Citatul zilei e drept, s-ar putea să fie doar pe placul bărbaţilor, deşi eu zic că stilul e de apreciat de toate genurile de creaturi, inclusiv de feminine cărora le plac întorsăturile (din vorbe) :
"mişcările de stropitor de gazon ale lui Florescu de la centrul terenului"
Vorba îi aparţine lui Adrian Georgescu , un gazetar mai degrabă scriitor pe care vi-l recomand cu toată încrederea, în cazul în care nu l-aţi descoperit încă. Doar dacă vă plac oamenii ce se joacă din vorbe şi care nu lasă deloc în pace ironiile. Nu-i musai să vă placă fotbalul, că doar un Mircea Sandu sau un Mititelu ştim cine sunt numai dacă deschidem ştirile monden-sportive.
El ştie dacă o fi scriind într-adevăr iute, da' piperat sigur scrie!
p.s. Nu, nu ştiu cine este Florescu, de la ce echipă vine şi încotro se roteşte. Da' tocmai ăsta e farmecul articolelor lui AG : nici nu contează.
De fapt, cam tot ăsta e şi farmecul fotbalului românesc - oricum nu mai contează - da' nu vreau să deprim domnii, deci rămânem doar la nivelul 'superficial' al exprimării, lăsăm fondul specialiştilor mai optimişti.
O noua serie : musai sa ne distram. Azi Radu Mazare.
Gata! M-am decis să inaugurez o serie de postări care să aducă zâmbet. Nu de alta, da' tocmai am avut câteva zile nasoale şi mi-a lipsit ingredientul ăsta.
Iar dacă tot găsesc lucruşoare caraghioase din lumea asta mare, de ce să le ţin doar pentru mine? Nu mai bine vă testez şi vouă rezistenţa la zâmbet?
Azi două fotografii.
Mă gândesc să vă pun şi un pic la muncă, să nu vi le ofer pur şi simplu.
Deci organizăm un colaj cu ghicitoare!
Prima fotografie e asta. E bustul real al lui Radu Mazăre, primar al unui oraş Constanţa în timpul liber, atunci când nu e la muncă la plaja sau carnavalul din Brazilia.
Sursă foto-video : Realitatea.net (mereu uit de precizarea surselor)
Iar dacă tot găsesc lucruşoare caraghioase din lumea asta mare, de ce să le ţin doar pentru mine? Nu mai bine vă testez şi vouă rezistenţa la zâmbet?
Azi două fotografii.
Mă gândesc să vă pun şi un pic la muncă, să nu vi le ofer pur şi simplu.
Deci organizăm un colaj cu ghicitoare!
Prima fotografie e asta. E bustul real al lui Radu Mazăre, primar al unui oraş Constanţa în timpul liber, atunci când nu e la muncă la plaja sau carnavalul din Brazilia.
A doua poză însă ... eheee, a doua vine cu ghicitoare.
În primul rând spuneţi ce funcţie credeţi că îndeplineşte personajul ale cărui picioare se etalează din aceşti colanţi în dungi?
(Dacă aţi spus bufon la curţile regale britanice medievale înseamnă că avem aceeaşi gândire. Eronată şi perversă, vezi bine, fiindcă personajul cu picioarele NU e bufon de meserie.)
Precizare : n-am desenat eu in Paint acea prelungire roşiatică, în ciuda iluziei optice era un simplu fermoar ce pornea de unde pornea şi se continua pe cracul stâng, într-o deosebită armonie cromatică cu opincuţele.
Şi provocarea numărul doi : încercaţi să alipiţi picioarele băgate în umor fashionistic ale personajului de jos la bustul de om serios al primarului de sus.
Şi spuneţi-mi şi mie dacă alăturarea vă dă cumva un primar socialist, al unui mare oraş al anilor 2011, aflat în timpul mandatului, ba chiar în una din zilele lucrătoare, în speţă luni.
Spune-mi ce browser folosesti, ca sa iti dau o ghicitoare. Ghiceste-ma deci!
marți, 2 august 2011
Poftim că apăru un nou studiu despre utilizatorii de internet. După principiul toate-s legate între ele şi dacă o să le spui cum preferi să-ţi bei ceaiul ei au să te lămurească simplu cum stai cu puterea de seducţie.
În caz că eraţi convinşi dacă sunteţi sau nu inteligenţi, iacă vă dezvăluie noul studiu cum vă stau în fapt neuronii, câţi îs şi dacă vi-s activi sau astenici.
Cercetătorii au concluzionat :
utilizatorii IE ar avea neuronii cei mai slăbuţi,
în timp ce neuronii utilizatorilor Firefox, Safari sau Chrome ar fi mai săltăreţi şi s-ar conecta mai mult unii cu alţii.
Ca utilizatoare cu state vechi de IE m-am gândit că ăştia şi-au propus să mă jignească. Şi-aşa sunt într-o pasă nasoală de câteva zile, deci am resimţit-o personal.
