Vreau solutii, vreau idei, vreau vreau vreau

Astăzi am avut conferinţă de presă.
Pentru concertele pe care am să le am la anul.

Normal că nu-s concertele mele, ci ale băieţilor.
Dacă nu ştiţi despre ce băieţi e vorba atunci e clar că sunteţi pe la mine pentru prima oară.

Bun, deci Depeche vor ajunge şi la noi la anul, pe marea arenă. 15 mai 2013 e data.
Al treispezecelea e albumul.
Problema e că eu vreau încă un concert. Cel puţin încă unul.

Mi-aş dori mult Praga. Şi pentru oraş, şi pentru că se nimereşte într-o perioadă potrivită pentru mine.
Am petrecut toată după-amiaza căutînd şi comparînd preţuri.
Numai că drumul până la Praga e indecent de scump. Habar n-aveam!

Alte soluţii aveţi?
Voi cum mergeţi prin Europa asta mai nepariziană, asta în care nu s-a auzit de zboruri low-cost?

Vă urez o săptămână la fel de ca pe ace precum e a mea, garantează prospeţimea tenului.

Scurt test de românism

Acum să vă văd! Cât de familiarizaţi sunteţi cu specia numită 'funcţionar în România'.

Presuspunem că aveţi de reclamat o anume problemă la o instituţie de stat. Şi mergeţi în acelaşi timp şi cu soluţia care a fost aplicată problemei cu pricina la instituţii similare din ţară.

Ce vă va răspunde secretara?
- Nu avem program cu publicul!
- Desigur, voi transmite mai departe, cererea dvs va fi analizată şi veţi primi un răspuns.
- V-am spus că la noi nu se aplică, de ce ne deranjaţi?
- Asta e!
- Poftiţi un număr de înregistare pentru cererea dvs.

'Geaba starui, ce nu se poate ramane imposibil

Sâmbătă pentru mine a fost un mix de agitaţie, poveşti, plimbări şi întâlniri nesperat de plăcute.
Însă cum în fiecare zi trebuie să funcţioneze şi una din legile lui Murphy, nici ieri nu a făcut excepţie.

Să luăm cazul în care îţi doreşti ceva de mult timp. Gândeşti pozitiv, faci planuri şi acţionezi.
Să presupunem de pildă că vrei să vizitezi un loc anume, ce mai mereu e închis. Vorbeşti cu domnul care se ocupă de acel loc şi te asigură că da, sâmbătă la ora 10 dimineaţa poţi veni, vei găsi locul deschis şi pe dânsul aşteptîndu-te.
Numai că sâmbătă, vremea asta!, tocmai sâmbătă se porneşte Potopul. Nu cel mare, ci unul de criză: doar picături mărunte şi rare.
Dar Potopul, fie şi în versiunea anemizată a unei ploicele mocăneşti, sperie. Iar pe unii îi sperie atât încât uită de orice promisiune.

La fel şi cu omul nostru: noi am fost acolo la 10, el a gândit că dacă nu-i soare pe cer noi nu ieşim din casă, aşa încât măreţul plan a eşuat din nou.
De unde am înţeles că dacă ceva nu e să fie, atunci degeaba te asiguri tu prin plănuit dinainte şi stabilit la telefon o întâlnire.

Nu-i bai, am mers în loc la Nero et Bianco, cafeneaua de la Mercur şi-am servit acolo un Irish Coffee tare pe placul meu. E prima oară când merg în interior, dar o să revin acolo - cafeneaua e plăcută adică destul de elegantă şi foarte confortabilă, iar o cafea caldă prinde bine în dimineţile morocănoase.
Cred că ne-am simţit cu toţii bine, deşi Aditza a rămas cu senzaţia că i-am oferit o informaţie eronată legată de Irish Coffee.

În schimb după-amiază aveam să aflu că domnul cu cheile nu a fost singurul speriat de ploaie. Am fost prezentă şi la cel de-al doilea tur al Ploieşti-ului organizat de Lucian Vasile şi am avut surpriza să constat că, dintre cei ce au primit invitaţie la eveniment pe facebook, au participat mai mulţi dintre cei ce au răspuns 'poate' decât din rândul celor care au răspuns afirmativ invitaţiei.

Concluzia?
Prin partea asta de lume ai mai multe şanse dacă ţi se răspunde 'poate' decât dacă ţi se spune 'da'.

p.s.  avînd în vedere că nu vreau să postez poze cu mine pe blog, sper să nu vă fie cu supărare, dar le voi trimite pe mail direct (Mihaeladr, sper să le primeşti)

Hai ca se poate si la noi!

