Am folosit acelasi remediu contra depresiei. Radu Beligan si confesiunea sa

E deja a patra oară în ultimii 4 ani când mă întâlnesc cu el. Ieri seară mi-am dat din nou întâlnire cu Maestrul.
Şi de la întâlnire n-am lipsit nici eu, nici el.
Eu răcită, el mişcîndu-se un pic mai greu şi vorbind cu vocea mai înceată decât acum două luni.

Omul are 95 de ani, dar când ştii jocul seducţiei poţi învărti lumea pe degete chiar şi la 95 de ani.
Ieri seară a citit câteva din amintirile sale, majoritatea legată de scenă şi de vremea de aur a teatrului.

Radu Beligan, cu o voce mai slabă, încă pune accent pe anumite cuvinte,
încă îi lucesc ochii atunci când ajunge la cuvântul curiozitate,

încă cochetează cu femeile, dar într-o manieră clasică, simulînd sărutul după ce sărută mâna doamnei,

încă răsfăţîndu-se ca să se facă iertat cu adorare.
'Scenariul' presupunea ca Radu Beligan să îşi citească de pe foi amintirile, iar la răstimpuri anumite fotografii şi filmuleţe erau arătate.
Când a venit vorba de Lucia Sturdza Bulandra a făcut o pauză, s-a uitat şi el la poza de pe ecranul din spatele lui şi-a spus sec : 'Asta e!', coborînd-o pe marea doamnă, cu tot cu pălăria ei gigantică din orgoliul în care părea cocoţată.

Însă la următoarea întrerupere, după ce s-a uitat alături de noi la o filmare, când să reia lectura amintirii ... tăcere. Şi tot aşa vreun minut, căutînd pe foaie cu ochii ca pe o hartă. După ce trec secundele de tăcere, cu un răsfăţ mimat într-o autoînvinovăţire, Radu Beligan spune :  'Am pierdut rândul.' Simplu şi firesc.

Însă, dovadă că 95 de ani e doar o vârstă biologică, iar luciditatea e încă uimitoare într-un spirit vivace,
următoarele dăţi când a privit la pozele de pe ecran, Radu Beligan a marcat de fiecare dată rândul la care rămânea înainte de a-şi ridica privirea de pe foaie.

Am văzut toate astea fiindcă am stat în primul rând.

Şi-am mai văzut şi la final 'negocierea' silenţioasă dar încăpăţânată dintre el şi asistenta lui personală, în care aceasta nu a venit să-l conducă de braţ, iar el a trebuit să facă singur paşii către cortină.

Data viitoare am să vă sun povestioara spusă de Maestru, cum e când ai noroc : nici nu trebuie să joci ca să câştigi la loterie !

Dar până atunci vă spun aşa : când mai sunteţi deprimaţi, demoralizaţi, epuizaţi psihic sau fizic,
luaţi un bilet la spectacolele lui Radu Beligan : omul ăsta te face să te ruşinezi cu orice gând de renunţare şi oboseală ai avea !
Iar depresie se poate trata şi cu ruşinea activată, vă spun eu ! Doar să vină din partea unei persoane cu adevărat speciale !

Vă las ca ilustrare un alt bătrân care ne ridiculizează felul în care măsurăm vârstele, un alt bărbat care m-a sedus, într-o seară de septembrie 2012.
Şi poate aveţi timp şi pentru versuri ...

Paradisuri toxice revizitate dupa 30 de ani

Ce redescoperire am făcut! Ce revalorizare a copilăriei mele !!

Fiind răcită faza 'blană'  nu pot face altceva decât să mă uit la youtube şi să mă legăn precum un personaj imbecil din Enigma Otiliei.
Şi-aşa am dat peste clipul de mai jos.
Mai bine lăsaţi cititul şi daţi play, merită din plin !

L-am pus pe replay de o oră deja !
Nu-mi vine să cred că arătau aşa natural, aşa elegant, aşa inocenţi !

Nu-mi dădusem seama ce voce are el, când îşi începe strofa parcă-mi umple mie plămânii !!! (iar în răceala mea de-acum, chiar am nevoie de tratamente alternative)

Dar şi ea !! Nu spun că purta un soi de fluture în păr, deci acum se explică freudian mania mea cu florile din păr : era vorba doar de o amintire uitată din prima copilărie.
Dar ce sprâncene nepensate, cât de naturală era !
Şi deşi nu era deloc o frumuseţe clasică, era plăcută pur şi simplu datorită eleganţei ăsteia naive.