Când colo, nu citisem eu toată diseminarea rezultatelor cercetării.
Cică totuşi cei mai inteligenţi sunt utilizatorii de Opera.
Ei şi-acum ... deja am intrat în nelămurire.
Eu am şi IE şi Opera, le folosesc alternativ în funcţie de cum îmi merg sau nu.
Rogu-vă spuneţi-mi şi mie ce rezultat mă arată în toată splendoarea mea intelectuală, după studiu :
calitatea de utilizatoare ce a rămas fidelă IE-ului de ani,
sau calitatea mai nouă, de vreo doi ani, de utilizatoare de Opera ?
Dacă adaug faptul că, din când în când Opera mi se închide singur ... de fapt mai bine nu mai recunosc asta, că mi-e că n-o să-mi răspundeţi corect la întrebarea de mai sus !
În caz că eraţi convinşi dacă sunteţi sau nu inteligenţi, iacă vă dezvăluie noul studiu cum vă stau în fapt neuronii, câţi îs şi dacă vi-s activi sau astenici.
Cercetătorii au concluzionat :
utilizatorii IE ar avea neuronii cei mai slăbuţi,
în timp ce neuronii utilizatorilor Firefox, Safari sau Chrome ar fi mai săltăreţi şi s-ar conecta mai mult unii cu alţii.
Ca utilizatoare cu state vechi de IE m-am gândit că ăştia şi-au propus să mă jignească. Şi-aşa sunt într-o pasă nasoală de câteva zile, deci am resimţit-o personal.
Când colo, nu citisem eu toată diseminarea rezultatelor cercetării.
Cică totuşi cei mai inteligenţi sunt utilizatorii de Opera.
Ei şi-acum ... deja am intrat în nelămurire.
Eu am şi IE şi Opera, le folosesc alternativ în funcţie de cum îmi merg sau nu.
Rogu-vă spuneţi-mi şi mie ce rezultat mă arată în toată splendoarea mea intelectuală, după studiu :
calitatea de utilizatoare ce a rămas fidelă IE-ului de ani,
sau calitatea mai nouă, de vreo doi ani, de utilizatoare de Opera ?
Dacă adaug faptul că, din când în când Opera mi se închide singur ... de fapt mai bine nu mai recunosc asta, că mi-e că n-o să-mi răspundeţi corect la întrebarea de mai sus !
Inca un reper disparut din Ploiesti, unul drag mie
vineri, 29 iulie 2011
Astăzi am ajuns şi eu la plimbare de voie-de nevoie prin centru.
Şi-am avut un şoc de factură comercială :
în locul bijuteriei Robert şi Augustin văzui o ditamai farmacia !
Nu mă leg de faptul că nu era prea necesară încă o farmacie în aglomeraţia medicamentoasă din zonă. Nu de alta, da' nu prea pot vorbi mult zilele astea cu nasul meu cel fornăind şi gâtul iarăşi aruncător de tuse.
Însă tocmai Robert şi Augustin??
... cred că era unul din cele mai vechi magazine post-revoluţionare ce au rezistat prin Ploieşti.
Şi ce bijuterii faine aveau, ce coliere ! În vremurile cele bune de acum câţiva ani.
Am avut şi eu câteva magazine ce mi-au plăcut în oraşul ăsta :
Safa, magazinul alimentar cu mărfuri scumpe, da' care avea mereu coadă la casele de marcat
şi Robert şi Augustin, cu monograma lui încastrată într-un pătrat cu geam din podeaua de gresie. Atât de mult îmi plăcuse personalizarea asta, o resimţeam ca pe un detaliu aristocratic, din acele forme gratuite care dau doar prestanţă.
Noroc că m-am potolit de acum vreo 2 ani deja cu bijuteriile de argint, după ce am ajuns la concluzia că n-am mai mult de zece degete.
Şi-am avut un şoc de factură comercială :
în locul bijuteriei Robert şi Augustin văzui o ditamai farmacia !
Nu mă leg de faptul că nu era prea necesară încă o farmacie în aglomeraţia medicamentoasă din zonă. Nu de alta, da' nu prea pot vorbi mult zilele astea cu nasul meu cel fornăind şi gâtul iarăşi aruncător de tuse.
Însă tocmai Robert şi Augustin??
... cred că era unul din cele mai vechi magazine post-revoluţionare ce au rezistat prin Ploieşti.
Şi ce bijuterii faine aveau, ce coliere ! În vremurile cele bune de acum câţiva ani.
Am avut şi eu câteva magazine ce mi-au plăcut în oraşul ăsta :
Safa, magazinul alimentar cu mărfuri scumpe, da' care avea mereu coadă la casele de marcat
şi Robert şi Augustin, cu monograma lui încastrată într-un pătrat cu geam din podeaua de gresie. Atât de mult îmi plăcuse personalizarea asta, o resimţeam ca pe un detaliu aristocratic, din acele forme gratuite care dau doar prestanţă.
