My life must be vicious, ‘cause it surely is circular

What are the chances of wearing sandals on the twenty-second day of October, in Ploiesti ? 
What are the chances of wearing the sandals that I bought, this May, in Budapest, during a last gorgeous, generous, incredible autumn day ? 
What are the chances of sleeping on a late October night with the window open ? 

And yet, it did happen. Yesterday, on the last summer day of this autumn ;) No better proof than the warm light of the air and the powerful green of the grass.   
The chances were low, but still it happened. 

Today summer is already gone, the most fabulous summer I’ve ever had. Oh, the miracle of my life : travelling; travelling with my mind while not travelling with my backpack.  
I keep coming back to places, people and emotions that keep me captive in a world of fantasy, my naive world for my grabbing, possessive soul. 

Sa ma bucur? Sa ma intristez?

Azi, prima ieșire cu copiii mei, ca dirigintă.
Am fost la kfc, apoi în parc la joacă, ba chiar timp de 3 ore ne-au permis cele 20 de grade să ne plimbăm fără jachete, ca și când abia ar fi început școala într-un început minunat de toamnă.
Kfc-ul l-au ales copiii, normal, apoi parcul a venit firesc ca o condiție a mea de a ne de-toxifia după mâncarea fast-food pe care o afurisim la școală cu orice ocazie la ore.

La final unul dintre copiii : "Doamna, asta e cea mai tare zi de când a început școala !"

Și, știind că a fost sincer, chiar n-am știut dacă să mă bucur că am reușit să ne simțim atât de bine împreună și să colaborăm, să ne jucăm cu toții, fără injurii, fără bătăi,
sau să mă întristez pentru că cea mai tare zi nu a fost una dintre cele de curs, din care să fi învățat ceva anume din ceea ce se tot străduie profesorul să îi învețe.

Până la urmă am ales, ca întotdeauna, să păstrez perspectiva pozitivă. Și să sper că o vom putea repeta, cândva, și în cadrul unei ore de curs, plăcută și eficientă.

În plus, cu ocazia asta, unul dintre băieței m-a întrebat "Doamna, chiar e adevărat că nu aveți copiii?"
M-a mirat suspiciunea lui că nu i-aș fi spus adevărul atunci când am pretins a nu avea copii.
Oare de unde și de ce suspiciunea lui? Ce anume să-l fi făcut oare să creadă că am totuși copii, dar n-am vrut să recunosc.
Sunt curioasă acum, bănuiesc că are să rămână unul din misterele care îmi întrețin fascinația față de cei din jur, de reacțiile lor, uneori minunat de generoase, alteori dezastruos de egoiste.

Mi-e dor! Atat! Din senin! Mi-e dor!

Să presupunem că ești cu nervii la pământ din pricina veșnicului inamic - timpul și crizele sale; timpul în criză care continuă, într-un cerc vicios, să te crizeze.

Să presupunem că e ora 11 noaptea, mai ai o mulțime de fișe de făcut pentru școala de a doua zi, simți cum controlul timpului, reacțiilor, emoțiilor începe să îți alunece printre degete.

Și dintr-o dată primești un mesaj : "Mi-e dor de orele cu dumneavoastră, doamnă, mi-e dor de dumneavoastră."

Probabil ăsta e, în ciuda tuturor contraargumentelor, ingredientul magic ce mă face să nu renunț la a fi profesoară, nici măcar după deprimantele experiențe din luna septembrie.
Un mesaj de la un fost elev, o fostă elevă "doamnă, îmi amintesc ce mi-ați spus și am pus în aplicare, acum am încredere în mine."

Să simți că ai făcut o diferență la un moment dat în viața cuiva, că acel cineva își mai amintește, după atâtea luni, de orele acelea din care ai sperat că va crește, că profita cumva mai târziu.

E singurul combustibil care alimentează o energie aflată la limită!
E tot ce ai vrea să auzi ca să poți continua.
Ce poți să-ți dorești mai mult decât să-ți spună cineva, din senin, după doi ani, "Mi-e dor!" ?

