Am folosit acelasi remediu contra depresiei. Radu Beligan si confesiunea sa

E deja a patra oară în ultimii 4 ani când mă întâlnesc cu el. Ieri seară mi-am dat din nou întâlnire cu Maestrul.
Şi de la întâlnire n-am lipsit nici eu, nici el.
Eu răcită, el mişcîndu-se un pic mai greu şi vorbind cu vocea mai înceată decât acum două luni.

Omul are 95 de ani, dar când ştii jocul seducţiei poţi învărti lumea pe degete chiar şi la 95 de ani.
Ieri seară a citit câteva din amintirile sale, majoritatea legată de scenă şi de vremea de aur a teatrului.

Radu Beligan, cu o voce mai slabă, încă pune accent pe anumite cuvinte,
încă îi lucesc ochii atunci când ajunge la cuvântul curiozitate,

încă cochetează cu femeile, dar într-o manieră clasică, simulînd sărutul după ce sărută mâna doamnei,

încă răsfăţîndu-se ca să se facă iertat cu adorare.
'Scenariul' presupunea ca Radu Beligan să îşi citească de pe foi amintirile, iar la răstimpuri anumite fotografii şi filmuleţe erau arătate.
Când a venit vorba de Lucia Sturdza Bulandra a făcut o pauză, s-a uitat şi el la poza de pe ecranul din spatele lui şi-a spus sec : 'Asta e!', coborînd-o pe marea doamnă, cu tot cu pălăria ei gigantică din orgoliul în care părea cocoţată.

Însă la următoarea întrerupere, după ce s-a uitat alături de noi la o filmare, când să reia lectura amintirii ... tăcere. Şi tot aşa vreun minut, căutînd pe foaie cu ochii ca pe o hartă. După ce trec secundele de tăcere, cu un răsfăţ mimat într-o autoînvinovăţire, Radu Beligan spune :  'Am pierdut rândul.' Simplu şi firesc.

Însă, dovadă că 95 de ani e doar o vârstă biologică, iar luciditatea e încă uimitoare într-un spirit vivace,
următoarele dăţi când a privit la pozele de pe ecran, Radu Beligan a marcat de fiecare dată rândul la care rămânea înainte de a-şi ridica privirea de pe foaie.

Am văzut toate astea fiindcă am stat în primul rând.

Şi-am mai văzut şi la final 'negocierea' silenţioasă dar încăpăţânată dintre el şi asistenta lui personală, în care aceasta nu a venit să-l conducă de braţ, iar el a trebuit să facă singur paşii către cortină.

Data viitoare am să vă sun povestioara spusă de Maestru, cum e când ai noroc : nici nu trebuie să joci ca să câştigi la loterie !

Dar până atunci vă spun aşa : când mai sunteţi deprimaţi, demoralizaţi, epuizaţi psihic sau fizic,
luaţi un bilet la spectacolele lui Radu Beligan : omul ăsta te face să te ruşinezi cu orice gând de renunţare şi oboseală ai avea !
Iar depresie se poate trata şi cu ruşinea activată, vă spun eu ! Doar să vină din partea unei persoane cu adevărat speciale !

Vă las ca ilustrare un alt bătrân care ne ridiculizează felul în care măsurăm vârstele, un alt bărbat care m-a sedus, într-o seară de septembrie 2012.
Şi poate aveţi timp şi pentru versuri ...

Rege pentru o zi, la Baia Rosie, in statiunea Slanic. Daca meriti si tu ...

Tot sunt în vacanţă şi asta are să fie cam singura postare pe o săptămână ...
De data asta am să vă ofer cu zgârcenie şi trei poze,  fiindcă vreau să vă puteţi da seama cât de bine m-am simţit weekend-ul ăsta, într-o mini-vacanţă.

Cu o mini-călătorie către Slănic Prahova, mai precis către resortul Baia Roşie.

Eu ca individă sunt genul Cenuşăreasă - ador călătoriile, drumeţiile, dar cu rucsăcel, cazare pe la pensiuni.