Noroc că m-am potolit de acum vreo 2 ani deja cu bijuteriile de argint, după ce am ajuns la concluzia că n-am mai mult de zece degete.
Greu e drumul catre vacanta. La mine totul e din doi pasi, cu perseverenta.
joi, 28 iulie 2011
Pe când eram copilă vacanţele mi-erau la fel de planificate pe cât îmi sunt acum. Listă cu ceea ce tre' să pun în rucsăcel, uitat în mersul trenurilor ...
Pe-atunci era vorba de nerăbdare.
Acum cred că s-a transformat în anxietate.
Nebunii n-am făcut niciodată, sunt prea temperată şi lucidă de felul meu. Am şi băut în tabere pe când aveam vreo 15 ani, dar cum sunt rezistentă la băutură nu s-a lăsat cu peripeţii de povestit.
În schimb ţin minte o anume senzaţie de copil şi-aş vrea s-o regăsesc, dacă e posibil vara asta : să-ţi dai drumul pe derdeluşul vacanţei cu tot avântul, s-o savurezi până la miezul momentului şi cu toate astea să-ţi păstrezi capacitatea de a te lăsa surprins de vacanţă.
Pe măsură ce creştem nu mai facem asta. Înnebunim în planificări, în hoteluri, în reduceri, în confort, în aglomeraţie, în caniculă, în limite de timp ... în vreme ce vacanţa se scurge printre toate astea.
Şi totuşi. Când vine vorba de vacanţă mi-amintesc de una anume, cu senzaţii mai variate decât curcubeul.
Acum mulţi ani, cred că aveam eu vreo 12, clasa a VI-a să fi fost. Prima mea tabără. Prima mea plecare nu doar fără părinţi, dar şi în altă direcţie decât casa bunicilor.
Un entuziasm nebun. Nah, mai vedeam şi eu alt drum din ţara asta!
Tabăra ... printr-o regiune frumoasă, în Argeş, la munte. Nici nu-mi venea să cred că ai mei mă lasă în sfârşit. Singură, cum ziceam eu.
Vineri trebuia să fie vizita medicală.
Eu, ca om care întotdeauna face altceva decât trebuie făcut, mi-am zis că n-are rost să stăm să aşteptăm o groază la cabinet, putem folosi timpul mai eficient. Şi-am luat-o pe mama să-mi cumpere costum de baie (normal că n-aveam aşa ceva. Dar dacă o să zic că n-am nici azi ... mă întreb ce au să deducă unii.)
Şi-atât am probat eu costume de baie (cochetă de mică!), încât până ne-am întors la medic ăsta deja plecase.
Deci rămăsesem fără viză!
Ştiam eu că era prea frumos să fie adevărat, că n-or să mă lase ai mei singură în vreo tabără! În mintea mea de-atunci maică-mea o făcuse special, desigur!
Da' habar n-aveam că o să mi se tragă de la probat costume de baie şi de la faptul că nu-şi pusese medicul semnătura pe lipsa mea de păduchi.
Şi-atât am plâns în ziua aia ...
Că până la urmă alor mei li s-a făcut milă de mine şi-au făcut ceea ce n-au mai făcut vreodată : au făcut pe dracu'-n patru să rezolve pentru mine şi să plec în tabără.
Luni aveam viza medicală - păduchi nu mai făcusem de ani de zile, deci fusese o formalitate.
Dar noi n-aveam maşină, iar autocarul plecase de două zile.
Aşa încât luni am avut şi-un unchi care m-a dus cu maşina lui până în Argeş, direct la tabără.
Unchi-miu, omul care a găsit o tabără ascunsă-ntre munţi, pe un drum pe care nu mai fusese.
Şi-a găsit-o doar cu o hartă, că nu erau gps-uri pe vremurile alea.
Era deja a doua oară când unchiul devenea eroul meu!
Eram atât de bucuroasă pe-acum ...
Cu aceeaşi intensitatea dar fix la polul opus faţă de cum rătăcisem cu simţirile în urmă cu doar două zile!
Şi-asta a durat fix până când, ajunsă în tabără, prima care mi-a venit în întâmpinare a fost Lili, colega pe care o admiram ca pe nimeni alta.
Numai că Lili era deja răguşită, nu mai putea vorbi.
Unchi-miu, om pus pe şotii, mi-l amintesc şi acum, îi recomandă lui Lili tratamentul pentru durere de gât : 'ah, nu-i nimic! te duci la bucătărie, deschizi frigiderul şi bagi capul în congelator!'.
Dar eu, auzind-o pe Lili răguşită, am simţit cum iarăşi se-ntoarce roata emoţiilor mele şi-mi alunecă toată bucuria din celule : era clar!, toată distracţia se consumase deja, pierdusem ce fusese mai bun!
Eheee, normal că n-a fost aşa cum am gândit eu cu mintea şi cu ciuda unui copil de 12 ani ce reacţionează năvalnic.