Am dovezi că în Ploieşti se întâmplă lucruri bune : în sfârşit se acordă respectul cuvenit frumosului. Nu mă refer la domnişoare, ci la case.

Au început oamenii şi pe la noi să refacă arhitectura caselor vechi, cu stucaturi şi toate celelalte detalii (despre care sper să-mi povestească într-o zi cineva cum se numesc).
Desigur că sunt totuşi lucrări de restaurare care mai simplifică detaliile, dar totuşi !

Majoritatea renovărilor sunt pentru case ce devin sedii de clinici medicale, cabinete de avocatură, restaurante. E normal, fiindcă e greu de crezut că persoanele fizice decid să investească atât de mult într-o casă doar pentru a locui în ea. Nu pe la noi cel puţin.

E drept că sunt momentan mai multe cazurile de case din care pică tencuiala decât cele re-înfrumuseţate, dar eu vreau să observ şi partea pozitivă, e de încurajat tendinţa asta!
Cu atât mai mult cu cât reface o atmosferă de eleganţă, de stil, redă o mândrie a frumuseţii şi bogăţiei unui oraş.

Prima casă la care am observat o astfel de investiţie de renovare este una situată în triunghiul străzilor 1 Mai - Armoniei - şi încă o denumire ce îmi scapă acum. Se întâmpla acum vreo 3 ani. Dar cu ea v-am mai oferit o poză.

Aşa încât acum vă las alte 4 exemple, sper să vă bucure şi să remarcaţi detaliile.

Despre partea amuzant-trist-ironică a acestor renovări într-o viitoare postare, tot cu dovezi foto.

Pentru cei pasionati, o plimbare prin istorie in Ploiesti

Acum trei weekend-uri participam la o iniţiativă cultural-istorică, ceva între nostalgie şi identitate locală, recuperare a memoriei şi exerciţiu de imaginaţie.

În Bucureşti o fundaţie numită Calea Victoriei organizează tururi plătite ale Bucureşti-ului în care, de-a lungul unor plimbări, istorici povestesc despre istoria oraşului şi a clădirilor.

Ploieşti-ul, desigur, nu are amploarea istorică a capitalei. Iar arhitectural e unul din oraşele ce au pătimit cel mai mult în comunism, din clădirile vechi foarte puţine scăpînd planurilor de modernizare şi sistematizare.

Însă cu mare bucurie am aflat că şi pentru Ploieşti-ul nostru, oropsit aşa cum este el, se organizează mai nou astfel de plimbări. Mai mult chiar, ele sunt organizate de unul din cei mai îndreptăţiţi să vorbească despre Ploieşti - din dubla perspectivă a informaţiilor şi a pasiunii : Lucian Vasile.

Spuneam că am participat la primul tur prin istoria Ploieşti-ului.
M-au impresionat două lucruri, primul în mod plăcut, al doilea în mod amar.
E plăcerea de a asculta un om în ale cărui vorbe se simte pasiunea pentru ceea ce face, lucru rar în zilele noastre. Interesul pentru recompunerea istoriei mari a oraşului inclusiv din istoriile mărunte ale locuitorilor săi.
În schimb, din ceea ce ne-a detaliat Lucian, istoria este destul de repetitivă, politicienii de ieri erau la fel de departe de ideal precum cei de azi, dorinţa de modernizare prin distrugere a existat de dinainte de comunişti.

Sunt multe alte lucruri pe care le puteţi afla dar pentru asta va trebui să fiţi prezenţi la noul tur prin Ploieşti organizat sâmbătă, 13 octombrie, cu începere de la orele 15 din faţa Casei Căsătoriilor. Costă 15 roni, dar îşi merită preţul şi timpul alocat!
Pentru înscriere sau alte info mergeţi direct la site-ul lui Lucian Vasile  -  RepublicaPloiesti.net

Eu vă recomand ca, dacă nu sunteţi tentaţi de această plimbare, cel puţin vizitaţi site-ul, citiţi acolo despre istoria şi casele Ploieşti-ului şi sigur veţi găsi măcar o postare interesantă !

Tendintele bune imi dau senzatii morbide

Am constatat în ultimii vreo doi ani în oraşul nostru o tendinţă prea lăudabilă. Mi-e şi teamă să scriu despre ea, nu cumva să se destrame minunea.

Nu ştiu cum de se întâmplă, dar cert e că normalitatea renovării caselor vechi şi cu arhitectură deosebită (câte au mai rămas în Ploieşti) a ajuns până la noi.
Am strând câteva exemple de case astfel renovate, vă voi oferi şi poze cu ele, dar nu despre asta e vorba acum.