Ei bine, de data asta a fost contrariul. Am plecat către Baia Roşie cu oarece reţineri, că n-am să mă simt în largul meu, fiindcă nu era genul meu de destinaţie. Resort de patru stele.
M-am întors suprinsă de propria-mi reacţie : aflaţi că până şi Cenuşăreasa poate să trăiască precum o prinţesă, nu face nazuri la confort.
Hai că vă detaliez ingredientele unui weekend cu adevărat reuşit.

Hotelul Baia Roşie se află în Slănic, adică la 39 km de Ploieşti. Cam o oră de mers. Există şi microbuze la fiecare 45 de minute. Pentru cei ce vin cu maşinile au şi parcare.

Iar accesul e uşor, căci resort-ul este amplasat chiar pe drumul judeţean.

Poate vreţi să ştiţi ce se poate face în Slănic.
Păi au oamenii câteva atuuri :
salina, cu baza de tratament, pentru cei cu probleme respiratorii e chiar recomandarea medicului

zonă frumoasă, dealuri verzi, deloc greu de urcat; iar un pic în sus pe deal ajungeţi să simţiţi şi aerul acela de verdeaţă după care eu una râvnesc an de an

vreme numai bună, caldă zona, dar fără canicula oraşului.

De ce tot numesc Baia Roşie resort şi nu hotel?
Simplu : fiindcă nu-i doar un hotel.
Aveţi piscină acolo, aveţi chiar şi un lac sărat.
Apoi aveţi spaţiul de joacă pentru copii, puteţi să-i lăsaţi acolo în siguranţă, au unde să-şi consume energia.
Au chiar şi posibilitatea de a se plimba pe ponei prin incintă, asta mie îmi sună tare fain.

Desigur, majoritatea merge pentru plajă, pentru piscină, pentru efectele benefice ale apei sărate.

Eu n-am însă voie la soare, plajă, bronzări. Prin urmare sunt dovada că şi fără stat la soare tot găseşti moduri de a-ţi petrece reconfortant timpul în Slănic.

Noi pe când am ajuns sâmbătă am şi nimerit o ploaie. Iarăşi norocul zonei : ploile se pare că nu ştiu să dureze pe-acolo, şi nici nu vor să strice temperatura.
Aşa încât deja pe la orele 16 plecam, pe o nouă porţie de soare, către dealurile din jur. Bucuria a fost că soarele revenit după momentul de ploaie a furnizat şi căldură din belşug, de parcă n-ar fi plouat între timp.

După ce te întorci din drumeţie plăcerea de a avea la dispoziţie o cameră luxoasă e amplificată :
aveţi aer condiţionat în cameră, iar în şifonier găsiţi cam tot ce vă trebuie ca turişti uituci : halate şi papucei, ba chiar şi perii pentru haine şi pantofi. Iar la baie aveţi până şi foehn.
Mini-barul din cameră prinde şi el bine de tot. Eu una, dacă tot n-am onorat barul de jos, am ales să consum de la mini-barul din cameră o votcă, se achită la plecare.

Tot în Slănic, ceva mai sus, dacă vreţi mai multă agitaţie, aveţi cealaltă posibilitate : Baia Baciului. Iarăşi plajă, iarăşi lac şi nebunii acvatice. Dar mai ales, după gustul meu, nişte foişoare foarte faine.

Eu una prefer locaţiile mai restrânse.
Resortul de la Baia Roşie îmi pare ideal pentru familii venite cu tot cu copiii, dar şi pentru cupluri de doi.

Ca una pasionată de arhitectură (inclusiv peisageră şi decoraţiuni interioare) am găsit tare interesantă tematica resortului - toată grădina este plină de statuete, miniaturi din mitologie.
Culmea însă că nu am resimţit nici o atmosferă grecească însă, doar una aristocrată.

Până şi fundalul sonor e unul rafinat, pe placul oricui are bun-gust. Eu am propus să dansăm un pic pe terasă, da' am fost temperată acru că nu ne pricepem. Aşa că am ascultat Pro fm Gold în mod sedentar.

Momentul ăsta cu dansul refuzat a fost seara, când  am luat cina pe terasă. O adevărată plăcere din nou.
Nu-s gurmandă, aşa încât dacă vă recomand ciupercile sote credeţi-mă că-s delicioase. El vă recomandă îngheţata.