Normal că ne-am distrat, că am râs, că am mai tras şi spaime din pricina localnicilor (tare chitroşi oamenii locului). Ba chiar am o groază de amintiri de-atunci.
controlul medical la care era să mor de ruşine,
discoteca la care se dădea 'Richaaard touch me' al Depeche-ilor mei (erau ai mei încă de-atunci),
Mânăstirea Curtea de Argeş, barajul Vidraru cu Omul Electric (sic!), Transfăgărăşanul,
ciocolăţelele rotunde Scufiţa Roşie,
Găbiţu, puştiul tupeist şi vesel ca nici un altul pe care îl dădeai afară pe-o uşă doar ca să intre imediat pe cealaltă, şi pe care sunt tare bucuroasă că l-am întâlnit atunci pentru că -poate- a contribuit la felul meu de a privi oamenii,
dormitul în cabane de lemn pentru băieţi şi în conac pentru fete - şi ce conac!,
wc-urile cu tălpi situate în curte,
spălatul în curte la 'jgheab',
trezirea dată cu trompeta şi promisiunea neonorată să i-o înfundăm,
Lili şi Valentin (doi oameni de care mi-e dor, că greu mai ajungi să te întâlneşti cu românii emigraţi), Florin, Ionuţ, Elena şi Ştefăniţă, un Cristi -parcă- frumuşel, o Ramona -parcă- foarte înaltă ce adusese unghii false ohoo!,
autocarul stricat la întoarcere, aşteptarea unuia nou să ne preia şi întârzierea de vreo câteva ore, sosirea în faţa şcolii 23 Cina şi ai mei, pe care îi crezusem leşinaţi pe trotuar (nu erau nici telefoane mobile pe-atunci) aşteptându-mă.
Da, chiar multe amintiri din acele câteva zile.
Mai puţin poze, că nu-mi lăsa nimeni aparatul mie pe atunci.
Însă din zilele alea iubesc focurile de tabără.
Şi mersul cu autocarul în care se cântă.
Iar dacă voi mai ştiţi că se organizează aşa ceva ... doar ziceţi-mi şi promit că-mi fac vizita medicală la timp!
'Legendă' :
Postarea asta a pornit de la o idee de-a lui Waven, de a scrie despre vacanţele noastre.
Mi-a plăcut mult ideea, nu puteam să scap prilejul de a povesti despre o amintire dragă.
Dacă vi se pare că a reieşit o povestioară cam patetică, eu o recunosc doar ca nostalgică.
Cu atât mai mult cu cât tocmai am vorbit cu vără-miu să punem la cale o întâlnire între verişori, după ani de zile, şi-aşa ne-am amintit de copilărie.
Cât despre colegi, mi-e dor de mulţi. La fel cum mi-e dor de-o tabără! Zău că eu am rămas cu maturitatea pe la 14 ani, deci ar ieşi o tabără pe cinste.
Mergem?
Cu această postare particip la concursul organizat de Baia Roşie Resort.
Pe-atunci era vorba de nerăbdare.
Acum cred că s-a transformat în anxietate.
Nebunii n-am făcut niciodată, sunt prea temperată şi lucidă de felul meu. Am şi băut în tabere pe când aveam vreo 15 ani, dar cum sunt rezistentă la băutură nu s-a lăsat cu peripeţii de povestit.
În schimb ţin minte o anume senzaţie de copil şi-aş vrea s-o regăsesc, dacă e posibil vara asta : să-ţi dai drumul pe derdeluşul vacanţei cu tot avântul, s-o savurezi până la miezul momentului şi cu toate astea să-ţi păstrezi capacitatea de a te lăsa surprins de vacanţă.
Pe măsură ce creştem nu mai facem asta. Înnebunim în planificări, în hoteluri, în reduceri, în confort, în aglomeraţie, în caniculă, în limite de timp ... în vreme ce vacanţa se scurge printre toate astea.
Şi totuşi. Când vine vorba de vacanţă mi-amintesc de una anume, cu senzaţii mai variate decât curcubeul.
Acum mulţi ani, cred că aveam eu vreo 12, clasa a VI-a să fi fost. Prima mea tabără. Prima mea plecare nu doar fără părinţi, dar şi în altă direcţie decât casa bunicilor.
Un entuziasm nebun. Nah, mai vedeam şi eu alt drum din ţara asta!
Tabăra ... printr-o regiune frumoasă, în Argeş, la munte. Nici nu-mi venea să cred că ai mei mă lasă în sfârşit. Singură, cum ziceam eu.
Vineri trebuia să fie vizita medicală.
Eu, ca om care întotdeauna face altceva decât trebuie făcut, mi-am zis că n-are rost să stăm să aşteptăm o groază la cabinet, putem folosi timpul mai eficient. Şi-am luat-o pe mama să-mi cumpere costum de baie (normal că n-aveam aşa ceva. Dar dacă o să zic că n-am nici azi ... mă întreb ce au să deducă unii.)
Şi-atât am probat eu costume de baie (cochetă de mică!), încât până ne-am întors la medic ăsta deja plecase.
