Bizara logica feminina

Să te tot plimbi de unul/una singur/ă printr-un oraş este destul de neplăcut. Cunoşti străzile, remarci mereu aceleaşi detalii.
Simţi nevoia să te plimbi cu altcineva nu neapărat pentru compania celuilalt, cât pentru faptul că el/ea îţi poate arăta oraşul binecunoscut într-un fel în care nu l-ai mai văzut niciodată.

Pentru mine există însă un oraş în lumea asta în care, şi dacă aş trăi acolo până la 79 de ani, nu m-aş plictisi vreodată să-l străbat la pas.

Pe străzile LUI simt că îmi pot purta ca un cocon singurătatea mea sociabilă; învelită în jurul meu, eu cu mine mândră şi zâmbitoare, radiantă de încredere, aşa cum rareori sunt. Simţindu-mă bine în pielea mea, fără a avea nevoie de nimic altceva. Pe străzile şi în parcurile şi pe esplanadele lui.

E paradoxal să ai un singur oraş în care să te simţi minunat doar tu cu tine, iar oraşul ăsta să nu fie oraşul natal.
Şi gândindu-mă de ce tocmai un oraş străin şi nu oraşul meu, mi-am dat seama de un cotlon al dubioasei mele naturi feminine : oraşul ăsta e subtitutul partenerului visat.

Practic, oraşul-partener e tot ce mi-aş fi putut dori de la un el :
e elegant, deşi e natural, e impozant fără să fie arogant, e vesel fără să fie zgomotos, e nostalgic fără să fie trist, e politicos cu stricteţe nu cu ostentaţie convenţională, e demn de încredere deşi nu e grosolan.
Aşa că, pe străzile lui, nu singură mă plimb vreodată, ci îl am mereu drept cavaler alături, iar el mă contaminează de stările şi calităţile sale.



Da, citesc Virginia Woolf zilele astea, şi e prima oară când individa asta nu mă deprimă, deşi mă influenţează, cum se poate simţi.
Şi nu, nu e vorba despre Paris, dar clipul de mai jos e unul dintre preferatele mele ca imagini şi stare.

Ploiesti-ul meu personal

Nascuta in Ploiesti, crescuta tot pe-aici, dependenta de Ploiesti. Cu toate astea ...
Acum imi dau seama ca nu pot recomanda nici un locsor din orasul meu.

In urma cu ceva ani frumosi un prieten banatean ma intreba ce vreau sa spun prin "sunt ploiesteanca, desigur!" - sunt mandra de asta sau, din contra, sunt nemultumita?

PARADOX PRIM :
Eram, si am ramas, incantata de orasul meu. Cu toate astea nu pot recomanda nimic de-aici vreunui strain.

PARADOX SECUND :
Pe cand eram mica Ploiesti-ul imi parea mare si important. Si-mi placea asta. Cu cat ... ma maturizez (ce-mi mai plac cuvintele astea eufemistice pentru realitatile incomode) Ploiesti-ul mi se pare mai mic si mai provincial. Si-mi place asta si mai mult.

DECADEREA ORASULUI :
Adevarul e ca Ploiesti-ul e orasul unde nu se intampla niciodata mai nimic, orasul in care oportunitatile nu se inghesuie pe nici o latura : nici oferte de job-uri, nici cine stie ce oferte de petrecere a timpului liber, nici parcuri senzationale, nici privelisti panoramice, nici evenimente culturale.
Maxim 3 concerte pe an, maxim un film rulat pe zi intr-un cinematograf de maxim ger, maxim un meci de baschet pe saptamana si cam atat, maxim un festival de folk pe an.
S-a dus el hipodromul, s-a dus cinematograful plin, o formatie precum Urma tranziteaza cel mult centura Ploiesti-ului in drum catre vreun oras mai mare, mai potent in public si in banet.

DEPERSONALIZAREA GENERALA:
Evolutia obiceiurilor, progresul mentalitatilor, ah, dezvoltarea urbanistica!
Acum o luna de zile mergeam la pas pe strada pe care merg de ani de zile si bagam de seama cate case noi s-au ridicat. Si-mi dadeam seama ca nu imi mai pot aminti nici sub hipnoza probabil care au fost casutele sacrificate, cum aratau ele, cat de degradate erau.
Desi, repet, trec de ani de zile pe-acolo.

Lunar mai dispare cate o casa ce are sigur o poveste, mai dispare cate un barulet, mai da faliment cate un magazin de unde obisnuiam sa-mi cumpar cine stie ce nimic.
Normal, asta se intampla in toata tara, Ploiesti-ul e in tendinte aici, daca la capitolul oportunitati facea nota distincta.

Cu toate astea, sunt atasata de "satucul" meu ca de nici un altul. Si e normal sa fie asa.
Fiecare e atasat de locurile in care a copilarit, de stradutele pe care s-a plimbat in adolescenta. Ne leaga de orasul in care crestem amintirile noastre, stradute banale ce ne spun multe, baruletul unde ne-am imbatat de pomina, clubul in care am dansat de-am uitat de noi, parcul in care ne plimbam de mana cu iubirea cea mare.

Fiecare oras are barulete, multe poate mai alese decat cele de-acasa.
In orice oras gasesti parcuri, multe poate mai impresionante decat cele de-acasa.
Oriunde exista stradute frumoase, multe poate mai pitoresti decat cele de-acasa.
Cu toate astea nici unele nu-s ale noastre, toate sunt straine si ne vor ramane distante.

Singurele locuri personale sunt cele din orasul natal, fiindca le-am individualizat prin intamplarile noastre.
De-asta e trist cand vezi ca s-a inchis si barul unde obisnuiai sa iesi cu colegii, ba chiar acum nu mai exista nici cladirea, s-a demolat casuta pentru o cladire semeata, urata si neutra de birouri.
Si tocmai de-asta e important sa iti pastrezi Ploiesti-ul cu tine, ca nu se stie maine daca il mai poti revedea sau arata altora.

Eu una asa fac. Am si eu, ca fiecare, un Ploiesti personal, numai al meu.
Doar ca Ploiesti-ul meu nu poate fi vandut, inchiriat, demolat : il am in minte.
Ce ziceam la inceput? Ca nu pot recomanda nimic din oraselul meu? Nici nu vreau.
Gasiti-va mai bine orasul vostru personal si, dupa ce l-ati conturat, purtati-l bine cu voi, ca eu n-am de gand sa vi-l imprumut pe al meu !