Un barbat ce m-a emotionat la momentul potrivit

S-a întâmplat astă vară-toamnă la Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina.
Muzeul acesta, pe care îl recomand fie şi pentru modalitatea de evidenţiere a exponatelor, îţi oferă posibilitatea de a asculta la căşti povestea Iuliei în timp ce îl vizitezi.

Era multă lume în ziua când am fost eu, dar un bărbat anume mi s-a părut ciudat. Tânăr, până în 30 de ani, blodin, prea stătea locului ascultînd, în mijlocul oamenilor ce se roteau. Când m-am uitat mai atentă, omul plângea discret.
Interesant a fost că soţia lui se mişca nepăsătoare prin muzeu ca prin mall, ascultînd ACEEAŞI poveste în căşti.

Eu eram şi mai şi faţă de atitudinea tipei. Aveam atât de mulţi nervi în ziua aia încât aş fi putut să o dublez pe Uma Thruman în Kill Bill fără vreo indicaţie regizorală.
Ştiam povestea Iuliei Hasdeu, aşa încât nu mă emoţionase audiţia.
Până în momentul în care l-am văzut pe tânărul ăsta care nu îşi putea reţine lacrimile.

Sunt multe motive pentru care poţi plânge : eşti într-o zi mai vulnerabil, ceva anume ţi-a amintit de vreo persoană pe care o ştiai, de vreo întâmplare din trecut.
Însă imaginea bărbatului acela m-a calmat şi m-a făcut să-mi fie jenă de nervii mei.

Faptul că mai sunt şi oameni care pot asculta povestea ALTUIA, nu doar propria nefericire, faptul că mai sunt oameni care se pot emoţiona mi-au mai ajustat încrederea în oameni.