Deci rămăsesem fără viză!
Ştiam eu că era prea frumos să fie adevărat, că n-or să mă lase ai mei singură în vreo tabără! În mintea mea de-atunci maică-mea o făcuse special, desigur!
Da' habar n-aveam că o să mi se tragă de la probat costume de baie şi de la faptul că nu-şi pusese medicul semnătura pe lipsa mea de păduchi.
Şi-atât am plâns în ziua aia ...
Că până la urmă alor mei li s-a făcut milă de mine şi-au făcut ceea ce n-au mai făcut vreodată : au făcut pe dracu'-n patru să rezolve pentru mine şi să plec în tabără.
Luni aveam viza medicală - păduchi nu mai făcusem de ani de zile, deci fusese o formalitate.
Dar noi n-aveam maşină, iar autocarul plecase de două zile.
Aşa încât luni am avut şi-un unchi care m-a dus cu maşina lui până în Argeş, direct la tabără.
Unchi-miu, omul care a găsit o tabără ascunsă-ntre munţi, pe un drum pe care nu mai fusese.
Şi-a găsit-o doar cu o hartă, că nu erau gps-uri pe vremurile alea.
Era deja a doua oară când unchiul devenea eroul meu!
Eram atât de bucuroasă pe-acum ...
Cu aceeaşi intensitatea dar fix la polul opus faţă de cum rătăcisem cu simţirile în urmă cu doar două zile!
Şi-asta a durat fix până când, ajunsă în tabără, prima care mi-a venit în întâmpinare a fost Lili, colega pe care o admiram ca pe nimeni alta.
Numai că Lili era deja răguşită, nu mai putea vorbi.
Unchi-miu, om pus pe şotii, mi-l amintesc şi acum, îi recomandă lui Lili tratamentul pentru durere de gât : 'ah, nu-i nimic! te duci la bucătărie, deschizi frigiderul şi bagi capul în congelator!'.
Dar eu, auzind-o pe Lili răguşită, am simţit cum iarăşi se-ntoarce roata emoţiilor mele şi-mi alunecă toată bucuria din celule : era clar!, toată distracţia se consumase deja, pierdusem ce fusese mai bun!
Eheee, normal că n-a fost aşa cum am gândit eu cu mintea şi cu ciuda unui copil de 12 ani ce reacţionează năvalnic.
Normal că ne-am distrat, că am râs, că am mai tras şi spaime din pricina localnicilor (tare chitroşi oamenii locului). Ba chiar am o groază de amintiri de-atunci.
controlul medical la care era să mor de ruşine,
discoteca la care se dădea 'Richaaard touch me' al Depeche-ilor mei (erau ai mei încă de-atunci),
Mânăstirea Curtea de Argeş, barajul Vidraru cu Omul Electric (sic!), Transfăgărăşanul,
ciocolăţelele rotunde Scufiţa Roşie,
Găbiţu, puştiul tupeist şi vesel ca nici un altul pe care îl dădeai afară pe-o uşă doar ca să intre imediat pe cealaltă, şi pe care sunt tare bucuroasă că l-am întâlnit atunci pentru că -poate- a contribuit la felul meu de a privi oamenii,
dormitul în cabane de lemn pentru băieţi şi în conac pentru fete - şi ce conac!,
wc-urile cu tălpi situate în curte,
spălatul în curte la 'jgheab',
trezirea dată cu trompeta şi promisiunea neonorată să i-o înfundăm,
Lili şi Valentin (doi oameni de care mi-e dor, că greu mai ajungi să te întâlneşti cu românii emigraţi), Florin, Ionuţ, Elena şi Ştefăniţă, un Cristi -parcă- frumuşel, o Ramona -parcă- foarte înaltă ce adusese unghii false ohoo!,
autocarul stricat la întoarcere, aşteptarea unuia nou să ne preia şi întârzierea de vreo câteva ore, sosirea în faţa şcolii 23 Cina şi ai mei, pe care îi crezusem leşinaţi pe trotuar (nu erau nici telefoane mobile pe-atunci) aşteptându-mă.
Da, chiar multe amintiri din acele câteva zile.
Mai puţin poze, că nu-mi lăsa nimeni aparatul mie pe atunci.
Însă din zilele alea iubesc focurile de tabără.
Şi mersul cu autocarul în care se cântă.
Iar dacă voi mai ştiţi că se organizează aşa ceva ... doar ziceţi-mi şi promit că-mi fac vizita medicală la timp!
'Legendă' :
Postarea asta a pornit de la o idee de-a lui Waven, de a scrie despre vacanţele noastre.
Mi-a plăcut mult ideea, nu puteam să scap prilejul de a povesti despre o amintire dragă.
Dacă vi se pare că a reieşit o povestioară cam patetică, eu o recunosc doar ca nostalgică.
Cu atât mai mult cu cât tocmai am vorbit cu vără-miu să punem la cale o întâlnire între verişori, după ani de zile, şi-aşa ne-am amintit de copilărie.
