Test de inteligenta pentru soferi. Si nu numai.

În pozele de mai jos se vede cum s-a făcut dezăpezirea într-o intersecţie de cartier din Ploieşti.

Anul trecut problema era cu dezăpezirea din staţiile de autobuz unde mormanele erau plasate strategic, aşa încât coborai din troleu direct pe deluşorul de zăpadă şi te rugai să nu-ţi alunece cumva piciorul de-acolo.
Anul ăsta văd că le-au dres pe-astea. Deci au apărut alte probleme.

Nu-s şoferiţă, dar mă gândesc că principala chestie de respectat într-o intersecţie e vizibilitatea ei.

Ei bine, la mine-n cartier deluşorul de zăpadă strâns şi care iniţial avea peste 2 metri înălţime a fost plasat ... cam în centrul intersecţiei.
Mi-a oferit spectacol interesant să văd cum maşinile dădeau cu spatele când se întălneau direct bot în bot.

Ori cei cu dezăpezirea nu au telefoane inteligente să le spună unde să amplaseze mormanele, ori vor să ofere un condus cu surprize bruşte de genul 'ghici ce-o fi după colţ, liber sau vreo maşină?'.

Disney educa fetitele de azi ! In sfarsit basmele devin realiste

Mi-a explicat mie cineva cum stă treaba cu basmele, ce vor în fapt prinţul şi prinţesa, dar nu l-am crezut. (!)

Uite însă că Disney a început să ofere reinterpretări ale basmelor clasice, mult mai realiste. 

Am văzut Frozen la cinema şi, pentru toate adolescentele care cresc azi cu modele ca Miley Cyrus sau Bianca Drăguşanu şi alte corpuri cu nume publice (!) Frozen ar trebui să fie obligatoriu, poate mai echilibrează balanţa normalităţii. 

În primul rând, prinţul se dovedeşte a fi mai găunos decât băiatul de rând. Dovadă că nu epoleţii permanenţi de pe umeri fac un om respectabil, ci calităţile omului cu pricina. 

Poveştile de până acum spuneau că musai un prinţ adevărat, adică tipul cu moştenirea, calul şi castelul şi chipul arătos, e un bărbat deasupra celorlalţi din toate punctele de vedere.

Frozen le spune fetelor că e posibil ca renul şi sania să fie de preferat unui 4X4.

Şi mai e o chestie, încă şi mai faină. Iar aici mi s-a demonstrat că omul care mi-a decriptat în mod frust basmele a avut dreptate. De cum iese pentru prima oară din castel, prinţesuca se îndrăgosteşte de primul individ impozant ce îi iese în cale. Şi nu doar că se îndrăgosteşte, că asta e normal şi frumos, dar crede că îndrăgostirea de un purtător îngrijit de epoleţi e chiar dragostea adevărată.  Deci îi şi acceptă propunerea.

Nu vă dezvălui ce se întâmplă mai departe în film, vă spun doar că şi eu cred în faptul că dragostea înseamnă întâmplări comune, râsete şi spaime împreună, încercări, enervări, ajutor reciproc. Şi nu un chip frumos pe care îţi face plăcere să-l priveşti!

Un film plăcut, cu valenţe educative, un film de văzut ! 

Femeile si trecerea timpului. Femeile si nebunia.

Din 2010 sunt atrasă de istoria ungurilor. Cum am ajuns la atracţia asta ciudată pentru mine e o altă poveste.

Cert e că ieri seară am ţinut neapărat să văd un film despre Contesa Erzsebet Bathory.
Ştiam povestea, mai văzusem un documentar despre 'contesa sângeroasă' şi mi s-a părut interesantă abordarea lor diferită.

Dacă în documentar Darvulya, femeia despre care s-a spus că a fost vrăjitoarea de lângă Erzsebet, era considerată responsabilă pentru deciziile contesei şi era descrisă ca persoana care a încurajat-o în practicile diavoleşti,

în film e fix invers : Darvulya e spiritul bun din preajma lui Erzsebet, e cea care încearcă să-i oprească nebunia cu îmbăierea în sânge de fecioară pentru a rămâne tânără.

Însă atât în film cât şi în documentar nebunia contesei este motivată cumva prin dragoste :
Erzsebet se îndrăgosteşte de un bărbat cu 18 ani mai tănăr decât ea, pe vremea când ea împlinise deja 39 de ani.
Şi, în competiţia pentru inima lui, Erzsebet pierde controlul propriei minţi.

O femeie frumoasă, educată, inteligentă, care simte timpul ca pe o nedreptate în calea menţinerii dragostei bărbatului ales de ea.

Fascinantă poveste, cred că orice femeie, indiferent ce vârstă are bărbatul de care e îndrăgostită, a resimţit măcar o dată în viaţă nebunia trecerii timpului :
'Time has no respect for beauty', spune Erzsebet la un moment dat.