Însă în spatele unei fericiri calme e greu de spus ce se ascundea.
Mie mi s-a strâns stomacul văzînd apoi filmarea lor din 2013, reuniţi după vreo 20 de ani,
după despărţirea lor şi după moartea fetei lor în urma unor poveşti cu droguri etc

Din anii '80 (cu iz de ani '70)  plonjezi direct în realitatea anilor 2000 :
s-o dus dracului nu doar tinereţea, s-or dus şi frumuseţea şi naturaleţea şi inocenţa ...
Doar 30 de ani distanţă, dar nimic nu mai e vrăjit.
Cât de mult ne poate schimba viaţa, cât de urâte pot deveni poveştile-paradis !

Să te saluţi cu celălalt după 30 de ani cu o strângere de mână, ca doi străini ...

 pe la o oră şi 24 minute

Oare mai exista carnetelul de expresii frumoase?

Când eram eu mică se purta aşa ceva.
În clasele a treia, a patra era musai să ai un carnet de expresii frumoase.

Nu luam note pe el, dar era parte din elementele de identificare ale elevului tocilar.

Se scoteau expresii deosebite din ceea ce citeai. Fie lecturile de clasă, fie cele suplimentare.
Erau la epitete acolo ...

Aveam un vocabular cu aspect oribil, cu scrisul meu oribil, dar ehee, cu expresii frumoase.

Cred că scopul lui era rafinarea simţului estetic literar, fiindcă altminteri nu le-am folosit niciodată în compuneri.
Iar în vorbirea cotidiană, cu atât mai puţin. Deşi pe vremea aceea noi copiii vorbeam mai frumos în cotidian decât se vorbeşte astăzi.

Greu e drumul catre vacanta. La mine totul e din doi pasi, cu perseverenta.

Pe când eram copilă vacanţele mi-erau la fel de planificate pe cât îmi sunt acum. Listă cu ceea ce tre' să pun în rucsăcel, uitat în mersul trenurilor ...
Pe-atunci era vorba de nerăbdare.
Acum cred că s-a transformat în anxietate.

Nebunii n-am făcut niciodată, sunt prea temperată şi lucidă de felul meu. Am şi băut în tabere pe când aveam vreo 15 ani, dar cum sunt rezistentă la băutură nu s-a lăsat cu peripeţii de povestit.

În schimb ţin minte o anume senzaţie de copil şi-aş vrea s-o regăsesc, dacă e posibil vara asta : să-ţi dai drumul pe derdeluşul vacanţei cu tot avântul, s-o savurezi până la miezul momentului şi cu toate astea să-ţi păstrezi capacitatea de a te lăsa surprins de vacanţă.

Pe măsură ce creştem nu mai facem asta. Înnebunim în planificări, în hoteluri, în reduceri, în confort, în aglomeraţie, în caniculă, în limite de timp ... în vreme ce vacanţa se scurge printre toate astea.

Şi totuşi. Când vine vorba de vacanţă mi-amintesc de una anume, cu senzaţii mai variate decât curcubeul.
Acum mulţi ani, cred că aveam eu vreo 12, clasa a VI-a să fi fost. Prima mea tabără. Prima mea plecare nu doar fără părinţi, dar şi în altă direcţie decât casa bunicilor.
Un entuziasm nebun. Nah, mai vedeam şi eu alt drum din ţara asta!
Tabăra ... printr-o regiune frumoasă, în Argeş, la munte. Nici nu-mi venea să cred că ai mei mă lasă în sfârşit. Singură, cum ziceam eu.

Vineri trebuia să fie vizita medicală.
Eu, ca om care întotdeauna face altceva decât trebuie făcut, mi-am zis că n-are rost să stăm să aşteptăm o groază la cabinet, putem folosi timpul mai eficient. Şi-am luat-o pe mama să-mi cumpere costum de baie (normal că n-aveam aşa ceva. Dar dacă o să zic că n-am nici azi ... mă întreb ce au să deducă unii.)
Şi-atât am probat eu costume de baie (cochetă de mică!), încât până ne-am întors la medic ăsta deja plecase.
Deci rămăsesem fără viză!

Ştiam eu că era prea frumos să fie adevărat, că n-or să mă lase ai mei singură în vreo tabără! În mintea mea de-atunci maică-mea o făcuse special, desigur!
Da' habar n-aveam că o să mi se tragă de la probat costume de baie şi de la faptul că nu-şi pusese medicul semnătura pe lipsa mea de păduchi.