Cât despre colegi, mi-e dor de mulţi. La fel cum mi-e dor de-o tabără! Zău că eu am rămas cu maturitatea pe la 14 ani, deci ar ieşi o tabără pe cinste.
Mergem?
Cu această postare particip la concursul organizat de Baia Roşie Resort.
Un scriitor m-a sedus, acelasi ma incurca, multe poti face deci cu un scriitor
miercuri, 27 iulie 2011
Citesc de vreo săptămână deja o nouă carte de Graham Greene. E unul din scriitorii mei preferaţi şi nu ştiu de ce simt nevoia să îl înfrăţesc cu Amos Oz.
Fiindcă tot e perioada vacanţelor vi-l pot chiar recomanda drept companie de călătorit, dar şi drept lectură straşnică, fiindcă Greene poate fi exact aşa cum vi-l doriţi.
Problema mea e alta acum : sunt deja familiarizată cu stilul lui şi îmi place. Însă de data asta de vreo cinci zile abia am reuşit să citesc 100 de pagini. Şi mă strădui.
'Patria m-a făcut om' îmi pare o carte atipică pentru Greene, feriţi-vă de ea.
Nu pricep cum unii scriitori reuşesc să îşi schimbe stilul.
Chiar sunt curioasă acum să aflu în ce perioadă a fost scris romanul ăsta.
Dar am să caut informaţiile după ce o termin de lecturat, nu vreau să-mi alterez niciodată impresiile citind înainte despre vreo carte.
Mirarea mea este legată de schimbările astea ale stilurilor, despre evoluţia unui scriitor ...
Fiindcă eu cred că un scriitor are un talent nativ pe care trebuie doar să şi-l găsească.
Nu cred în cursuri de scris, în exersări, în tehnici etc
Ori acum îmi este un pic tulburată convingerea asta prea încăpăţânată.
Greene ar putea fi dovada că talentul unui scriitor evoluează, că până şi oamenii cu har bâjbâie o perioadă între mai multe stiluri, că şi ei ezită, caută, încearcă, progresează ...
Ceea ce, cu logica mea aiurită, m-a condus tocmai la concluzia că şi dacă scriem prost acum, ideea e să perseverăm, cine ştie ce scriitor dăm la iveală în câţiva ani?
p.s. Am cam absentat din virtual zilele astea din varii motive.
De mâine încep să îi vizitez pe cei pe care îi citesc, să recuperez.
Ieri m-am ocupat toată ziua cu recuperarea unor poze din aparatul foto căruia i-am făcut buba în weekend, la Braşov, pe la jumătatea vacanţei.
De reparat nu l-am reparat -încă- dar am avut mare succes la scosul pozelor din el şi la joaca mea cu luminozităţile şi culorile în care încep să mă specializez, măcar eu sunt încântată de rezultate.
Fiindcă tot e perioada vacanţelor vi-l pot chiar recomanda drept companie de călătorit, dar şi drept lectură straşnică, fiindcă Greene poate fi exact aşa cum vi-l doriţi.
Problema mea e alta acum : sunt deja familiarizată cu stilul lui şi îmi place. Însă de data asta de vreo cinci zile abia am reuşit să citesc 100 de pagini. Şi mă strădui.
'Patria m-a făcut om' îmi pare o carte atipică pentru Greene, feriţi-vă de ea.
Nu pricep cum unii scriitori reuşesc să îşi schimbe stilul.
Chiar sunt curioasă acum să aflu în ce perioadă a fost scris romanul ăsta.
Dar am să caut informaţiile după ce o termin de lecturat, nu vreau să-mi alterez niciodată impresiile citind înainte despre vreo carte.
Mirarea mea este legată de schimbările astea ale stilurilor, despre evoluţia unui scriitor ...
Fiindcă eu cred că un scriitor are un talent nativ pe care trebuie doar să şi-l găsească.
Nu cred în cursuri de scris, în exersări, în tehnici etc
Ori acum îmi este un pic tulburată convingerea asta prea încăpăţânată.
Greene ar putea fi dovada că talentul unui scriitor evoluează, că până şi oamenii cu har bâjbâie o perioadă între mai multe stiluri, că şi ei ezită, caută, încearcă, progresează ...
Ceea ce, cu logica mea aiurită, m-a condus tocmai la concluzia că şi dacă scriem prost acum, ideea e să perseverăm, cine ştie ce scriitor dăm la iveală în câţiva ani?
p.s. Am cam absentat din virtual zilele astea din varii motive.
De mâine încep să îi vizitez pe cei pe care îi citesc, să recuperez.
Ieri m-am ocupat toată ziua cu recuperarea unor poze din aparatul foto căruia i-am făcut buba în weekend, la Braşov, pe la jumătatea vacanţei.
De reparat nu l-am reparat -încă- dar am avut mare succes la scosul pozelor din el şi la joaca mea cu luminozităţile şi culorile în care încep să mă specializez, măcar eu sunt încântată de rezultate.