Ci despre ceva ce mie îmi dă fiori, deşi îi înţeleg şi aprob necesitatea :
când o casă se găseşte într-o stare deplorabilă, dar are o valoare arhitecturală încât să fie inclusă în clasa B -parcă!- a monumentelor istorice, atunci se recurge la păstrarea faţadei, demolarea restului casei şi reconstruirea ei.

Puteţi vedea în imaginile de mai jos fenomenul, e chiar în curs de desfăşurare cu una din casele din centrul Ploieşti-ului.

Eu una însă, iubitoare până la absurd de vechi, mărturisesc că n-aş putea locui într-o astfel de casă!
Aş prefera una cu risc major de a mi se prăbuşi în cap.
Dar să locuiesc într-un pătrat de pereţi reconstruiţi în jurul unui perete vechi ... zău mi-ar da senzaţia de conservare în sarcofag.

Poate voi n-aveţi gândirea mea macabră ... sau te pomeneşti că l-aţi demola şi pe ăla?

Mi-am primit premiul, as vrea sa ma scufund in el

Astă vară v-am recomandat o carte. Drept care, pe principiul banii trag la cel cu cont baban iar cărţile la şoarecii de bibliotecă, am primit un premiu, desigur, o carte.

Dar nu orice titlu, ci tocmai Hobbitul lui Tolkien.
Siteul cărţidiverse.ro mi-a dat de citit şi chiar dacă am să-mi amân un pic lectura, ştiu că am să o savurez pagină cu pagină. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Eu trebuie doar să-i mulţumesc lui Kriogen pentru ocazie,
deşi premiul său e atât de tentant în comparaţie cu realitatea încât acum mi-aş dori şi un topogan pe care să alunec până în Tărâmul de Mijloc, poate să-l întâlnesc pe Gandalf şi să-l rog să trimită un dragon din steluţe şi către guvernanţii României (nu doar către hobbiţi), poate se sperie şi lasă locul unora mai competenţi.

Verde crud natura, maroniu si crunt traiul

Înţeleg că astăzi a fost ultima zi de vară.
Ultima zi de vară din toamna asta.

Am petrecut destul de frumos săptămâna asta :
m-am însorit cât să-mi fac şi rezerve,
am mâncat îngheţată londoneză cât să ajungă să mă doară gâtul de lacomă timp de 4 zile la rând ce-am fost,
ba chiar am şi bifat o dorinţă veche de anul trecut.

La 1 octombrie mi-am zis că mai am o singură pretenţie de la anul ăsta meteorologic : încă o săptămână călduroasă.
Şi-a fost!

De-ar fi la fel de simplu şi cu celelalte lucruri prin ţara asta! Dar restul toate merg fix pe dos.
(Voi reveni cu ele şi nervii mei, vreau-nu vreau, fiindcă sunt parte din realitatea mea de zilele astea.)

Până atunci însă vă las o pozişoară făcută în data de 7 octombrie, anul de graţie 2012, în Ploieşti.
E o iarbă de-un verde crud, la fel ca frunzele multor copaci.
Şi vă asigur că n-am umblat la culori!

Ma cam ingrijoreaza starea mea

Un pic de oboseală, dar un pic adunat cu alt pic şi alt pic şi-uite aşa învăţ aritmetica oboselii.
Dimineaţă îmi propusesem să vă povestesc ceva. Ce anume ... asta a ajuns între timp un secret şi pentru mine.
Nu glumesc din păcate, pur şi simplu am uitat.
Resimt oboseala şi fizic, dar asta psihică e de-a dreptul frustrantă.

Bănuiesc că are legătură şi cu faptul că m-am dezobişnuit de a sta la pc, iar acum după 10 minute deja îmi fug ochii şi mă doare capul.
O lună am stat deoparte, dar zău că readapatarea nu-i uşoară.

Voi cum faceţi după o absenţă îndelungată de stat la computer?
Dar când începeţi să uitaţi de la oboseală?

Menajaţi-mă vă rog, nu-mi spuneţi că nu vi s-a întâmplat niciodată!

Revelatie medico-muzicala. Am diagnostic manelistii

Stăteam azi la o trecere de pietoni şi un şofer de maşină nespălată a ţinut să ne zboare urechile cu o manea.

Pe mine mă deranjează în general ca în spaţiul public cineva să îşi asculte muzica atât de tare încât să o difuzeze şi celor din jur, deşi nu i-a cerut nimeni asta. Dar ...
Dar acum mi-am dat seama că majoritatea muzicilor răsunînd la volume nesimţite este alcătuită din manele.

Şi am concluzionat că maneliştii sunt persoane cu deficienţe de auz.

Acum în sfârşit are totul sens, că mă tot miram eu cum se poate asculta aşa ceva. Handicapul auditiv e un bun motiv.