Singurul lucru lipsit de confort din Baia Roşie e agitaţia ospătarilor care îţi vor şuti farfuria de sub nas de cum ai înghiţit ultima bucăţică. Însă asta ar trebui să vă dea o idee despre faptul că terasa e aglomerată, nu e vreme de ocupat o masă aiurea, mâncarea bună are căutare.

Iar dimineaţa veţi beneficia de un bufet suedez. Pe care l-aş numi regal, atât de diverse sunt felurile oferite. Zău că nici nu-mi dădusem seama până acum câte se pot mânca la micul dejun !
Mă declar mai mult decât încântată să pot servi lapte cu cereale şi prăjiturele, ba chiar să am de ales între lapte cald şi lapte rece. Pe alţii îi vor încânta felurile mai consistente, sunt din belşug.

Ceea ce mi-a rămas în minte ca emblemă pentru Baia Roşie?
Ei bine, cuverturile umbrelelor de la terasă care sunt aproape nişte mătăsuri drapate de culoare grena, de o eleganţă deosebită. Nu mi-am dat seama cum sunt prinse, dar când v-am spus că m-am simţit precum o prinţesă luând masa în decorul ăsta n-am exagerat.

Şi-o ultimă amintire din weekend-ul acesta. Ce poţi face la Baia Roşie dacă afară plouă?
Banalul uitat la teve desigur.
Însă noi am preferat o alternanţă a celor două răsfăţuri pe care oamenii de acolo ţi le oferă :
biliard şi ping-pong.
Vă spun că deşi a fost prima oară când am ţinut o paletă de ping-pong, suprinzător mai slab m-am descurcat tot la biliard. Dar nici n-am mai văzut pe nimeni să aibă atâta noroc la bilard, ţinteşti bila spre buzunarul stâng, ratează şi pică în cel drept !

Pe scurt : mi-a plăcut, m-am simţit bine, iar eleganţa oferă confortul căutat într-o vacanţă.
În interior n-am făcut poze, va trebui ori să mă credeţi pe cuvânt ori să vă convingeţi chiar din fotografiile pe care le găsiţi aici de luxul resort-ului.

Însă câteva dovezi despre tot ce v-am povestit vă las mai jos, din pozele făcute de noi doi pe-acolo.

(tot spusesem că voi avea şi eu o Life in pictures săptămâna asta.)

Pentru hipotensivi ca mine tratament cu fructe de padure

Sunt un fenomen rar, unii şi-au dat seama, alţii încă se străduie să priceapă de ce nu-s tocmai în rând cu lumea.
În cazul de faţă e vorba despre uşoara mea hipotensiune în condiţiile în care beau câte un ness pe zi cel puţin.

Cum sufăr şi de tot soiul de carenţe de vitamine, minerale şi alte musai din lista organismului sănătos, am decis să le reglez pe cât posibil natural, prin ceaiuri sau alimentaţie (asta cu alimentaţia e totuşi o glumă bună la mine).

Am găsit următoarele remedii pentru hipotensivi : cafea desigur, rozmarin (îhhh), afine (mai merge, mai ales dacă-s în ciocolată însă), coacăze negre şi coacăze roşii.

Iar azi mi-a luat maică-mea cele două seturi de coacăze bi-colorate.
E prima oară când mănânc aşa ceva.
Ca impresii deci ...
coacăzele negre cam dulci, cam struguroase la gust,
în schimb coacăzele roşii foarte acre, lemonide şi nimic mai puţin.

Vă las să ghiciţi care mi-au plăcut !
Dar spre surprinderea mea coacăzele au sâmburi. Micuţi, precum seminţele de vânătă.
Aşa încât am mâncat toate coacăzele, dar am scuipat cam 80% din coji şi din seminţe. Au mai şi lunecat înăuntru din greşeală.

Acum să nu credeţi că-s eu de vină pentru că nu mânânc fructul întreg. Sunt doar precaută.
În felul ăsta nu-mi va creşte fructul respectiv în burtă, aşa cum mi-a demonstrat mie tata încă de când eram mică :
'vezi că dacă înghiţi seminţele de pepene o să crească unul în burta ta!' şi hop cu pumnul lângă burta mea, iar când îl deschidea, într-adevăr, avea în palmă sămâţa de o înghiţisem eu mai devreme.