Youtube are o problema personala cu mine
Am cont pe youtube de o grămădă de ani. Ba chiar l-am folosit din plin, fiindcă în afară de un post de radio nu prea recurg la alte surse pentru muzică.
Deşi ascult multe genuri, de la R&B la disco şi de la electro la rock, eu zic că am o linie unitară prin ele - muzică bună îi spun, cu modestie.
Dar youtube îmi tot recomandă cu încăpăţânare trei canale, cică în baza vizionărilor anterioare :
Rihanna - ştiu cine e şi am şi-o părere despre cântăreaţa asta : cred că e una din cele mai frumoase femei
3FM - n-am mai auzit vreodată de ei
şi Eminem - parcă de la Stan n-a mai avut alt cântec care să mă entuziasmeze.
Aşadar : care vizionări anterioare?
Are tupeu youtube, nu glumă !
Doar că pe mine una încercările astea de a-mi 'băga pe gât' sau în cazul de faţă în urechi o anumită marfă nu reuşesc decât să mă agaseze, nicicum să mă îndrepte în direcţia aia.
Nu m-ar mira să vă recomande şi vouă aceleaşi canale, că doar nu văd de ce doar la mine Depeche poate fi asociat cu Eminem şi Pearl Jam cu Rihanna.
Deşi ascult multe genuri, de la R&B la disco şi de la electro la rock, eu zic că am o linie unitară prin ele - muzică bună îi spun, cu modestie.
Dar youtube îmi tot recomandă cu încăpăţânare trei canale, cică în baza vizionărilor anterioare :
Rihanna - ştiu cine e şi am şi-o părere despre cântăreaţa asta : cred că e una din cele mai frumoase femei
3FM - n-am mai auzit vreodată de ei
şi Eminem - parcă de la Stan n-a mai avut alt cântec care să mă entuziasmeze.
Aşadar : care vizionări anterioare?
Are tupeu youtube, nu glumă !
Doar că pe mine una încercările astea de a-mi 'băga pe gât' sau în cazul de faţă în urechi o anumită marfă nu reuşesc decât să mă agaseze, nicicum să mă îndrepte în direcţia aia.
Nu m-ar mira să vă recomande şi vouă aceleaşi canale, că doar nu văd de ce doar la mine Depeche poate fi asociat cu Eminem şi Pearl Jam cu Rihanna.
Teroristul din Norvegia si sensul pierdut al cuvintelor
marți, 26 iulie 2011
Şi tot în intervalul cât am fost plecată un psihopat a reuşit un atentat în liniştita Norvegie.
I-a reuşit fiindcă l-a planificat de ani, l-a executat pe îndelete, dar nu l-a prea deranjat nici o instituţie în experimentul ăsta al lui.
În toată nebunia ăstuia constat însă şi nebunia lumii în care trăim - pervetirea sensului cuvintelor până la nivelul la care inacceptabilul devine nu doar scuzabil, ci firesc.
În lumea în care am ajuns să folosim cuvinte şocante pentru orice rahat, nuanţe agresive pentru fenomenele naturii şi tot soiul de istericale de apocalipsă pentru înspăimântările cotidiene, am ajuns, firesc, să pierdem moderaţia dar şi logica simplă şi sănătoasă a lucrurilor ce trebuie sancţionate, pedepsite, interzise. Fără menajamente, fără corectitudine politică, fără drepturile infractorilor, fără a întoarce realităţile pe dos schimbând sensul cuvintelor tabu cu un ambalaj care să sune bine şi modern.
Dementul ăsta a declarat că nu a acţionat singur, ci a avut colaboratori.
Drace! Într-o lume sănătoasă la cap colaboratorii la rele încă se numeau complici.
Oare s-ar mai putea reveni la o lume mai simplă şi mai firească?
O lume în care răul să fie numit pe faţă rău şi să fie pedepsit ca atare?
I-a reuşit fiindcă l-a planificat de ani, l-a executat pe îndelete, dar nu l-a prea deranjat nici o instituţie în experimentul ăsta al lui.
În toată nebunia ăstuia constat însă şi nebunia lumii în care trăim - pervetirea sensului cuvintelor până la nivelul la care inacceptabilul devine nu doar scuzabil, ci firesc.
În lumea în care am ajuns să folosim cuvinte şocante pentru orice rahat, nuanţe agresive pentru fenomenele naturii şi tot soiul de istericale de apocalipsă pentru înspăimântările cotidiene, am ajuns, firesc, să pierdem moderaţia dar şi logica simplă şi sănătoasă a lucrurilor ce trebuie sancţionate, pedepsite, interzise. Fără menajamente, fără corectitudine politică, fără drepturile infractorilor, fără a întoarce realităţile pe dos schimbând sensul cuvintelor tabu cu un ambalaj care să sune bine şi modern.
Dementul ăsta a declarat că nu a acţionat singur, ci a avut colaboratori.