Simplu și delicat. Deci maxim de eficient.
Și mie mi-e dor!

Iubitul meu, molozul si cenzura

Că tot trăim pe aici prin România de patru săptămâni încoace vremuri ce se întrec în aberații,
că tot mi-au venit cu controlul ginecologic la școală,
că tot încep să se contureze semne îngrijorătoare ce-ar trebui să mă facă să plec, să fug, să gonesc din țară cât încă mai pot,

mi-am amintit de o snoavă (reală), amuzant de ridicolă din vremurile comunismului
(pentru că singurul mod de apărare mentală contra penibilului este hohotul de râs).

Se dă următorul cântec, ce mi-e tare drag de altfel :

Iubitul meu de-aș face să răsară Un snop de maci peste câmpia ninsă
Iubirea ta care s-a stins din vară Ar mai putea să fie reaprinsă.
De-aș presăra din apa amintirii Cât vezi cu ochii nuferi albi și roz
Aș mai putea ca pasărea iubirii S-o smulg de sub un munte de moloz. 

Ei bine, după cutremurul din '77, partidul a interzis cântecul ăsta.
Vă puteți seama de la ce i s-a tras bietului tangou pasional ?

De la infamul cuvânt moloz, care devenise tabu după tragediile cutremurului.

Încep să cred că istoria începe să se repete, ne întoarcem la soluții de-a dreptul penibile luate la probleme cât se poate de reale, doar ca să arătăm că am luat măsuri, că îndreptăm lucrurile și prevenim nenorocirile.

ps.  Dacă tot mi-am amintit de cântecul ăsta cu povestioara lui, am și o mare dilemă legată de el, care, probabil, se face în bună măsură responsabilă de magnetismul auditiv pe care îl exercită asupra mea.
Ce mama dumneaei spune Stela Enache la refren ??

Că zău dacă pricep! Din seria englezii nu pricep ce se spune în cântecele în engleză, româncuța nu pricepe ce grăiesc românii în cântecele în română.

Eu si alte feluri, dar sigur nu oamenii mei

Acum câteva zile spuneam că-n viață întâlnim oameni care ne învață și oameni care ne dezvață.

De ambele soiuri de oameni am nevoie: îmi sunt utili și mă las modelată de ei, că până și cei care mă dez-vață sunt importanți.

Singurii pe care nu-i vreau în preajmă sunt cei de la care nu am ce învăța. 

Iar ăștia nu-s neapărat ignoranții, ci ignoranții-aroganți: 

cei care nici nu știu, care nici nu știu că nu știu și nici măcar nu le pasă dacă află că nu știu. 

O comoditate mentală pe care, uneori, mărturisesc, o invidiez. 

Din sfera asta fac parte cei care nu pot pronunța cuvintele Nu știu. 

De mai multe ori am avut discuția asta contradictorie cu cineva care susține că e o rușine pentru un profesor să spună Nu știu. 

De tot atâtea ori i-am replicat că un profesor care pretinde că are toate răspunsurile e pentru mine în primul rând un impostor, iar în al doilea rând exemplu dublu-periculos pentru copii:

- e posesorul unui caracter dubios, cu orgoliul său exacerbat, 

- dar și practicantul unui stil autoritarist - eu le știu pe toate, deci sigur tu nu mă poți contrazice.

Prezența lui Nu știu în vocabular nu e un motiv de rușine, ci o dovadă că vrei să te perfecționezi continuu. 

Din contră, 

absența lui Nu știu din vocabular e dovadă de superficialitate și limitare, adică fix invers față de ceea ce vrea să pară. 

Azi, văzând o planșă cu steaguri rare, mi-am amintit un episod petrecut în vacanța mea minunată de vară: sudul Angliei, periferia unui mare oraș. Oamenii nu prea au afișate steaguri în zonă, așa încât m-a frapat când într-o curte am văzut nu unul, ci chiar două steaguri.

