Acum două veri. O excursie la Azuga. De una singură, fiindcă excursia nu era cu rămânere peste noapte, deci n-a prezentat interes decât pentru mine.
M-am alipit unui grup ca să urc cu ei. Erau o familie, mătuşa şi unchiul cu cele două nepoţele, de vreo 4 şi 6 ani, plus o prietenă de familie. I-am întrebat dacă îi deranjează să merg împreună.
Doamna a început să îmi arate crestele din zare şi să-mi spună cum se numesc, văzînd că nu le ştiu.
Domnul mi-a luat aparatul foto şi mi-a făcut nişte poze, să am amintire.
Doamna şi-a amintit că pe-acolo pe undeva era un lac şi am început să-l căutăm,
în timp ce ne explica despre cum trebuie să urci ca să nu oboseşti.
Fetele, prea mici să fie impresionate de creste, colecţionau pietricele bizare de pe drum.
Fericirea ?
Să împarţi un drum cu cineva ,
să înveţi pe celălalt ceea ce tu ştii,
să cauţi un lac de odinioară şi să râzi cu ceilalţi când descoperi în locul lui o biată baltă semi-secată şi ea.
Cu atât mai mult cu cât sunt oameni pe care nu-i cunoşti şi pe care poate n-ai să-i mai întâlneşti vreodată.
Fericirea cu oameni cunoscuţi ?
Un cântec popular auzindu-se dintr-o maşină parcată,
iar cel cu care te plimbi luându-te de mână şi dansînd aşa, pe stradă, din senin, pe ritmul săltăreţ.
Cu atât mai mult cu cât nici unul din noi nu ştia în fapt să danseze populară.
Cam asta ar fi starea asta :
nu se naşte din indicaţii regizorale, ci vine când nu te aştepti, din nimicuri esenţiale.
Deci reformulez titlul ca să fie şi pe placul meu :
Atenţie ! Viaţă : se trăieşte !