Drace! Într-o lume sănătoasă la cap colaboratorii la rele încă se numeau complici.
Oare s-ar mai putea reveni la o lume mai simplă şi mai firească?
O lume în care răul să fie numit pe faţă rău şi să fie pedepsit ca atare?
Ce s-a mai intamplat intre timp
Când a murit Michael eram plecată într-un concediu special. Am găsit vestea şocantă, dar totuşi am primit-o prin amortizarea bucuriei de către vacanţă şi de o călătorie mult-dorită.
Acum am plecat iarăşi două zile şi la întoarcere aflu de moartea lui Amy Winehouse.
La fel ca la Michael, agentul artistului i-a anunţat moartea.
Ambii cântăreţi mi-au plăcut. Michael mă fascinase pe când aveam vreo 12 ani.
Pe Amy am descoperit-o ca mai toată lumea, odată cu 'Rehab'.
Superbă voce, deosebită uşurinţa ei de a-şi transmite stările.
Pentru mine Amy semăna la voce şi atmosferă cu Billie Holiday.
Mi-ar fi plăcut să o văd live, dar ştiam că mersul la un concert de-al ei e un risc maxim de bani aruncaţi, fiindcă nu întotdeauna îşi amintea cântecele sau putea să lege câteva note.
Cu toate astea, mi se pare şocantă vestea.
Poate de unde era tânără.
Poate de unde credeam că e şi mult 'show' în comportamentul ăsta distructiv al ei.
Nu era !
Poate de unde credeam că va fi unul din artiştii ce vor supravieţui cu droguri şi băutură la limita tabuului, în zona ruşinoasă a artiştilor declasaţi cu talent nebun.
Dar tipa chiar nu glumea, chiar îşi trăia rătăcirea sincer.
Un alt fel de şoc faţă de cel cu Michael, şi alt fel de tristeţe.
Talent irosit.
Câteodată nu poţi să nu te întrebi de ce li se oferă talentul unora care nu şi-l preţuiesc ei înşişi.
Acum am plecat iarăşi două zile şi la întoarcere aflu de moartea lui Amy Winehouse.
La fel ca la Michael, agentul artistului i-a anunţat moartea.
Ambii cântăreţi mi-au plăcut. Michael mă fascinase pe când aveam vreo 12 ani.
Pe Amy am descoperit-o ca mai toată lumea, odată cu 'Rehab'.
Superbă voce, deosebită uşurinţa ei de a-şi transmite stările.
Pentru mine Amy semăna la voce şi atmosferă cu Billie Holiday.
Mi-ar fi plăcut să o văd live, dar ştiam că mersul la un concert de-al ei e un risc maxim de bani aruncaţi, fiindcă nu întotdeauna îşi amintea cântecele sau putea să lege câteva note.
Cu toate astea, mi se pare şocantă vestea.
Poate de unde era tânără.
Poate de unde credeam că e şi mult 'show' în comportamentul ăsta distructiv al ei.
Nu era !
Poate de unde credeam că va fi unul din artiştii ce vor supravieţui cu droguri şi băutură la limita tabuului, în zona ruşinoasă a artiştilor declasaţi cu talent nebun.
Dar tipa chiar nu glumea, chiar îşi trăia rătăcirea sincer.
Un alt fel de şoc faţă de cel cu Michael, şi alt fel de tristeţe.
Talent irosit.
Câteodată nu poţi să nu te întrebi de ce li se oferă talentul unora care nu şi-l preţuiesc ei înşişi.
Am trisat
M-am întors. Între timp am folosit şi eu în sfârşit noua funcţiune oferită de Blogspot. Anume postarea programată să apară pe blog într-o anume zi. E disponibilă de ceva vreme şi am fost curioasă.
Adică eu să par a fi prezentă în 'virtual' în momentele în care n-am nici un fel de acces la net.
Pentru blog o fi ea practică, dar pentru mine nu e potrivită.
Nu cred că am să o mai folosesc. Deşi ea a funcţionat fără probleme.
Eu însă m-am simţit bizar.
Chestia asta cu 'dedublarea' mincioasă, cu aparenţa prezenţei mele în două locuri în acelaşi timp ... deja tehnologia e mult prea avansată pentru firea mea convenţională şi sinceră până la superstiţie.
Uf, nu mă simt confortabil să mint nici măcar pe net.
Adică eu să par a fi prezentă în 'virtual' în momentele în care n-am nici un fel de acces la net.
Pentru blog o fi ea practică, dar pentru mine nu e potrivită.
Nu cred că am să o mai folosesc. Deşi ea a funcţionat fără probleme.
Eu însă m-am simţit bizar.
Chestia asta cu 'dedublarea' mincioasă, cu aparenţa prezenţei mele în două locuri în acelaşi timp ... deja tehnologia e mult prea avansată pentru firea mea convenţională şi sinceră până la superstiţie.
Uf, nu mă simt confortabil să mint nici măcar pe net.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