Şi-atât am plâns în ziua aia ...
Că până la urmă alor mei li s-a făcut milă de mine şi-au făcut ceea ce n-au mai făcut vreodată : au făcut pe dracu'-n patru să rezolve pentru mine şi să plec în tabără.
Luni aveam viza medicală - păduchi nu mai făcusem de ani de zile, deci fusese o formalitate.
Dar noi n-aveam maşină, iar autocarul plecase de două zile.
Aşa încât luni am avut şi-un unchi care m-a dus cu maşina lui până în Argeş, direct la tabără.
Unchi-miu, omul care a găsit o tabără ascunsă-ntre munţi, pe un drum pe care nu mai fusese.
Şi-a găsit-o doar cu o hartă, că nu erau gps-uri pe vremurile alea.
Era deja a doua oară când unchiul devenea eroul meu!

Eram atât de bucuroasă pe-acum ...
Cu aceeaşi intensitatea dar fix la polul opus faţă de cum rătăcisem cu simţirile în urmă cu doar două zile!
Şi-asta a durat fix până când, ajunsă în tabără, prima care mi-a venit în întâmpinare a fost Lili, colega pe care o admiram ca pe nimeni alta.
Numai că Lili era deja răguşită, nu mai putea vorbi.
Unchi-miu, om pus pe şotii, mi-l amintesc şi acum, îi recomandă lui Lili tratamentul pentru durere de gât : 'ah, nu-i nimic! te duci la bucătărie, deschizi frigiderul şi bagi capul în congelator!'.
Dar eu, auzind-o pe Lili răguşită, am simţit cum iarăşi se-ntoarce roata emoţiilor mele şi-mi alunecă toată bucuria din celule : era clar!, toată distracţia se consumase deja, pierdusem ce fusese mai bun!

Eheee, normal că n-a fost aşa cum am gândit eu cu mintea şi cu ciuda unui copil de 12 ani ce reacţionează năvalnic.
Normal că ne-am distrat, că am râs, că am mai tras şi spaime din pricina localnicilor (tare chitroşi oamenii locului). Ba chiar am o groază de amintiri de-atunci.
controlul medical la care era să mor de ruşine,
discoteca la care se dădea 'Richaaard touch me' al Depeche-ilor mei (erau ai mei încă de-atunci),
Mânăstirea Curtea de Argeş, barajul Vidraru cu Omul Electric (sic!), Transfăgărăşanul,
ciocolăţelele rotunde Scufiţa Roşie,
Găbiţu, puştiul tupeist şi vesel ca nici un altul pe care îl dădeai afară pe-o uşă doar ca să intre imediat pe cealaltă, şi pe care sunt tare bucuroasă că l-am întâlnit atunci pentru că -poate- a contribuit la felul meu de a privi oamenii,
dormitul în cabane de lemn pentru băieţi şi în conac pentru fete - şi ce conac!,
wc-urile cu tălpi situate în curte,
spălatul în curte la 'jgheab',
trezirea dată cu trompeta şi promisiunea neonorată să i-o înfundăm,
Lili şi Valentin (doi oameni de care mi-e dor, că greu mai ajungi să te întâlneşti cu românii emigraţi), Florin, Ionuţ, Elena şi Ştefăniţă, un Cristi -parcă- frumuşel, o Ramona -parcă- foarte înaltă ce adusese unghii false  ohoo!,
autocarul stricat la întoarcere, aşteptarea unuia nou să ne preia şi întârzierea de vreo câteva ore, sosirea în faţa şcolii 23 Cina şi ai mei, pe care îi crezusem leşinaţi pe trotuar (nu erau nici telefoane mobile pe-atunci) aşteptându-mă.

Da, chiar multe amintiri din acele câteva zile.
Mai puţin poze, că nu-mi lăsa nimeni aparatul mie pe atunci.
Însă din zilele alea iubesc focurile de tabără.
Şi mersul cu autocarul în care se cântă.
Iar dacă voi mai ştiţi că se organizează aşa ceva ... doar ziceţi-mi şi promit că-mi fac vizita medicală la timp!


