ironie din plin, cu tentă de sado-masochism social.
În fiecare an îmi fac o poză, la aceeaşi fotografă, în aceeaşi ţinută. Aşa îmi place cum mă pozează tipa asta de-mi vine să mă pup.
Deci an de an vreau aceeaşi poză, merg chiar cu cea din anul anterior drept model.
De data asta am presimţit oarecare ghinion din start, căci fotografa pe mâinile căreia mă las eu nu era la muncă. Aşa încât m-a luat în poză o altă tanti, iar eu, dacă nu mă simt confortabil faţă de persoana din spatele aparatului, îmi pierd strălucirea fotogenică.
După ce mi-a zburlit de trei ori blitzul în ochi pentru o singură imagine mi-a spus să vin luni după ea.
Carevasăzică luni am aşteptat o pauză ca pe ace; că n-am oglindă mare acasă, deci vroiam să ştiu şi eu cum mai arăt în întregime.
Şi când am nimerit în sfârşit o pauză pe la orele 12 n-am ştiut cum s-o tulesc mai iute către fotograf.
Am ajuns acolo transpirată toată, chestie demnă totuşi de-o cauză mai bună.
Şi numai ce-o aud pe tanti : '... aaah, ... îmda, ... ce doriţi?'.
Când m-a luat cu porcăria asta mi-am dat seama că nu-i în regulă ceva. Că doar cu două zile înainte mă pozase, ori, inubliabilă cum sunt, n-avea cum să nu se repeadă să-mi ofere pozişoara făcută.
Dar intuiţia nu dă greş : poza era, desigur, oricum, dar nu gata.
Tanti bolmojeşte : 'Nu v-am spus după orele 3?'.
Cred că e una din puţinele dăţi când mi s-a simţit zeama de grapefruit prin glas : 'Păi nu prea mi-aţi spus!'.
Simţeam deja ceva pui de nervi prin vene.
Tanti însă rămâne imperturbabilă : la români nu-i de ajuns tupeul, şi dacă tot nu eşti parolist, atunci mergi până la capăt cu nesimţirea :
'Păi şi ce? nu mai puteţi veni încă o dată după orele 3?'.
Am rămas fără grai, că înjurăturile le rostogolesc mintal.
În fine, ca să nu vă mai ţin atât în suspans : după două drumuri bătute aiurea am concluzionat că nu merită să te laşi pozat de altcineva decât de aceea/acela ce te fotografiază de obicei.
Parolismul nostru sau de ce am asudat ca fraiera luni
marți, 11 octombrie 2011
Publicat de
Mihaeladm
la
22:29
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Etichete:
de'ale mele,
neseriozitatea la romani,
parolism,
poze
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Pai, priveste partea cealalta,era musai sa ai si o fotografie plimbata si sa fie si altfel,ca sa iti ramana in memorie momentul cu toate detaliile.
Si? A meritat efortul? Ai fost multumita de rezultat?
Trimiteți un comentariu