Cizmarul n-are cizme, psihologul n-are autocontrol

Mă aşteaptă două luni agitate, aglomerate, cu stres, în care încerc să fac slalom printre toate câte mi le-am propus.

Şi mai fac parte şi din firile păcătoase care vor ca totul să iasă perfect şi să realizeze toate sarcinile la superlativ (după o gradaţie personală, nu după grila universală).

Riscul pentru astfel de persoane superpretenţioase e ... să abandoneze totul în cazul în care nu iese cum vor ele.

Problema mea nu e legată de capacităţile mele - aş fi capabilă să realizez ce îmi propun la standardele auto-impuse.
Problema mea e legată de timp - minuţiozitatea cere mult timp.

Ori noi trăim în epoca lui 'să dăm rasol la totul, dar să bifăm cât mai multe !'.
Era cantităţii care a aruncat la coş calitatea.

Şi-atunci mă mai mir că-s stresată şi-mi muşc buzele incoştient !

Cum oare reuşiţi voi să rămâneţi mereu egali, mereu calmi, mereu în control ?
Cel puţin pe bloguri aşa păreţi cu toţii ! Sau poate ar trebui să vă cunosc ca să îmi explic imaginea asta care mă ademeneşte atât de mult : omul calm şi în control mereu, mai ales asupra timpului, indiferent câte are de făcut.