Campanie pe bloguri si reactia de domnisoara crescuta la pension

De câteva zile constat cum se umflă nervii şi cresc supărările prin blogosferă. Unii se simt jigniţi, alţii pornesc tete-a-tete-uri de acuze. Alţii sunt pur şi simplu prinşi la mijloc între părţile certăreţe - asta mi se pare cea mai nasoală situaţie.

Suntem miştocari, ce dracu', chiar nu pricep că-i vorba de caterincă aici? Probabil o să mi se replice în genul ăsta, că-s eu prea sensibiloasă.

Haida' tu! Nu-i vorba de miştocării. Sunt pur şi simplu reacţiile unora, sincere, fiindcă până şi felul în care dai cu ironii spune ceva despre tine, aruncătorul.

Unii, care se consideră mai jos decât X (nici nu contează criteriul în spatele căruia se ordonează topul), încep să aibă replici plini de invidie la adresa lui X.
Y de cealaltă parte, care se consideră mai sus decât restul (şi iarăşi nu contează criteriul, că tot de cifre e vorba) începe să se lăfăie în replici arogante.

Apoi mai e cazul impotenţei românului de a asculta şi de a critica ideea, nu omul care a emis-o.
Şi nerăbdarea de a arunca la coş ideile, dacă la prima auzire se descoperă o hibă, în loc de a lucra  minuţios cu ele, desprinzând din orice idee pulpa bună de coaja pătată.

Şi, cazul care mă enervează pe mine cel mai mult, să lovim fraţilor în ceilalţi cu ironii nejustificate, ca să ne frecăm palmele de cât de grozavi suntem. Iar ca să părem grozavi desigur că vom ataca doar naivii pe care îi simţim mai lipsiţi de replică. Sau pe ăi mai tineri.
Cu cât lăsăm laţi de muţenie mai mulţi indivizi, cu atât suntem mai tari. Nu contează că tăria asta nu măsoară în fapt decât incapacitatea celuilalt de a fi tare în ceartă!

E drept, lumea blog-urilor nu reflectă o altă imagine faţă de realitatea românească cotidiană. Nu mă interesează acum cauzele, ar fi folosite doar pe post de scuze pentru a-i da înainte cu atitudinea asta.
Eu însă vreau altceva : vreau să se schimbe ceva.

M-am înconjurat de oameni cu vorbe bune (iar pe net de oameni cu blog-uri bune) şi am încercat să triez ce parte din lume ajunge până la mine. Doar că e destul de greu.

Iar în contextul ăsta deranjant pentru mine am citit ieri de iniţiativa lui Waven.
El îşi doreşte o campanie socială pentru folosul ploieştenilor.
Preocuparea mea nu intră în campania lui : el îşi doreşte o campanie bazată pe 'ce să fac', eu una bazată pe 'cum să fiu'.
Fiindcă eu asta gândesc : schimbările în bine pot apărea doar atunci când ne schimbăm noi mentalităţile şi ne mai re-educăm un pic.
Ambele preocupări au însă ceva în comun - dorinţa de a ameliora mediul în care trăim.

La soluţii n-am stat bine niciodată. Eu nu pot sesiza decât simptome. Ăsta mi-e felul.

Poate soluţii aveţi voi :
cum să nu mai fim agresivi pe net
cum să nu mai interpretăm ca jignire orice glumă rostită de altul
cum să nu ne mai grăbim cu reacţii răstite
cum să fim ironici fără a fi miştocari
cum să brodăm pe o idee venită de la o persoană pe care nu o simpatizăm / apreciem
cum să nu ne mai credem deţinători de adevăruri absolute
cum să criticăm constructiv, aşa încât să construim, nu să demolăm
şi cum să încurajăm tinerii de azi, care, crescând într-un mediu mult mai dificil, au talent, au potenţial, au bun-simţ, au o bună-cuviinţă, au caracter şi ... mai stăpânesc şi limba română.

De fapt retractez : nu-mi doresc nimic din toate astea pe net. Pe toate mi le doresc în viaţa reală!

Şi mărturisesc : câteodată simt nevoia de a pune câte un sticker după ce lecturez ceva ce nu îmi place. Gen 'măgarul săptămânii'. Sau 'ironicul grobian al zilei'. Sau 'm-am enervat ca fraiera'. Sau 'mă cred grozav, înseamnă că sunt'. Etc