Portret de sportiv sau descriere de pasiune

Nu-mi plac filfizonii, macho si alti indivizi care se cred, dar nu sunt.
Nu-mi plac italienii si spaniolii, ii includ in multimea celor de mai sus.
Dar fiindca nu-s chiar atat de atasata de prejudecatile mele, accept si cate-o exceptie.

Iar spaniolul care imi place tare mult este Rafa. Rafael Nadal, jucator de tenis.
Il stiu cam de cand a aparut in circuit. Era imposibil sa nu-l remarci : purta niste bermude trei sferturi nesportiv de stramte si tricouri fara maneci.

Mi-a placut pentru cum arata. Nu muschii (conturati prea din cale afara pentru pustiul care era pe atunci). Ci mutra. Tunsoare de Mowgli si niste ochi ingusti si ascunsi direct sub spracene, o mutra de copil imbufnat de concentrare. Fara sa fie frumos mi-a atras atentia intr-un mod aparte.

Il tin minte si-acum pe Tiriac decretand ca Nadal "trebuie sa slabeasca si sa invete sa joace tenis" daca vrea sa ajunga numarul 1. Pe atunci Rafa era locul 2. Leader despotic era Federer. Iar Tiriac desigur, era suporterul elvetianului.

Federer nu mi-a placut niciodata. Nu-mi plac oamenii-masina. Pot fi imbatabili, bravo lor. Pot avea, asa cum are Federer, o usurinta nativa incredibila. Pot da impresia, la fel ca Federer, ca nu depun nici un efort in joc.
Dar n-au o poveste in spate, n-au trairi, n-au oscilatii. Sunt reci precum precizia.

Rafa in schimb e un copil cu povesti.
A intrat in tenis ca un baiat salbatic incruntat si care arata ca stie sa rada doar dupa ce castiga. Si radea cu toata fata, exact ca un copil. Probabil cu asta la inceput si-a castigat doar suportere, individe seduse de pletele si de tinuta lui aparte.

Apoi a aratat ca stie sa ramana in top, ca nu e in tenis doar pentru a-si castiga dreptul la faima in reviste.
A ramas pe locul doi dupa Federer. A trecut si peste o operatie la genunchi. Ii scazuse atunci nivelul jocului si banuiesc ca o fi fost si el in cumpana atunci.

Rafa e unul din cei mai muncitori oameni din tenis. Doar la Serena Williams am mai vazut incapatanarea asta de a alerga dupa toate mingiile, dupa orice minge, indiferent cat de putine sanse par a fi de a o returna.

La Rafa si la Serena, asa musculosi cum erau ei, cred ca am vazut cele mai multe alunecari in spagat si disperarea de a lovi fiecare minge ca si cum ar fi punct de meci.
Riscul de accidentare era intrecut la Rafa de nebunia obsesiei pentru minge.

Accidentarea lui de genunchi fusese pusa tocmai in seama acestei suprasolicitari a ligamentelor.
Multi credeau ca dupa operatie nu va mai putea reveni nici macar la nivelul la care fusese, caci mobilitatea lui de kamikaze sportiv era, teoretic, diminuata.

Si Rafa a revenit.
A revenit mai slab fizic. Si cu o alta tinuta - a renuntat la pantalonasii stramti si la tricourile fara maneci. Deja nu mai aveau ce revela - relieful impresionant al bicepsilor fusese redus la un nivel mai estetic.

Si de-atunci a continuat sa joace in stilul lui de copil imbufnat, orice minge, orice joc. Cu incapatanare si seriozitate.
Si a ajuns locul 1.

Imi place ca isi castiga mingiile pe merit, dupa un numar mare de schimburi de lovituri.

Imi place teribil stilul lui de vaslas la galere care trebuie sa munceasca din greu pentru orice punct.

Imi plac sosetele lui manjite de zgura si tricoul ud leaorca.

Imi place tabietul lui de a-si aseza si ordona sticlele milimetric, o minutiozitate caraghioasa care probabil ii pune in ordine emotiile si concentrarea.

Imi place obiceiul lui de a se asorta mereu, tricoul cu bentita, cu banderolele de pe incheieturi si chiar si cu sireturile.

Imi plac sariturile lui de capra in momentul in care castiga cate-un punct incarcat de emotii pentru el.

Imi place pentru ca este unul din cei mai sportivi ... sportivi (nu e pleonasm, fiindca sportul nu iti induce neaparat fair-play-ul, asa cum pretind naivii). De-o modestie rara si sincera. Referindu-se la duelul ultimilor ani Federer-Nadal, l-a rezumat in formula "cel mai bun jucator din toate timpurile" contra "celui mai bun loc 2 din toate timpurile".
Iar acum cateva zile a rezumat meciul dintre Nole si Federer ca fiind intre "cel mai bun jucator al momentului" si "cel mai bun jucator".

Imi place simtul terenului pe care il are. E jucatorul care nu prea se inseala cand cere cate-un challenge. Surpinzator lui Federer nu ii prea reusesc contestarile astea, insa Rafa simte exact chiar si jumatatea de teren a adversarului, de parca ar avea o legatura misterioase cu dreptunghiul de joc.

Anul trecut ma tot intrebam ce tot incearca de il vedeam tuns din ce in ce mai scurt. A explicat - era o superstitie. Prima oara se tunsese intr-o anume frizerie inaintea unui turneu si il castigase. Apoi mersese mai departe cu obiceiul asta.

Si-uite asa Mowgli cel serios si tenace al meu a ajuns barbatul cel retinut care intra in transa pe teren : corpul, privirea, toate sunt incordate intr-un singur scop la Rafa - joaca doar de dragul jocului, dar  jocul acela e cel mai serios lucru din cate exista atunci.

Vineri Rafa a castigat meciul contra lui Murray. Avea matchpoint si Murray abia apucase sa loveasca mingea ca il si vad pe Rafa trantindu-se pe spate pe zgura, cum sarbatoreste el mereu victoria. Abia apoi mingea trimisa de Murray a lovit fileul. Rafa era deja pe zgura, stiuse.

Astazi deci joaca in finala, cu jupanul elvetian.
Am eu o senzatie ca Federer daca ar vrea ar putea da numai asi, atat de multi asi nimereste fix atunci cand are mai multa nevoie de ei. Doar ca e destul de fair-play si isi tine in frau numarul punctelor-racheta.
Rafa in schimb nu prea nimereste asi, iar punctele castigate de el vin din mingii lovite de muuulte ori.

Asadar va fi o finala intre Sosete-Murdare Nadal si As-Rapid-si-Usor Federer.

Acum cand scriu conduce elvetianul cu 3 la 0 in primul set.
Haide Mowgli, doar stii ca ai mult de munca, e ca de obicei!