Da' mă întreb şi eu acum : oare la câtă pulpă de coacăze oi fi mâncat cu metoda asta, hipotensiunea mea are să se deranjeze cu vreo pulsare măcar?

Cum m-am tratat de o dependenta, reteta neuniversala si partiala

De fiecare dată când aud de cineva care s-a lăsat de fumat încep să iscodesc cum, de cât timp, până unde ajunsese cu dependenţa. Eu una n-am fumat vreodată, dar subiectul cu renunţarea la fumat mă interesează şi mă afumează în mod personal.

Ei bine, din toate mărturiile strânse, oamenii care au reuşit să renunţe s-au lăsat brusc.
"Din momentul ăsta nu mai fumez" este singura metodă ce a funcţionat.
Nu temporizăril, nu răririle, nu monitorizările.
Ci o străfulgerare subită, ca un acces de nebunie, în care individul, fără să-i impună cineva, şi-a decretat "Gata."

Primăvara asta, fără să-mi dau seama sau măcar să-mi propun, am aplicat şi eu aceeaşi metodă pentru o dependenţă de-a mea - internetul.
Mi-am demontat pc-ul (care oricum mă exaspera la cât de prost mergea) fără să-mi propun vreo dată anume să-l reinstalez. Toata pauza a durat mai bine de-o lună.

Şi, spre surprinderea mea, nu i-am simţit lipsa. N-am avut nici măcar o dată impulsul de a-mi remonta pc-ul.
Am făcut o lume întreagă să dispară pentru mine (şi eu pentru ea). Nu m-am gândit în intervalul scurs nici ce s-o fi întâmplat cu lumea rămasă doar în virtual, n-am simţit nevoia de a trimite vreun mail. Net-ul însuşi trecuse dincolo de sfera atenţiei mele.

A fost chiar simplu. Si presupun ca e simplu pentru oricine să procedeze astfel.

Explicaţia, cred eu, e una legată de orgoliu. De obicei suntem prinşi în griji, captivi în probleme, înlănţuiţi de alţii, mereu într-un control incomplet al situaţiilor.
În schimb, decizia de a renunţa la ceva te face Zeul acelui  lucru - din dependent de ţigări, brusc eşti cel care le refuză. Din obişnuit cu net-ul eşti cel care decide să se oprească.

E o voluptate imensă în a fi cel care face o lume să dispară. Totul în magia degetului tău care apasă -ori nu- butonul. Te îmbeţi cu iluzia puterii tale, tu, cel care nu poţi să alungi nici măcar ţânţarul gândului că e prea aglomerată intersecţia şi vei pierde minute bune aici.


Însă testul de tărie adevărat e mai pervers de-atât : a te abţine în prezenţa tentaţiei, nu în absenţa ei.
Ei, şi-aici e momentul în care eu am picat testul.

Sunt oricum de felul meu o extremistă - ori ca mine ori deloc, ori perfect ori inutil.
Şi bineînţeles că felul ăsta de a fi nu mă duce nicăieri.
Ce legătură are firea mea cu dependenţele? Iarăşi simplu.
Şi iarăşi probabil cu aplicaţie universală.

Cât timp nu mi-am deschis pc-ul am părut a fi o stoică, regină peste deciziile şi dorinţele mele.
De cum l-am deschis mi s-au evaporat şi coroana de regină, şi biciul de stoică.

Am pierdut iarăşi numărul minutelor petrecute pe net.
Am rătăcit iarăşi de la cărarea site-urilor auto-propuse la începutul zilei.
M-am lăsat iarăşi rotită ca o giruetă de către un mail, un link sau o căutare gugălită.

Probabil că ăsta e omul modern : suntem ai dracu' de tari dacă nu avem oportunitatea care ne face slabi. Cum apare oportunitatea de a ne mai exersa un pic dependenţa, cum ne aruncăm la gâtul ei.

Sau cine ştie? Poate voi aţi găsit calea spre a fi cu măsură. Eu m-am născut fără.
Încă mai exersez cum te poţi vindeca de extremism în toate tentaţiile societăţii ăsteia de consum de timp şi energie.