Melcul cu asteptarea si evenimentul cu supersonicul

Planuri, pregătiri, emoţii, aştepatări,
apoi emoţii, aşteptări, planuri, pregătiri
şi tot aşa!

Ne fixăm câte un eveniment important şi el devine reper de măsură, reper de emoţie, reper de orice.
Cu cât se aproprie evenimentul, cu atât emoţiile cresc.

Aşa şi acum cu mine : mâine trebuie să fie concertul DM.
Al doilea doar ţinut până acum în România.
Avînd în vedere însă istoricul concertelor DM -unul anulat chiar cu fanii  strânşi pe stadion- e bine să nu mă bucur de şansa mea până nu-i văd efectiv intrînd pe scenă.

Însă tocmai mi-am dat seama de un paradox citind ultimul comentariu al lui Rudolph Aspirant. Ca de obicei, el vine cu o perspectivă originală asupra lucrurilor. M-aş bucura să fie aşa cum argumentează el acolo - fiindcă eu mă consum pentru evenimente, mă agit, planific, anticipez,
într-un fel cred că în fapt consum în timp mai multă emoţie în aşteparea unui eveniment important decât în momentul cu pricina.

De fapt, bănuiesc că aşa suntem toţi :
aşteptăm şi câteva luni ceva ce va dura câteva ore !
Aşteptarea pare nesfârşită, iar apoi ... ţuşti, evenimentul a şi trecut şi tu nici n-ai apucat să te dezmeticeşti bine!

Mâine, pe la 12 noaptea, totul va fi deja terminat.
Unii urcă Everestul ca să ajungă să aibă momente de anestezie sufletească, alţii merg la concertele 'idolilor' din adolescenţă !

Nu prea cred eu că e corect argumentul lui Rudolph, dar îmi place şi pe viitor am să-l adopt :
cu o conşţiinţă deci curată, sclipitoare, aştept supersonicul meu de mâine !
Voi? Ce supersonice v-aţi programat?