Ar mai fi multe de spus, dar mă rezum la încă două lucruri.
Julie Delpy e o femeie talentată, frumoasă şi misterioasă, mi-a plăcut teribil în rolul contesei.
Şi o mirare personală : nu e bizar cum, prin părţile astea de Europă, au luat naştere două mituri asemănătoare, bazate pe fascinaţia pentru sânge, cel al Elisabetei Bathory si cel al lui Vlad Ţepes , Dracula ?

Dar Hollywood-ul trebuie să introducă mereu elemente romantice şi să amestece mereu cumva dragostea în poveşti de o cruzime diabolică, transformînd, după părerea mea, personaje crude în victime tragice ale dragostei.

Sa mai lasam dracului tehnologia !

Un accident aviatic, 2 morţi în România lui 2014 şi o învăţătură de tras, dincolo de orice altceva.

Cu toate gps-urile, cutiile de bord, semnalele gsm, telefoanele mobile şi alte invenţii ale epocii noastre,
'localizarea' avionului prăbuşit s-a făcut atât de bine pe baza indiciilor oferite de tehnologie încât, după ce l-au tot localizat de vreo 2 ori, ticălosul ăla de avion încă se afla în afara razei de zeci de kilometri pe care o 'aflaseră' serviciile de comunicaţii şi alţi specialişti în unde.

A fost nevoie de nişte localnici, de pădurari şi de salvatori montani să pornească la drum, ignorînd prostiile de 'localizări' ale tehnologiei.
Dacă oamenii ăştia nu plecau la drum, bazîndu-se pe creierele lor, nu pe citirea unor ecrane, avionul prăbuşit ar fi rămas şi azi în Triunghiul Bermudelor electromagnetic din Ardeal.


Nu cred că e nevoie să mai comentez următoarea povestire :
precedentul avion prăbuşit în România a fost găsit tot cu ajutorul unui pădurar.
Care a vorbit la telefon cu accidentaţii izolaţi în pădure şi cărora le-a pus doar 3 întrebări :
- ce fel de copaci văd în preajmă
- dacă-s copaci tineri sau puieţi
- şi dacă vreuna din victime care putea merge găseşte prin preajmă un ciot de copac tăiat să se uite pe el şi să-i spună numărul vopsit acolo.
Pe baza acestor criterii pădurarul a putut să îi localizeze corect şi au ajuns salvatorii la ei în timp util.


Cu alte cuvinte, omenire dragă, acolo unde există creier şi profesionalism în ceea ce faci, avem o şansă.
Acolo unde nu există decât prostie, încredere oarbă în tehnologie şi amatorism în ceea ce faci ... o putem mierli cu toată aparatura lângă noi.

De-asta sper, dragă omenire, că ai să ajungi să revalorizezi OMUL, nu tehnnologia !
Şi de-asta, dragă omenire, eu nu dau nicicând un pădurar sau un sătean deştept, care n-a ajuns dependent de tehnologie pentru a supravieţui, pe un orăşean high-definition şi ultra-dotat al cărui creier a devenit un simplu cititor de ecrane !

Mai putem involua mult ca popor? Chiar ajung sa cred ca suntem euglene!

Pentru românii care-s plecaţi din ţară e nevoie să explic un pic evenimentul lunii ianuarie din România.

La o grădiniţă de stat din Bucureşti o învăţătoare a fost filmată în timp ce îi jignea pe părinţii elevilor pentru că pregătiseră cadouri de Crăciun prea simbolice pentru bibliotecară, portar, femeie de serviciu etc
Îi jignea pe motiv că nu poţi merge doar cu o ciocolată drept cadou , că asta te reprezintă etc

Ceea ce a lansat scandalul în presă a fost faptul că învăţătoarea cerea mită.
Mie asta nu mi se pare mită, asta e cu totul altceva,
dar altceva totuşi mă şochează, dezgustă şi revoltă în toată povestea asta.

Părinţilor li s-a spus ceva de genul 'sunt doar cinci părinţi deştepţi în clasa asta care sau banii necesari'.
Şi nici un părinte de acolo nu a întrerupt-o pe scursura asta de învăţoare,
NICI UNUL NU A SPUS NIMIC.
Au acceptat să fie făcuţi proşti pe motiv că nu sunt cu dare de mână !

Mi se pare de necrezut :
acum 25 de ani nu aveam (ca naţie) curajul de a protesta contra măsurilor aberante luate de un dictator.
Acum, în deplina democraţie  nici un părinte nu are curajul de a replica atunci când e insultat de învăţătoarea propriului copil ?

Ce dracu' ne-a adus democraţia ?
Ce dracu' ne-a făcut ?
Ne-a secţionat chiar toţi nervii? Ne-a jupuit tot orgoliul?
Ne-a mai lăsat minte măcar atât cât să ne gândim ce modele suntem pentru copiii noştri?
Şi ce îi învăţăm ? Cum le arătăm că trebuie să fie în viaţă?

După ce am asistat la tăcerea părinţilor jigniţi de o învăţătoare ajung la concluzia că suntem un popor de euglene care-şi merită jignirile.
Oare mai putem involua?