Peticele unei zile amestecate

Minciună, Minciună!

Cred că şi voi nimeriţi câte o zi din aceea care se adună din bucăţele mici de senzaţii plăcute, sau amuzante, sau de pofte visătoare. Am avut eu o astfel de zi frumoasă ieri.

Pe la 8 sau 9 dimineaţa m-a trezit din somn Wyl Fm (eu dorm de câte ori pot cu radioul deschis) care îmi difuza Heaven, noul single Depeche Mode. E prima oară când l-am auzit la ei. L-am auzit prin somn şi am dormit în continuare încă şi mai bine. Dar sigur n-a fost doar în mintea mea!

După prânz intenţiile bune mi-au fost anulate de faptul că am rămas cu săpunul pe mine : oprise vecinul apa caldă. Ceea ce a schimbat planurile casnice de sâmbătă într-unele plimbătoare de zi însorită, sub imboldul exterior primit.

În centrul Ploieşti-ului, târg de carte. Frumos expuse, din păcate nu am găsit nici una din cele 2 cărţi pe care le căutam. În schimb ... vai de ce plăcere am avut parte! Rarissim : în parcul Nichita Stănescu se auzeau melodii din Bucureşti-ul de odinioară. Mă tot roteam pe-acolo, nu-mi venea să plec!
Nu-mi venea nici să-mi cred urechilor că dintr-un cort de bere poate răsuna aşa ceva :
Cristian Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol !
Mi-ar fi plăcut, tare mi-ar fi plăcut ... ca ploieştenii să fie mai naturali, mai degajaţi, să văd dansînd în cupluri, rotindu-se cu perechea pe loc ! De ce nu ne putem permite o aşa extravanţă?
De ce n-am dansa în mijloc de parc?

Apoi ziua suprizelor continuă : pe trecerea de pietoni mă claxonează o maşină. Eu nu răspund niciodată la claxoane sau alte sâsăieli pe care nu ştiu cum să le interpretez.
Când colo, mă aud strigată pe nume. Ei da, dacă strigi Mihaela mă întorc!
Omul cu maşina era un fost coleg de şcoală, amuzantă întânirea, fiindcă ne-am tot străduit să ne revedem cu colegii şi n-am reuşit. Dar uite ce poate aduce culoarea roşie a stopului!

Iar la întoarcere, altă întâlnire plăcută. Mie mi-e frică de câini, dar am o singură specie după care mă topesc. Şi culmea, şi ei mă simpatizează, fiindcă altminteri câinii mă cam latră.
M-am oprit lângă căţel, i-am spus că e frumos (da, vorbesc fără ruşine cu animalele pe stradă), i-am spus că pe partea cealaltă a drumului mai e unul ce seamănă cu el şi i-am făcut nişte poze. Dar stătea blănosul blând la pozat de parcă aştepta de când lumea o şedinţă foto!
Vă las doar una din pozele făcute.

S-aveţi şi voi tot soiul de astfel de momente, cât mai multe !

Ce spuneti de asa exemplu? Fizic sau psihic, sanatos sau nebun?

Sunt oameni, ca mine, care au stări de leşin după 11 ore de şcoală (fiindcă aşa cred pedagogii că e eficient un program de studiu). Sunt oameni cărora după un efort prelungit, fizic sau intelectual, li se învârt toate cele 6 urechi ale celor 3 capete pe care simt că le au. Eu sunt un astfel de om.
Sunt alţii care simt nevoia să nu meargă pe jos nici o staţie, că de-aia s-a inventat roata şi s-a privatizat Petrom-ul. Ştim fiecare câte o astfel de persoană.

Şi mai sunt alţi oameni care ... pe care îi crezi normali dar care îţi dovedesc că-s nebuni.
Că-s nebuni să nu creadă în limite, să fie surzi la reacţiile corpului lor.
Ei, oameni din specia asta nu-s foarte mulţi, aşa că-i bine să-i arătăm cu degetul când îi întâlnim.

Un astfel de 'nebun' vă pot indica eu : se numeşte Adrian Rotaru, se alintă Aditza şi tocmai a făcut parte dintr-o echipă de 8 oameni care şi-au propus să meargă pe jos, timp de 2 zile, 100 de kilometri.
Şi ghici ce? Au reuşit!  Eu vă vorbesc despre el fiindcă pe el îl cunosc. E la fel de încăpăţănat pe cât sunt şi eu, şi în bine şi în rău.

Oamenii ăştia au mers pe jos sâmbătă 60 de km, de la Ploieşti la Sinaia, probabil erau 3 grade şi un vânt de vreo 70 km la oră. Iar a doua zi au continuat, până la Braşov, încă 40 de km.
Fără să fie sportivi profesionişti!

Eu acum nu vreau să vă conving nici să mergeţi pe jos,
nici să vă propuneţi nebunii care mie îmi par iresponsabile,
nici să mergeţi în condiţii mai grele decât sportivii, fără vitaminizări, fără dozaj, fără nimic, doar cu voinţă.

Pentru oamenii obişnuiţi nu funcţionează să mergem doar alimentaţi de voinţă.
Sau aşa credem noi!
Dar se pare că, din când în când, iresponsabilitatea şi încăpăţânarea ne duc mai departe decât credem.

Duminică dimineaţă, când am vorbit cu Aditza la telefon, era iritat şi mă repezea orice aş fi zis.
Mi-am dat seama că erau oboseala şi îndoiala care se simţeau deja în felul ăsta şi care îl trăgeau în direcţia opusă faţă de cea în care îl îndemna orgoliul.
Mi-am dorit atunci, precum în poveşti, să se pornească o furtună puternică şi să-i oprească, dacă el tot nu avea grijă de binele organismului său.  Dar nu s-a oprit.
Apoi, seara, când mai avea vreo 8 km până la final (din cei 100 km) deja omul avea vocea celui care pluteşte în beatitudine. Tinţa se simţea aproape. Imposibilul a devenit tangibil.

