Simţi nevoia să te plimbi cu altcineva nu neapărat pentru compania celuilalt, cât pentru faptul că el/ea îţi poate arăta oraşul binecunoscut într-un fel în care nu l-ai mai văzut niciodată.
Pentru mine există însă un oraş în lumea asta în care, şi dacă aş trăi acolo până la 79 de ani, nu m-aş plictisi vreodată să-l străbat la pas.
Pe străzile LUI simt că îmi pot purta ca un cocon singurătatea mea sociabilă; învelită în jurul meu, eu cu mine mândră şi zâmbitoare, radiantă de încredere, aşa cum rareori sunt. Simţindu-mă bine în pielea mea, fără a avea nevoie de nimic altceva. Pe străzile şi în parcurile şi pe esplanadele lui.
E paradoxal să ai un singur oraş în care să te simţi minunat doar tu cu tine, iar oraşul ăsta să nu fie oraşul natal.
Şi gândindu-mă de ce tocmai un oraş străin şi nu oraşul meu, mi-am dat seama de un cotlon al dubioasei mele naturi feminine : oraşul ăsta e subtitutul partenerului visat.
Practic, oraşul-partener e tot ce mi-aş fi putut dori de la un el :
e elegant, deşi e natural, e impozant fără să fie arogant, e vesel fără să fie zgomotos, e nostalgic fără să fie trist, e politicos cu stricteţe nu cu ostentaţie convenţională, e demn de încredere deşi nu e grosolan.
Aşa că, pe străzile lui, nu singură mă plimb vreodată, ci îl am mereu drept cavaler alături, iar el mă contaminează de stările şi calităţile sale.
Da, citesc Virginia Woolf zilele astea, şi e prima oară când individa asta nu mă deprimă, deşi mă influenţează, cum se poate simţi.
Şi nu, nu e vorba despre Paris, dar clipul de mai jos e unul dintre preferatele mele ca imagini şi stare.