Primul era al Angliei, dar cel de-al doilea mi-era necunoscut, deși mi s-a părut mai mult decât neobișnuit : o cruce albă pe fundal negru.

Nah, la ce să mă ducă gândul, un steag cu negru mi s-a părut a fi ... de pirați! Că și așa au cam mulți oameni bărcuțe prin părțile locului. 

De la fereastra cafenelei de unde îl vedeam, mă tot întrebam ce-o fi.

Așa încât i-am întrebat pe obișnuiții cafenelei dacă e vreun steag din zonă, pe fundal negru, cu o cruce albă.

Răspunsul a fost minunat : ,,Nu există așa ceva!"

Le spun că l-am văzut și încerc să adaug că, dacă se mută 10 metri mai în față, îl pot zări și ei, dar nu mai apuc fiindcă altcineva mă lămurește pe un ton mai ferm, plusând chiar : "Nu există nici un steag cu negru in UK!".

Mioapă sunt, dar parcă încă disting bine culorile, așa că mai târziu am dat cu sfântu' goagl :

steagul ce-l vedeți mai jos e steagul regiunii Cornwall. Și există.

Dar da: cel mai simplu pe lumea asta nu e să spui "Nu știu / am să mă informez", 

ci e să spui "Nu există" dacă n-am aflat eu de asta.

Sau în varianta bucureșteană a răspunsului : Nu sunt de aici ! ;)

Eu si oamenii mei

Unii mă învață, alții mă dezvață.
Unii mă surprind în bine, alții ... mai bine nu m-ar mai surprinde.

Totuși! Mă simt încă tânără atât timp cât mai am simțirea asta cu surprinderea. Fie ea și nasoală.

Așa se face că nici anul ăsta n-am rămas nesimțitoare.

Iar una din cele mai faine experiențe de anul ăsta a fost să constat cum un musulman îmi explică Biblia.
Fără prejudecăți, fără extremisme, fără patimă.

Acum mai mulți ani cerusem lămuriri de la doi preoți ortodocși (unul tânăr, altul cu ani de preoție în cârcă, că în suflet sau minte s-a demonstrat că nu-i contabilizase). Le spusesem că multe lucruri din Biblie îmi ridică întrebări deloc comode și deci mă îndepărtează de scripturi dacă nu îmi vor fi explicate.
Ambii îmi replicaseră că nu-i deloc bine ce fac, Biblia trebuie citită cu inima, nu căutată cu rațiunea, că nu-i treaba mea să mă întreb de ce a procedat Creatorul cum a procedat.

Răspunsurile celor doi, altminteri destul de diferiți între ei, reușiseră să mă îndepărteze și de Biblie dar și de tagma preoțimii.

Pentru ca, anul ăsta, tocmai un musulman să încerce să facă pace între mine și cartea religiei mele.

Câtă admirație să ai pentru astfel de oameni deschiși la minte?
Câtă admirație să ai pentru oameni care, deși vin tocmai din culturi închise, cum sunt cele islamice, au mai multă deschidere, generozitate intelectuală și cultură generală decât co-religionarii mei?

Insă încă mă mir chiar și acum de reproșul și îndemnul unui musulman, că nu se poate să nu-mi citesc cartea religiei mele.
No, e drept că nu i-am urmat sfatul,
e drept și că experiența asta surprinzătoare tot nu mă face dornică să vizitez țări arabe,
dar scena asta (petrecută într-un miez de noapte al lunii mai în Budapesta) mi-a venit azi în minte, în zilele în care ministrul Educației se străduie să pună sârmă ghimpată gândirii și să impună viziunea unică, depersonalizată și standardizantă, sub amenințarea profesorilor cu procuratura.
Aștept să mă dezvăț de epoca dezamăgirilor marca Liviu Pop.

Placerea de a taia elanul cuiva

Am avut azi treaba la o banca unde am un cont intrat in adormire de vreo 3 ani.
Functionara, de altfel foarte simpatica si amabila, daca m-a prins acolo, a zis sa si profite informational de mine. Asa ca m-a informat ca imi va actualiza datele, ca voiam sau nu.