Aşa că vă îndemn :
NU mergeţi zeci de km pe jos odată, DAR priviţi oamenii din jurul vostru cu atenţie şi gândiţi-vă că s-ar putea să vă mire cândva prin exemplul lor !
NU plecaţi în mod spartan în proiecte, fără precauţii (fie ele meteo sau alimentare sau de altă natură), DAR gândiţi-vă că fiecare din noi, toţi  ascundem resurse de voinţă ce zac în ruginire printre celulele noastre comode şi precaute !

Eu ştiu că mi-am mai adăugat un om la lista celor 3 oameni din preajma mea pe care mi-i arăt cu degetul când simt că am nevoia unui exemplu pentru a merge mai departe în câte-un moment !

Sa ne traiasca optiunile si parerile!

Am o problemă serioasă, se pare : nu îmi pot pune patriotismul mai presus de gusturile personale.

Când se remarcă pe undeva câte un ploieştean, indiferent de domeniu, hopa apar şi îndemnurile să-l susţinem, cu mic, cu mare, cu surle şi bloguri. Sunt convinsă că la fel se petrece în toate oraşele ţării, identitatea locală e 'muşchiul' cel mai tare încordat.

La fel şi acum cu tipul ăsta de a câştigat (dubios) preselecţia pentru Eurovision, Cezar Ouatu. Eu înţeleg că are un talent rar, că e ceva deosebit să fii contratenor, dar de-aici şi până la a-l susţine ...
Nu mai amintesc de argumentul agresiv al unora, de genul 'dacă nu îţi place opera eşti un manelist'. Prea sună de la sine a prostie deducţia asta limitată!

Mie una nu-mi place opera, îmi zgârie urechile şi restul organelor simţitoare.
Nu-mi place nici o femeie cântînd operă, darămite vocea unui bărbat cântînd operă precum o femeie!
În plus,   îmi plac vocile care cântă natural, adică pentru mine o soprană e tot atât de ne-muzicală precum unul care îmi zbiară death-metal. Îmi asum impertinenţa afirmaţiei!

Dar mai mult decât stilurile vocale forţate îmi displac atitudinile mentale forţate :
visez la o lume civilizată în care să fim îndemnaţi să susţinem pe cine ne place nouă, fiecăruia,
nu una în care să fie considerat ca obligatoriu să-ţi susţii colegul de clasă sau vecinul de bloc sau co-orăşeanul pe motiv că 'e de-al nostru, deci gusturile se suprimă!'.

Numai joi seară să n-aud că nu ţineţi cu Steaua ... că pe urmă ştiţi şi voi pe Cine supărăm!

La pomul laudat ... ai grija cat dai pe bilet!

In sfârşit, după 4 ani de zile în care am ratat mereu, anul ăsta am reuşit : am văzut un spectacol de balet rusesc. În Ploieşti, la Casa Sindicatelor. Compus din selecţiuni după creaţiile lui Ceaikovsky.

Hai să nu povestesc cum la înainte să înceapă spectacolul, abia mă aşezasem pe locul meu, şi vine o cucoană care mă întreabă ce număr am, după care mă informează că şi ea are tocmai acelaşi loc, a primit invitaţie !
Eu mă invitasem pe banii mei, cu bilet, nu pe banii organizatorilor, aşa că am ridicat din umeri. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam eu mai târziu decât ea.

Despre spectacol ... nu vă pot spune cât îmi place baletul ! Cât m-aş dori eu însămi balerină !
Aşa încât să văd la noi în orăşel în turneu nişte balerini ruşi, tocmai ruşi ... vai ce ocazie !

Numai că jumătate din trupa de balerini păreau adolescenţi, mai mult elevi ai unei şcoli de balet.
Erau frumoşi şi talentaţi, dar tineri foc.
Costumele ... parte din ele păreau încropite la vreun teatru de provincie din România, pe vreme de criză.
Unele balerine erau mai plinuţe decât balerinii.

În schimb decorul pentru Lacul Lebedelor - o minunăţie. Nu i-am priceput sensul, fiindcă îmi părea mai degrabă o lume sub-acvatică, dar frumos realizată şi foarte expresivă.
Una din balerinele cu experieţă avea exact ţinuta şi graţia pe care le bănuiam eu implicite la toate balerinele.
Balerinul-adolescent care mi s-a părut mie cel mai graţios, cel mai talentat, a fost o demonstraţie indirectă despre cum efortul baletului se poate transpune în bucurie - toată figura lui era luminată de bucurie, de mândria că poate dansa, că poate oferi şi altora.

Ce m-a suprins şi mi-a mers drept la suflet ?
Faptul că la mulţi dintre cei de pe scenă se simţeau emoţiile, se vedea din respiraţia lor.
Mi-am spus atunci că dacă până şi balerinii, obişnuiti cu scena din atâtea spectacole, dacă până şi ei au emoţii, atunci n-are trebui să mă mai judec eu atât de aspru pentru emotivitatea mea ruşinată.

Însă acum ştiu :
dacă vreau să văd graţie, eleganţă, perfecţiune, costume de poveste, atunci să nu le aştept de la un turneu provincial al vreunei trupe : dacă vreau BALET atunci Sankt Petersburg sau Moscova  mi-s destinaţia!