'Legendă' :
Postarea asta a pornit de la o idee de-a lui Waven, de a scrie despre vacanţele noastre.
Mi-a plăcut mult ideea, nu puteam să scap prilejul de a povesti despre o amintire dragă.
Dacă vi se pare că a reieşit o povestioară cam patetică, eu o recunosc doar ca nostalgică.
Cu atât mai mult cu cât tocmai am vorbit cu vără-miu să punem la cale o întâlnire între verişori, după ani de zile, şi-aşa ne-am amintit de copilărie.
Cât despre colegi, mi-e dor de mulţi. La fel cum mi-e dor de-o tabără! Zău că eu am rămas cu maturitatea pe la 14 ani, deci ar ieşi o tabără pe cinste.
Mergem?

Cu această postare particip la concursul organizat de Baia Roşie Resort.

Oamenii ce isi pastreaza orasul cu ei si Ploiestiul cel suprinzator

Ieri am avut o zi plăcută şi spornică. N-o să vă spun chiar totul, că vreau să mă laud şi săptămânile viitoare.
Însă asta vă pot dezvălui : m-am întânit cu Mihaeladr.
Ea e una din ploieştenii care s-au răspândit prin ţară acum câţiva ani, dar care păstrează o imagine mai tandră Ploieşti-ului decât mulţi dintre cei rămaşi aici.

Eu sunt dintre ploieştenii care nu se văd trăind în altă parte decât aici. (Cu excepţia Franţei sau Belgiei, dacă m-ar vrea ele. En fin.)

Şi-am stat la vorbe cu Mihaeladr vreo două ore şi-am depănat şi amintiri şi păreri pe care am descoperit că le avem în comun.

Dar cu ocazia asta am descoperit că avem acelaşi interes şi acelaşi obicei de a reţine clădiri vechi, chit că nu avem vreo amintire anume legată de ele. Şi că deci ar fi cazul să-mi reduc lungul nasului, că nu-s chiar singurul om ce are pasiunea asta, aşa cum mă consideram eu încântată de mine.

Are să ne fie dor nouă de un blog special care va lua, în cel mai bun caz, o pauză. Un proiect deosebit al lui Lucian care a făcut mai multe pentru Ploieşti decât oricare altul.

Şi m-am gândit, că dacă tot mai suntem o mână de oameni ce iubim Ploieşti-ul aşa cum a fost el, cu istoria şi aspectul lui vechi, să nu mai fiu atât de egoistă şi să împart măcar din când în când din senzaţiile vizuale pe care mi le dă oraşul ăsta.

Cele 3 fotografii de mai jos asta se vor a fi.
Prima e o imagine ce mi-a dat un fior de teamă când am priceput ce e cu ea.
E un vechi pod peste Dîmbu. Îmi pare că fusese frumos la vremea lui, chiar prea mândru pentru un fir de apă atât de mic, însă azi e semi-prăbuşit. Nu e mare nici înălţimea, nici pârâul n-are debit, dar totuşi un risc există.

Apoi e unul din exemplele de renovări de case din Ploieşti, din ce în ce mai numeroase în ultima vreme, făcute cu preţuire pentru arhitectura lor aristocrată. E drept că nu sunt păstrate chiar toate detaliile arhitectonice, dar nici nu sunt nivelate toate.

Sunt exemplificări că se poate. Şi mai ales că se conştientizează valoarea lor, tocmai fiindcă astăzi nu se mai contruieşte cu dragoste pentru arhitectură şi stilul casei.

Majoritatea caselor renovate cu grijă e formată din clinici medicale, hoteluri, cofetării, restaurante, recent deschise.  
Casa din imagine de pildă e azi clinică medicală, din păcate un cearşaf cu numele firmei îi acoperă faţada.
Oricum e îmbucurător că se mai şi salvează câte ceva din trecut.

Iar ultimul e un exemplu al Ploieşti-ului de altă-dată, a ceea ce a mai rămas din el. Din ce în ce mai restrâns şi din ce în ce mai lipsit de speranţă. El mi-e cel mai drag.

Iar Ploieşti-ul surprinzător de care pomeneam în titlu a fost tot un moment al zilei de ieri.

Treceam pe la Hală. O zonă în care persistă o posibilitate considerabilă să fii inundat de o aluviune de manele.

Numai că ieri ... ieri se auzea la un volum crescut 'Twist in my Sobriety', cântecul Tanitei Tikaram.

Incredibilele sunete veneau dinspre căsuţa care vinde produse de menaj şi acopereau strigătele, claxoanele, abordările ţigăncilor ce vând şosete sau seminţe.

Suprarealist.