A inceput cu angajatorul :
"Mai lucrati la marele K?"
"Ah, nuuu, am mai schimbat 4 angajatori de atunci."

"Bun, am modificat. Mai locuiti la adresa ?"
"Nu, dar lasati-o asa, ca nu imi stiu pe dinafara noua adresa."

"Casatorita acum." aici nu prea inteleg de ce tonul nu a fost unul interogativ ci ezitant afirmativ, in asteptare de confirmare doar.
Iaca nu. Am cam dezamagit-o aici pe functionara : probabil de unde ieri fusese zi libera, azi avea atat chef de munca incat era chitita sa schimbe cam toate rubricile in contul meu.

Dupa care a continuat cu elan diminuat "Telefon 07"
Aici nici n-am mai lasat-o sa continue : "Acelasi."
Deh, echilibru in toate : daca am variat prea mult angajatorii, macar am ramas constanta la alte capitole.

Simpatica functionara a ras si fiindca intr-adevar era pusa pe munca, m-a mai tinut de vorba vreo cateva minute.
E prima oara cand o functionara din banca se revolta impotriva monotoniei slujbei asteia si socializeaza cu clientul. Chiar o experienta placuta , prima la banca asta. Si eu care voiam sa imi inchid azi si contul la ei!

Iubeste-o fraiere! si pozitiile anormale ale naturii

         Stiti "ritualul" cela celebru al lui Rafa Nadal ? Ei, acum si voi ! Ma refer la cel cu aranjatul sticlelor, desigur. Comentatorii au descoperit ca respectivul tic e menit a-i asigura calmul si concentrarea mentale necesare in timpul jocului, pentru ca firea disciplinata a lui Rafa are nevoie sa simta ca e in control asupra tuturor elementelor, astfel incat situatia din teren sa se potriveasca mereu cu cea de la antrenament.

         La fel si eu, am "ticurile" mele de primavara. Nu ma simt bine daca nu-mi vizitez doua case din Ploiesti : casa cu lalele si casa cu glicina, fix in perioada in care sunt ele inflorite.
  
         Ei bine, anul asta se simte ca sunt stresata : le-am ratat pe ambele !
Am mai prins numai o "pacaleala" de glicina, pe gardul din imagine. "Pacaleala" ii spun fiindca nebunia asta de planta movulie creste, din cate stiu eu, mai degraba in cascade ce umplu vertical peretii caselor.
Sa o vad asa, alungita saracacios pe un gard, mi se pare ca e beteala pe care o aveam pe cand eram mica : tata lua mereu bradul cel mai mare si mai bogat, desi noi aveam o saracie de beteala mica si simpla, asa incat apoi se tot chinuia sa o intinda si sa o rasuceasca, sa o faca sa para mai bogata decat era.

        Glicina mi-e draga si din alt motiv : am aflat despre ea din intamplare, acum vreo 4 ani, in timpul facultatii (care nu a fost cea de biologie, culmea). Atunci mi-am descoperit cartea preferata, cu personajul ticalos preferat. Iar undeva pe a doua pagina (pe care parca inca nu se terminase fraza cu care incepuse romanul) autorul "picta" decorul: "ERA VARA GLICINEI".
Cand am dat sfantul search pe google m-am indragostit iremediabil si de planta, si, fiindca eu cred in coincidentele universale, o luna mai tarziu aveam sa o descopar atarnind inflorita pe peretele unei case din Ploiesti, tocmai din zona unde mi-am trait primii doi ani.

Imaginea suplimentara e una pe care am gasit-o intamplator in plimbarile mele si pe care nu m-am putut abtine sa nu o fotografiez.
Pentru ca, sa recunoastem : e sfat de ploiestean intelept ! Sau o fi vreo ploiesteanca ? ...


ps.  daca vi se pare ca articolul asta e facut din idei incoerente inseamna ca imi onorez, chiar si dupa atatia ani, numele ales pentru blog ;)